1) „Mâna care apucă” vs „mâna invizibilă”
Fiindcă laissez-faire-ul occidental s-a inspirat din ideea orientală a non-acțiunii, el se potrivește întru totul cu ideea orientală a non-acțiunii prin faptul că subliniază „autonomia economică a individului”. Amândouă sunt idei care se opun etatismului (statism) și susțin că economia se dezvoltă doar dacă se statornicește autonomia economică a individului. Este filosofia potrivit căreia, dacă un conducător se amestecă în autonomia economică a individului, el împiedică sistemul economiei de piață și tulbură economia națională. Toate ideologiile care au lepădat autonomia economică a individului și au încercat economia dirijată dau greș. Țările care au adoptat autonomia economică a individului ajung la o economie înfloritoare. Autonomia economică devine miezul filosofiei economice spre care țintește statul național. Țările care, în epoca ideologiilor din Occident, lepădaseră autonomia economică și aleseseră un colectivism precum comunismul sau fascismul l-au lepădat acum toate și s-au întors la sistemul autonomiei economice a individului.
Dar deosebirea dintre Orient și Occident se ivește în direcția în care este împinsă această autonomie înăuntrul sistemului autonomiei economice a individului. Dacă facem comparația dincolo de partea privind autonomia economică a individului, Orientul și Occidentul arată o deosebire fundamentală între ideea non-acțiunii și laissez-faire. Ideea non-acțiunii descoperă problema că nu doar etatismul (statism), ci și tribalismul (tribalism) și individualismul (individualism) pot ajunge toate să urmărească interesul privat în locul interesului public și ia poziția că ele trebuie cârmuite. Filosofia ei centrală este de a se opune tribalismului, în care grupurile de interese își urmăresc interesul privat, și de a rămâne rezervată și față de egoismul individualist, care trebuie cârmuit.
Dar laissez-faire-ul, opunându-se etatismului și concentrându-se asupra lui, sprijină o filosofie individualistă care lasă în voia lui egoismul individului. Mai mult, el nu reușește să pună înainte un sistem filosofic cum se cuvine față de tribalismul în care grupurile de interese nesocotesc interesul public și își urmăresc interesul privat. Aceasta se rezumă în teoria orientală a ciocnirii dintre interesul public și cel privat și în teoria occidentală a convergenței lor. Aceasta este cea mai mare prăpastie dintre gândirile politico-economice ale Orientului și Occidentului și punctul de pornire de la care sistemele politico-economice ale Orientului și Occidentului merg în direcții diferite.
Filosofia orientală a non-acțiunii socotește egoismul omenesc cea mai puternică forță a naturii umane, pentru că este forța prin care trăiește omul. De aceea, în filosofia politico-economică, egoismul devine tocmai „mâna care apucă” a omului. Când conducătorul o pune în lucrare, poporul și întregul stat suferă pagubă. Gândirea taoistă a non-acțiunii are drept miez cârmuirea și stăpânirea egoismului pe plan etic.
Poporul flămânzește pentru că cei de sus strâng multe biruri. Birurile mari: iată ce înfometează poporul. Poporul devine greu de cârmuit pentru că cei de sus impun multe legi și regulamente. Multele legi și regulamente: iată ce face poporul greu de cârmuit. (Daodejing 75)
Profesorul Olson, pe temeiul unei teorii naturaliste a naturii umane, a presupus că, înainte de întemeierea guvernului, societatea omenească va fi fost chinuită de bandiți ambulanți (roving bandit). Dar dintre bandiți se ivește un conducător priceput, care devine nu ambulant, ci bandit sedentar (stationary bandit). El îi ocrotește pe locuitori și strânge biruri și, mai departe, încurajează investiții în infrastructură, de folos și locuitorilor, și lui, prefăcându-se într-un „conducător” care sporește veniturile poporului și pe ale sale. Când stăpânirea banditului sedentar continuă, el nu mai este bandit, ci rege, iar poporul îl laudă, strigând „Trăiască regele!” (long live the King), și se întemeiază un guvern cum se cuvine. Dar nu oameni pricepuți stăpânesc mereu ca și conducători. Când se ivește un stăpânitor nepriceput, el ia folosul poporului și își sporește propriul folos, devenind așa-numita „mână care apucă”.
Guvernul poate împiedica investițiile și inovația poporului. Devine așa-numita mână care apucă. Ca să împiedice aceasta, societatea trebuie să aibă instituții care să oglindească și interesul stăpânitorului, și pe al poporului. Aceste instituții trebuie să poată stăpâni mâna care apucă. 438
Controlul instituțional susținut aici de profesorul Olson desemnează tocmai sistemul de control și echilibru susținut de democrație. Este afirmația că economia se poate dezvolta abia în democrație. El explică faptul că asemenea instituții sunt cu putință doar dacă conducătorii guvernului au un folos îndestulător, pentru că mâna guvernului poate fie să ajute poporul, fie să-l apuce. Aceste instituții democratice de control și echilibru au fost create în Occident în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Sistemul de control și echilibru are rolul de a împiedica guvernul să devină o mână care apucă.
Mâna care apucă lucrează nu doar în etatism, ci și în tribalism și în individualism. Mâna care apucă a fiecărui individ, care lucrează în individualism, nu are de fapt o mare influență asupra economiei politice. Dar indivizii, mai ales atunci când alcătuiesc grupuri, iar aceste grupuri lucrează împreună, în tribalism, nu sunt ușor de cârmuit. Mai ales în susținerea occidentală a laissez-faire-ului, fiindcă se poate susține că egoismul lor este legat direct de interesul public, mâna lor care apucă devine deosebit de greu de cârmuit.
Potrivit sistemului filosofic al lui Dao, temelia societății omenești este recunoscută ca „mâna care apucă”. Mâna care apucă este, în cele din urmă, egoismul omenesc. Omul lucrează în esență după egoismul cu care s-a născut. Și pe plan politico-economic, egoismul puternic lucrează ca element fundamental al societății omenești. Filosofia care face față acestei naturi umane întemeiate pe un egoism puternic este tocmai ideea non-acțiunii. Altfel spus, ideea non-acțiunii este cea care se ocupă de lăcomia societății omenești, pe care societatea albinelor nu o are. Ideea non-acțiunii țintește nu la lăsarea egoismului în voia lui, ci la cârmuirea lui. Acest tipar contrastează cu laissez-faire-ul, în care mâna invizibilă a Occidentului susține și raționalizează lăsarea egoismului în voia lui.
Filosofii Iluminismului occidental voiau să sublinieze, prin noțiunea de mână invizibilă, că filosofia naturală lucrează nu doar în lumea naturală, ci și în societatea omenească. Ideea că societatea albinelor a lui Mandeville, care făcea furori atunci în gândirea europeană, se poate aplica și societății omenești le-a stârnit noul interes pentru filosofia naturală. Ei au vrut să introducă și în gândirea politico-economică această teorie a filosofiei naturale ca teorie a mâinii invizibile, iar Adam Smith a ajuns să joace rolul hotărâtor. Adam Smith a vizitat atunci Parisul și a avut convorbiri cu Quesnay și cu alții despre ideea de laissez-faire. Este foarte probabil ca, prin acest prilej, să fi intrat în contact cu ideea taoistă a non-acțiunii prin mijlocirea gânditorilor fiziocrați francezi.
Dar teoria mâinii invizibile a lui Adam Smith are o slăbiciune. Ea are un mare merit în partea în care explică latura pozitivă a egoismului omenesc (autonomia individului este miezul economiei), dar are un mare neajuns prin faptul că nesocotește latura negativă, care alunecă în lăcomie. În cele din urmă, realitatea este că acțiunea omenească lucrează prin egoism și prin lăcomie deopotrivă, adică prin „mâna invizibilă” și prin „mâna care apucă” împreună. Gândirea politico-economică occidentală a susținut, de la Adam Smith încoace, mâna invizibilă, iar gândirea politico-economică orientală a susținut, de la Daodejing, Guanzi, Xunzi, Han Feizi și Sima Qian încoace, teoria mâinii care apucă.
Teoria orientală a mâinii care apucă nu înseamnă că, în economia politică omenească, interesul privat vatămă întotdeauna interesul public. Ea recunoaște că bunurile făcute prin egoism creează un fel de bine public dacă trec printr-un „proces de circulație” lin. Dar, dacă procesul circulației nu este lin sau dacă omul se amestecă în el din lăcomie, interesul public este vătămat. În teoria occidentală a mâinii invizibile și în teoria orientală a mâinii care apucă, „întrecerea” dintre cele două mâini făurește situația politico-economică a societății omenești. În această întrecere, Occidentul vrea să cârmuiască situația politico-economică a societății omenești așezându-se de partea mâinii invizibile, iar Orientul așezându-se de partea mâinii care apucă.
Ideea orientală a non-acțiunii vrea să cârmuiască egoismul, pricina din care dospește lăcomia. Acest egoism se aplică etatismului, tribalismului și individualismului deopotrivă. Este vorba de a cârmui lăcomia omenească, așa cum lucrează ea în cele din urmă la cele trei niveluri, al etatismului, al tribalismului și al individualismului. Laissez-faire-ul occidental lucrează doar împotriva egoismului guvernului, care este etatismul, răspândit pe atunci. El a creat și aplică sisteme și legi foarte eficiente împotriva etatismului de sub despoți sau de sub monarhii. Dar sistemul politico-economic occidental nu are reflexul de a stăpâni egoismul tribalismului sau al individualismului. Mai degrabă s-a folosit mult de tribalism și de individualism, dându-le libertate, lăsând egoismul în voia lui, ca de niște unelte pentru stăpânirea egoismului etatismului. Altfel spus, în Orient ideea non-acțiunii cârmuiește egoismul la toate nivelurile, etatism, tribalism și individualism, pe când în Occident laissez-faire-ul stăpânește doar egoismul etatismului.
Ideea non-acțiunii, spre deosebire de laissez-faire-ul occidental, are filosofia potrivit căreia „interesul privat al individului” trebuie „cârmuit”. „Cine nu se agață de ce este al lui străbate pretutindeni. De aceea nimic nu este mai important decât non-acțiunea” (Daodejing 43). Și Xunzi avertizează împotriva egoismului individual: „Natura și simțămintele omenești, lăsate în voia lor, nasc dezordine și violență; natura și simțămintele omenești trebuie cârmuite prin etică” (Xunzi, 23:1). În schimb, laissez-faire-ul occidental ajunge să susțină că egoismul individului este ocrotit prin laissez-faire. Susținătorii francezi ai laissez-faire-ului au susținut întocmai filosofia ieșită din Daodejing: „Laissez faire, laissez passer, iar lumea se face de la sine.” Occidentul s-a folosit de această afirmație numai împotriva statului, fără să-i cuprindă și pe grupuri sau pe indivizi. Altfel spus, ținând partea egoismului indivizilor și al tribalismului, s-a împotrivit doar egoismului etatismului.
Lăsarea egoismului în voia lui alcătuiește un element fundamental al filosofiei politico-economice a lui Adam Smith. Teoria mâinii invizibile susține tocmai lăsarea egoismului în voia lui. Privit din filosofia politico-economică orientală, acest punct poate apărea ca o problemă fundamentală a sistemului liberal-democratic occidental. Într-un sistem liberal-democratic care mărește egoismul individului, prăpastia dintre bogați și săraci crește în chip inevitabil, iar clasa de mijloc dispare, ceea ce poate deveni, în cele din urmă, firul prin care sistemul politico-economic occidental se distruge singur. În acest sens, teoria mâinii invizibile are valoare prin faptul că vrea să analizeze activitatea economică nu ca pe o putere a lui Dumnezeu de a face minuni, ci ca pe un fenomen firesc al naturii, dar, identificând albinele cu oamenii, nu poate fi decât o iluzie. Aceasta pentru că a trecut cu vederea „lăcomia” politico-economică pe care o are numai omul.
Caracterul de laissez-faire se vede bine în gândirea politico-economică occidentală prin faptul că nu dă o importanță deosebită eticii. Nu ține seama de lăcomie și de etica menită să o cârmuiască. Ideea orientală a non-acțiunii se sprijină pe propoziția că Dao al lumii naturale poate supraviețui în societatea omenească prin cârmuirea egoismului și a lăcomiei omului, ca principiu etic. În schimb, gândirea politico-economică occidentală este așezată pe principiul că, atâta vreme cât nu încalcă legea, individul își poate urmări egoismul cât poftește. În logica mâinii invizibile, egoismul se preface lesne în lăcomie și nu întâlnește nicio piedică etică.
„Cu cât sunt mai multe legi, cu atât sunt mai mulți hoți”: teoria ciocnirii dintre interesul privat și interesul public
„Cu cât sunt mai multe legi, cu atât sunt mai mulți hoți”: acest vers din Daodejing cuprinde filosofia centrală a economiei politice orientale. Este o maximă care înțelege natura umană și citește și exprimă cursul treburilor omenești desfășurat în istorie. Dintre dorințele naturii omenești, cea mai puternică este egoismul. Gândirea politico-economică stă în felul în care poate fi împiedicat acest egoism să se prefacă în lăcomie. Orientul a vrut să rezolve aceasta prin etică, adică prin ideea non-acțiunii. Occidentul vrea să o rezolve prin lege, adică prin ideea acțiunii deliberate (youwei, 有爲).
Din perspectiva orientală, legea este eficientă, dar nu poate fi o soluție desăvârșită. Aceasta pentru că până și legea făcută cu bune intenții poate fi, în cele din urmă, lesne stricată de lăcomia omenească. Omul, oricare i-ar fi poziția, se naște cu ispita de a pune interesul propriu înaintea interesului public. Conducătorul trebuie să se poată pregăti împotriva acestei naturi omenești însușindu-și filosofia și obiceiul de a pune, prin etică și lege, interesul public înaintea interesului privat. Aici se aplică ideea non-acțiunii. Este filosofia potrivit căreia, sprijinindu-se pe ideea non-acțiunii a conducătorului, ordinea societății se menține în liniște.
Cu cât sunt mai multe legi și porunci, cu atât sunt mai mulți hoți și înșelători…. Conducătorul cârmuiește prin non-acțiune, iar poporul se împlinește de la sine (Daodejing 57)
Ideea non-acțiunii arată că lăcomia înrădăcinată în natura umană este problema cea mai hotărâtoare în conducerea economiei și politicii treburilor omenești. Această filosofie socotește că interesul privat, expresia egoismului, alcătuiește temelia vieții omenești, dar pricinuiește probleme când este pus față în față cu interesul public. Ea cuprinde teoria ciocnirii dintre interesul privat și cel public. Civilizația orientală vrea să-i facă față prin ideea non-acțiunii. Ea socotește că egoismul puternic din natura umană se exprimă în societate cu două fețe. Este filosofia potrivit căreia egoismul este forța motrice care alcătuiește viața socială, dar trebuie cârmuit ca să nu se prefacă în lăcomie. Teoria orientală a naturii umane susține că important este ca omul, prin ideea non-acțiunii, să ajungă la echilibru între lăcomie și egoism, să depășească astfel lăcomia și să lucreze urmărind folosul social. În schimb, economia politică occidentală tratează natura umană într-un sistem filosofic diferit de cel al Orientului. Teoria occidentală a naturii umane subliniază că omul este în esență bun sau că lucrează bine cu ajutorul lui Dumnezeu. Ea este așezată în direcția de a lăsa egoismul fără apărare sau de a-i da libertate.
Daodejing avertizează împotriva acțiunii deliberate ca expresie a lăcomiei. Armele ascuțite, înmulțirea vicleniilor, gălăgia legilor și a regulamentelor, o politică ce nu rămâne liniștită, ci se zbuciumă: pe acestea le socotește semnele acțiunii deliberate și avertizează împotriva lor:
Când cârmuirea este liniștită, poporul devine simplu. Când cârmuirea se zbuciumă, poporul își pierde simplitatea. (Daodejing 58)
În schimb, Occidentul vrea să rezolve problemele prin acțiunea omenească neîncetată, adică prin acțiunea deliberată. Domnia legii este mijlocul suprem al acțiunii deliberate. Dar Orientul arată limitele acțiunii deliberate și ale legii.
Cu cât e mai mult amestec, cu atât poporul sărăcește mai mult. Cu cât sunt mai multe arme ascuțite, cu atât țara e mai tulburată. Cu cât sunt mai multe meșteșugiri între oameni, cu atât se petrec mai multe lucruri ciudate. (Daodejing 57)
Ideea non-acțiunii este miezul Daodejing-ului, dar nu este o idee făurită din nou de taoism. O asemenea gândire era deja răspândită în Orient. Într-o carte de istorie mai veche decât Daodejing este deja scrisă nevoia non-acțiunii față de acțiunea deliberată: „Dacă nu faci planuri îndoielnice, toate lucrurile se înfăptuiesc” (Cartea documentelor, 書經 3-1). Din perspectiva lui Dao, acțiunea deliberată pe care o găsește omul nu poate fi absolută. Acțiunea omenească, expresie a acțiunii deliberate, este necesară, dar, în lumina naturii umane, acțiunea deliberată trebuie echilibrată prin non-acțiune.
Nu se poate tăgădui că principiul fundamental care mișcă societatea omenească este interesul privat. Dar filosofia orientală vrea, pentru interesul public, să găsească echilibrul dintre interesul privat și cel public și să pună interesul public înaintea interesului privat. În teoria ciocnirii dintre interesul privat și cel public, a face ca importanța interesului public să fie prețuită este cu putință folosind deopotrivă legea și etica. Gândirea Huang-Lao (黃老思想, care pune în față non-acțiunea și o completează prin lege) și ideea „confucianist pe dinafară, legist pe dinăuntru” (外儒內法, care pune în față etica și o completează prin lege) desemnează această gândire politică orientală. De aceea, scheletul gândirii etico-politice orientale este că strădania de a așeza etica drept temelie a culturii este importantă și că legea trebuie să lucreze pe această temelie.
Gândirea politico-economică orientală cuprinde multe maxime și sfaturi întemeiate pe teoria ciocnirii dintre interesul privat și cel public. Expresiile familiare nouă, „a întoarce spatele privatului și a te întoarce spre public” (背私向公), „a te birui pe tine însuți ca să slujești publicului” (克己奉公) și „întâi publicul, apoi privatul” (先公後私), sunt toate expresii filosofice ale punerii interesului public înaintea interesului privat. Și „întâi îngrijorarea, apoi bucuria” (先憂後樂: întâi te îngrijorezi de necazurile lumii și abia apoi te bucuri de bucuriile lumii), din „Însemnări despre pavilionul Yueyang” ale lui Fan Zhongyan, om de stat și literat al dinastiei Song, este o filosofie, lăsată în versuri, potrivit căreia interesul public și interesul privat sunt diferite și interesul public trebuie pus pe primul loc. La fel și 憑公營私 (a urmări un câștig privat sub pretextul interesului public), folosit pentru a avertiza împotriva amestecării interesului privat cu cel public.439 Toate aceste idei se sprijină pe teoria ciocnirii dintre interesul public și cel privat. Importantă este deosebirea dintre Orient și Occident. Spre deosebire de gânditorii economici moderni ai Occidentului, care au susținut teoria convergenței interesului public și a celui privat, Orientul socotea că interesul privat și cel public se ciocnesc. În Occident nu există asemenea expresii. Aceasta pentru că filosofia este diferită.
Ideea orientală a non-acțiunii se deosebește de teoria occidentală a laissez-faire-ului în filosofia ei fundamentală. Pozițiile lor asupra naturii umane sunt diferite. Aici se află deosebirea fundamentală dintre filosofiile politico-economice ale Orientului și Occidentului. Potrivit ideii non-acțiunii, indivizii, triburile și conducătorii sunt toți aceiași oameni. Ideea orientală a non-acțiunii analizează că, oricine ar fi și orice ar face, toți sunt aceiași oameni, au aceeași natură umană și toți pot vătăma interesul public din egoism. De aceea, orice ar face omul pe plan politico-economic, este nevoie de lege și de etică. Felul de a vedea potrivit căruia conducătorul are nevoie de ele, iar individul nu, nu stă în picioare. Ideea non-acțiunii socotește egoismul omenesc prea puternic și prea important. În comparație cu el, altruismul se află într-o stare slabă. De aceea socotește că este foarte greu ca egoismul să pună înainte simțământul care prețuiește interesul celorlalți și interesul public.
În Orient, egoismul omenesc devine o mână care apucă, o ființă care caută pretutindeni să vatăme interesul public și să sporească interesul privat. Mâna care apucă joacă rolul cu totul opus mâinii invizibile a Occidentului. De aceea Orientul și Occidentul ajung să așeze două structuri diferite de filosofie politică. Orientul subliniază ideea non-acțiunii și importanța eticii, iar hărnicia, cumpătarea și „atitudinea de a munci întâi” (deferred gratification), născută dintr-o viziune pe termen lung, alcătuiesc nota dominantă a civilizației orientale. Aici se urmărește, prin relaționism, nu fericirea individuală, ci o viață cu sens. Dar stimulentele pentru autonomia și creativitatea individului nu sunt subliniate. Occidentul subliniază laissez-faire-ul și importanța legii și pune accentul pe urmărirea profitului și pe creativitate. Aici este prețuit individualismul, iar fericirea, consumul și „atitudinea de a te bucura pe loc” (instant gratification), născută dintr-o viziune pe termen scurt, înfloresc. Dar într-o asemenea societate devine în esență greu de stăpânit creșterea prăpastiei dintre bogați și săraci.
În Occident, Adam Smith socotea că natura umană este bună, că urmărirea folosului individual este pozitivă și că, prin mâna invizibilă, ea converge spre interesul public. El urmărește nu cârmuirea autonomiei individului, ci libertatea individului. Această înțelegere occidentală a naturii umane se deosebește de interpretarea antică și medievală, păstrată de Occident vreme de peste două mii de ani, potrivit căreia omul este o ființă rea, care a păcătuit. S-a întors cu o sută optzeci de grade, de la rău la bine. Este o schimbare prin care a trecut Occidentul în Iluminism, ca și teza lui Rousseau a naturii umane bune. În această filosofie politico-economică occidentală, premisa potrivit căreia mâna invizibilă face ca interesul privat să conveargă firesc spre interesul public joacă un rol important. Altfel spus, această teorie a convergenței interesului privat și a celui public, care susține laissez-faire-ul, socotește că această convergență este firească, automată, se produce de la sine și este de neocolit. Gânditorii politico-economici occidentali au început mai târziu să folosească noțiuni precum „tragedia bunurilor comune” (the tragedy of commons) sau „externalitățile pozitive și negative” (positive and negative externalities), adică foloase sau costuri neintenționate, ca să întărească această teorie. Dar, în ciuda importanței acestor noțiuni, în loc să se pună la îndoială însuși sistemul filosofic politico-economic al Occidentului, teoria convergenței interesului public și a celui privat se păstrează neschimbată, păstrând nota dominantă și tratând doar problemele secundare. Sistemul potrivit căruia „laissez-faire-ul trebuie ocrotit de amestecul statului, pentru că interesul public și cel privat converg” rămâne nota dominantă a gândirii politico-economice occidentale.
2) Povestea mâinii invizibile a lui Adam Smith
Teoria „mâinii invizibile” a lui Adam Smith ne este prea bine cunoscută. Afirmația că această mână invizibilă „conduce egoismul individului spre interesul public” s-a ridicat drept teoria centrală mai ales a susținătorilor economiei libere. Pe măsură ce importanța ei a fost subliniată necontenit, teoria mâinii invizibile a ajuns în cele din urmă filosofia care sprijină liberalismul economic occidental. În cartea lui Adam Smith, Avuția națiunilor, teoria mâinii invizibile este explicată astfel.
Ne putem aștepta la cina noastră nu de la mila măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci de la egoismul fiecăruia dintre ei… Individul nu are intenția de a spori interesul public… el lucrează doar pentru propriul folos. Dar egoismul, călăuzit de o mână invizibilă, ajunge să atingă un scop pe care nu și-l propusese… sporind interesul întregii țări.440
Adam Smith a folosit noțiunea de mână invizibilă o singură dată în Avuția națiunilor. Și atunci doar în treacăt. Smith nu a folosit-o în Avuția națiunilor ca să prezinte ca nouă teoria mâinii invizibile și să facă din ea temelia filosofiei sale politico-economice. Nu a făcut decât să se folosească de o „teorie de la sine înțeleasă”, care se ridica pe atunci. În toată viața lui, a folosit mâna invizibilă în scrierile sale doar de trei ori: o dată în „Istoria astronomiei”, un studiu științific scris înainte de 1758 și publicat după moartea lui, o dată în Teoria sentimentelor morale (Theory of Moral Sentiments), în 1759, și o dată în Avuția națiunilor, în 1776. Ce a scris în Teoria sentimentelor morale este următorul lucru:
Purtarea bogaților… își urmează lăcomia și egoismul și vrea să-și împlinească dorințele deșarte și nesfârșite, dar, în cele din urmă, ajunge să împartă cu săracii. Călăuziți de o mână invizibilă, ei contribuie firesc la împărțire… Fără să vrea și fără să știe, contribuie la interesul întregii societăți. 441
După publicarea Avuției națiunilor, teoria mâinii invizibile nu a atras mare atenție. Importanța teoriei mâinii invizibile a crescut după publicarea Avuției națiunilor, fără legătură cu intenția lui Adam Smith.
În anii 1950, în plin Război Rece dintre Est și Vest, teoria „mâinii invizibile” a reapărut pentru a critica politica economiei dirijate a Uniunii Sovietice și pentru a scoate în relief temeinicia economiei de piață capitaliste. Abia atunci a fost această teorie prezentată cu adevărat lumii, a atras atenția și a ajuns la modă. Dar, oricare i-ar fi obârșia, teoria mâinii invizibile a devenit acum noțiunea centrală care îndreptățește economia de piață.
Există un indiciu foarte important care ne lasă să întrezărim cum a ajuns Adam Smith la noțiunea de mână invizibilă și, mai important, în ce sens a folosit-o. Adam Smith a folosit pentru prima oară, în legătură cu fenomenele naturale, expresia „mâna invizibilă a lui Jupiter” (Jupiter). Voia să exprime fenomene care se petrec în chip firesc, fără amestecul lui Dumnezeu. Dacă o analizăm bine, putem afla caracterul mâinii invizibile pe care Adam Smith a introdus-o în teoria economică. 442 Adam Smith a folosit pentru prima oară noțiunea de mână invizibilă nu în legătură cu purtarea economică, ci cu fenomenele naturale, în „Istoria astronomiei”, scrisă înainte de 1758: „Focul arde luminos, iar apa răcorește; corpurile grele coboară, iar cele ușoare se înalță. Toate acestea vin din propria natură a corpurilor; asupra lor nu lucrează mâna invizibilă a zeului Jupiter.” Aceasta explică faptul că fenomenele naturii se mișcă după propria lor natură și că ordinea se menține fără amestecul unei ființe transcendente. Avuția națiunilor subliniază că ordinea pieței se reglează automat, fără amestecul lui Dumnezeu, prin egoismul și concurența oamenilor care lucrează ca o mână invizibilă. Este filosofia potrivit căreia atât fenomenele naturale, cât și economia de piață urmează legile naturii.
Fiindcă era o vreme în care, prin deismul care stăpânea gândirea occidentală, se generalizase ideea că Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești, gânditorii căutau explicații sprijinite pe filosofia naturală. Adam Smith voia să spună că focul, apa, corpurile grele și cele ușoare, lucrând după natura pe care le-a dat-o natura, fără amestecul lui Dumnezeu, sunt călăuzite de „o mână invizibilă, ca un fenomen natural în sânul naturii”.
Adam Smith avea, în cele din urmă, credința că atât natura, cât și societatea pot funcționa armonios fără un amestec transcendent din afară, iar aceasta este ideea centrală care străbate filosofia lui morală și economia lui. Interpretarea mâinii invizibile ca fenomen natural merge, într-o privință, în același sens cu filosofia naturală a lui Dao din Orient. Asemănarea dintre mâna lui invizibilă și Dao al Orientului este uimitoare. Mai ales prin faptul că lucrează de la sine, dar rămâne nevăzută: „Dao este pretutindeni. Toate lucrurile se sprijină pe puterea lui Dao… Dao îngrijește toate lucrurile și le desăvârșește” (Daodejing 34). „Dao face să se nască toate lucrurile și le crește… se îngrijește de toate, dar nu se amestecă” (Daodejing 51). „Dao nu poate fi văzut. Nu are nume. Dar Dao face cu putință toate lucrurile” (Daodejing 41). Mâna invizibilă a lui Adam Smith, care lucrează atât în societatea albinelor, cât și în activitatea economică a omului, este în esență aceeași cu Dao, ca principiu care lucrează de la sine în natură. Este așa pentru că nu este lucrarea lui Dumnezeu, ci un fenomen natural numit Dao.
Dar între Dao al filosofiei naturale și mâna invizibilă a lui Jupiter există o deosebire fundamentală. Mâna invizibilă a occidentalului Adam Smith se aplică atât societății albinelor, cât și societății omenești. Este punctul de întâlnire dintre Fabula albinelor a lui Mandeville și Avuția națiunilor a lui Adam Smith. În schimb, potrivit gândirii orientale a lui Dao, Dao se aplică doar lumii naturale, adică societății albinelor. Acest Dao nu poate fi aplicat întocmai societății omenești. Aceasta pentru că egoismul omenesc se arată în societatea omenească ca lăcomie și îl vatămă pe Dao. Filosofia lui Dao este că numai micșorând lăcomia ajunge să lucreze în societatea omenească un fenomen natural asemănător societății albinelor.
Teoria mâinii invizibile a lui Adam Smith trebuie privită nu ca ceva primit după cercetarea problemelor ei de economie politică, ci ca o preluare întocmai a curentului filosofic la modă pe atunci. Adam Smith socotea că această teorie lucrează în societatea omenească prin natura umană: el susținea o teorie a naturii umane potrivit căreia egoismul omenesc este important, dar, în cele din urmă, acțiunea omenească intră pe calea cea dreaptă prin compătimire și bunăvoință. Această explicație se află în Teoria sentimentelor morale (the Theory of Moral Sentiments):
Oricât de egoist ar fi omul, în natura lui există limpede anumite principii. Aceste principii îl fac să se intereseze de soarta celorlalți și fac ca fericirea altora să-i fie necesară, deși nu câștigă din ea nimic altceva decât plăcerea de a o vedea. Mila sau compătimirea țin de acest fel. 443
Faptul că Smith însuși a mărturisit că socotește Teoria sentimentelor morale mai importantă decât Avuția națiunilor are o însemnătate foarte mare. O filosofie a economiei politice nu poate fi judecată dreaptă sau greșită decât după teoria naturii umane. Dar se aplică oare teoria naturii umane susținută de Adam Smith în Teoria sentimentelor morale în filosofia economiei politice? Teoria lui a naturii umane este: „Purtarea bogaților… își urmează lăcomia și egoismul și vrea să-și împlinească dorințele deșarte și nesfârșite, dar, în cele din urmă, ajunge să împartă cu săracii ce are. Aceasta pentru că lucrează mâna invizibilă.”
Poate oare omul, în activitatea economică, între propriul interes și compătimire, să renunțe la propriul interes și să urmeze compătimirea, împărțind cu alții ce are? Este o vedere prea îndepărtată de fenomenul secolului al XXI-lea, în care prăpastia dintre bogați și săraci se adâncește.
Există economiști politici occidentali care au arătat problemele laissez-faire-ului și ale mâinii invizibile, care alcătuiesc temelia economiei de piață. Printre ei se află Keynes, Minsky, Cassidy și alții. Keynes socotea că mâna invizibilă săvârșește un „sofism al compoziției” (fallacy of composition). Sofismul compoziției înseamnă extinderea adevărului unei părți la adevărul întregului. În lucrarea sa din 1926, Sfârșitul laissez-faire-ului (The End of Laissez-faire), el susține că laissez-faire-ul, adică înlăturarea amestecului guvernului în activitatea economică a individului, pe care o presupune economia de piață, este produsul unei „gândiri deductive nepotrivite” (improper deductive reasoning). Ceea ce este bun pentru individ poate fi dăunător întregului. Privit astfel, introducând mâna invizibilă în teoria economiei de piață, Adam Smith a săvârșit eroarea gândirii deductive, aplicând întocmai societății omenești mâna invizibilă care lucrează în lumea naturală.
Și economistul Hyman Minsky (1919–1996) socotea că laissez-faire-ul în lumea financiară pricinuiește prin natura lui instabilitate. Aceasta pentru că rolul și influența întreprinderilor care stăpânesc lumea financiară, urmărindu-și lăcomia, au ajuns să exercite, ca grup sau trib, o influență care nu este mai prejos de lăcomia statului de odinioară. Adam Smith însuși, când scria Avuția națiunilor, se ferea mai ales de lăcomia statului, dar începuse în același timp să-și arate neliniștea față de problema lăcomiei triburilor, adică a grupurilor. Odată cu apariția întreprinderilor multinaționale mai mari decât statele, problema a crescut în secolul al XXI-lea. Guvernul s-a izbit de realitatea că membrii statului trebuie ocrotiți de lăcomia triburilor, adică a întreprinderilor.
Profesorul Cassidy susține, în cartea sa How Markets Fail: The Logic of Economic Calamities („Cum dau greș piețele: logica dezastrelor economice”), că mâna invizibilă a lui Adam Smith este „invizibilă pentru că nu există”. Afirmația centrală a lui Cassidy este că mâna invizibilă despre care vorbea Adam Smith poate lucra doar în anumite contexte și nu lucrează cum se cuvine în sistemele complexe moderne. Cassidy critică ideologia pieței libere nemărginite și susține că reglementarea guvernamentală este neapărat necesară în domenii precum industria financiară. Expresia lui Cassidy nu este o simplă critică retorică, ci o provocare fundamentală la adresa viziunii care socotește piața un „mecanism de coordonare autonom și desăvârșit”. Printre motivele structurale pentru care piața nu poate decât să dea greș, el arată denaturarea stimulentelor, asimetria informației, comportamentele speculative și altele, a căror rădăcină se află în purtarea omenească. El interpretează mâna invizibilă ca pe o noțiune mitică. Cassidy a văzut în „mâna invizibilă” nu o forță care există cu adevărat, ci o iluzie făurită de economiști. Altfel spus, se poate socoti că el a arătat că Dao al naturii, mâna invizibilă, care există într-o societate animală fără lăcomie, nu poate exista și nu se aplică într-o societate omenească stăpânită de lăcomie.
Prin lăsarea egoismului în voia lui, îndreptățită de teoria mâinii invizibile și de laissez-faire, activitatea economică a fost stimulată la extrem în întreaga lume în secolele al XIX-lea și al XX-lea, iar rezultatele au avut și o latură pozitivă. Este o logică valabilă pentru epoca cuceririi lumii de către Occident. În același timp, dezvoltarea economică nemărginită, răspândită în toată lumea, a început să dezvăluie probleme fundamentale. Au apărut brusc problemele poluării aerului, încălzirii globale, tăierii pădurilor tropicale, epuizării resurselor oceanelor și așa-numita problemă a „dezvoltării durabile” (sustainable development). Gânditorii politico-economici occidentali, izbindu-se de aceste probleme, le-au tratat nu ca pe probleme fundamentale ale economiei de piață (teoria convergenței interesului privat și a celui public), ci ca pe niște probleme care însoțesc economia de piață sau ca pe latura ei negativă. Acestea sunt noțiunile de „tragedie a bunurilor comune” (Tragedy of the Commons) sau de „externalitate negativă” (Negative Externality). 444 Tot astfel, abia în anii 1960 Occidentul a început să arate rolul etic al întreprinderii. Aceasta se rezumă în problema „responsabilității sociale a întreprinderilor” (Corporate Social Responsibility). Asemenea încercări sunt importante. Dar gândul că problema fundamentală a economiei de piață de tip occidental, pe care o săvârșește gândirea politico-economică occidentală, adică teoria convergenței interesului privat și a celui public, ascunde o problemă centrală este nesocotit mai departe.
Aceste probleme cu care se confruntă sistemul politico-economic occidental se explică mai bine nu prin mâna invizibilă a lui Adam Smith, ci prin ideea orientală a non-acțiunii. Activitatea economică a omului se explică, în cele din urmă, prin natura umană. Ideea orientală a non-acțiunii pornește de la o teorie a naturii umane diferită de mâna invizibilă a lui Adam Smith. Ideea non-acțiunii este filosofia potrivit căreia, deși în natura umană există atât egoismul, cât și altruismul, egoismul este puternic și altruismul slab, și de aceea trebuie să te pregătești împotriva naturii umane, care își urmărește folosul individual. Ea nu este de acord cu teoria lui Adam Smith a naturii umane, potrivit căreia, de la sine, „bogații ajung până la urmă să-și împartă bogăția cu săracii”. Miezul ideii non-acțiunii este că un asemenea rezultat trebuie înfăptuit prin instituții politico-economice, inclusiv prin etică, și prin legi făcute de guvern cu răspundere, și nu se face de la sine din natura omului.
De ce a socotit Adam Smith că totul va merge bine prin natura umană sau prin amestecul lui Dumnezeu? De unde a venit ideea pe care a susținut-o, că mâna invizibilă călăuzește de la sine interesul privat spre interesul public? Ca temei, putem cerceta teoria lui Mandeville despre convergența interesului public și a celui privat.
3) Mandeville, Fabula albinelor: teoria convergenței interesului privat și a interesului public
Teoria mâinii invizibile a lui Adam Smith urmează filosofia deismului. Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești, dar Dumnezeu există, iar providența lui lucrează mai departe în natură și în treburile omenești, prin legile naturii. El explica faptul că fenomenele naturale se petrec nu prin amestecul lui Dumnezeu, ci după legile naturii. Aici Adam Smith săvârșește o greșeală hotărâtoare. El a identificat fenomenele naturale cu ceea ce se petrece în lumea omenească. A socotit că atât mișcarea lucrurilor, cât și activitatea economică a omului se explică prin lucrarea mâinii invizibile (legea naturii). Această greșeală a făcut-o urmând gândirea care stăpânea pe atunci lumea filosofică. Adam Smith a urmat teoria cuprinsă în Fabula albinelor a lui Mandeville și declarațiile filosofilor britanici care o sprijineau, adică teoria potrivit căreia interesul public și cel privat converg. Ea se datorează unei greșeli în teoria naturii umane, care nu a putut deosebi activitatea naturală a albinelor de activitatea egoismului omenesc.
Mandeville (1670–1733) a publicat Fabula albinelor (the Fable of the Bees) în 1714. Ea a avut o mare influență asupra gândirii occidentale din Iluminism. În societatea occidentală, când în secolele al XVI-lea și al XVII-lea heliocentrismul a câștigat întâietatea în ciocnirea cu geocentrismul, s-a răspândit ideea că filosofia naturală trebuie prețuită mai mult decât religia revelată. Ideea că trebuie să ieși din tradiția religioasă care urma întocmai explicațiile universului și ale treburilor omenești descoperite prin revelația lui Dumnezeu, adică a profetului, și să prețuiești calea pe care omul o descoperă și o înțelege în natură a ajuns să stăpânească gândirea occidentală. În secolul al XVIII-lea, această gândire a câștigat popularitate arătându-se în chemarea lui Rousseau „Să ne întoarcem la natură” și în teza naturii umane bune, exprimată prin „bunul sălbatic”, iar ideea de a găsi în Fabula albinelor a lui Mandeville „calea naturii” și de a o aplica economiei politice a societății omenești s-a născut și a câștigat și ea popularitate.
În Fabula albinelor, Mandeville a îndreptățit și a lăudat egoismul albinelor și al oamenilor. Această filosofie a influențat mult gândirea occidentală de atunci în trecerea ei de la religia revelată la filosofia naturală:
Oamenii civilizați și-au socotit dorințele păcat și, în cele din urmă, n-au făcut prin aceasta decât să împiedice folosul comun… Într-o societate care funcționează foarte bine în ansamblu, au socotit păcat, ca odioase, elementele care o alcătuiesc. Trebuie să știm că o mașinărie foarte frumoasă în ansamblul ei se alcătuiește din elementele cele mai odioase.445
El i-a dat cărții sale subtitlul „Vicii private, foloase publice” (Private Vices and Public Benefits). În această carte s-a ridicat pe față împotriva concepției religioase de atunci, care socotea egoismul păcat. El a explicat că, în societatea albinelor, fiecare albină își urmează doar interesul instinctual, dar toate laolaltă alcătuiesc o societate bine armonizată. Problema este că Mandeville și alții au vrut să aplice aceeași logică a societății albinelor când explicau societatea omenească.
Mandeville a pornit de la faptul că, în societatea albinelor, când fiecare individ lucrează după instinct, se creează folosul public al întregii societăți a albinelor. Față de teza naturii umane rele a religiei revelate occidentale, care avea atunci o influență covârșitoare, el a propus prin fabula albinelor o teorie nouă: să nu socotim instinctul omenesc doar ca pe ceva rău. Era o idee novatoare și revoluționară. Dar gândirea politico-economică occidentală, clădită pe această idee, a ajuns să păstreze o latură simetrică față de „teza naturii umane rele” a religiei revelate occidentale. Ea a ajuns să stea pe propoziția că egoismul omenesc este „nu rău, ci bun”. În societatea albinelor nu e nevoie nici de lăcomie, nici de etică. Ele nu sunt obiect de cârmuire.
Faptul că Adam Smith a citat teoria mâinii invizibile se datorează influenței teoriei convergenței interesului privat și a celui public, care domina atunci societatea britanică. Gânditorii britanici nu au pus înainte devize și lozinci atât de limpezi ca în Franța de atunci, dar au început să susțină ceva asemănător. Adică au vrut să elibereze activitatea de urmărire a interesului individual de condamnarea religiei, care socotea păcat egoismul individului. În același timp, voiau ca și autoritățile lumești să recunoască faptul că urmărirea interesului individual sporește interesul statului. În Marea Britanie, asemenea afirmații au început să-și ridice capul la începutul secolului al XVIII-lea, prin gânditori precum Shaftesbury, Butler și Hutcheson. Ei au început să răspândească ideea că interesul individual și interesul public converg în chip firesc, automat și de neocolit: 446
Shaftesbury (Lord Shaftesbury, 1671–1713): A-ți urma propriul interes duce la rezultate de folos societății… A urmări un interes propriu rațional înseamnă a urma voința naturii. Aceasta este necesară conservării și desăvârșirii de sine.
Butler (Joseph Butler, 1692–1752): A urmări interesul public este cel mai bun mijloc de a-ți atinge interesul individual. Aceasta pentru că interesul individual și interesul public devin, în cele din urmă, în chip necesar, același lucru.
Hutcheson (Francis Hutcheson, 1694–1746): Interesul individual și interesul comun converg în chip firesc. Aceasta se datorează nu atât interesului propriu rațional al individului, cât simțului moral, care poate fi numit instinctul fiecăruia.
Toți aceștia au susținut teoria convergenței interesului public și a celui privat, dar accentele lor diferă. Shaftesbury socotea că omul este prin natura lui o ființă socială și că, urmărindu-și propriul interes, sporește în chip firesc binele social. El sublinia că „interesul propriu rațional” nu este simplă lăcomie, ci o faptă potrivită ordinii naturii, adică conservării și desăvârșirii de sine. De aceea socotea că dorința individului și armonia socială nu se ciocnesc, ci, dimpotrivă, se întăresc una pe alta. Butler socotea conștiința principiul central al faptei omenești. El susținea că cea mai bună cale de a-ți atinge interesul individual este urmărirea interesului public. A dezvoltat logica potrivit căreia, fiindcă binele individului și al societății coincid în chip necesar, a urma interesul public este tocmai calea de a-ți înfăptui propriul interes. Hutcheson este figura reprezentativă a celor care au susținut cu tărie teoria convergenței interesului public și a celui privat. El socotea că omul are un „simț moral”, încât preferă în chip firesc faptele care sporesc fericirea celorlalți. De aceea explica faptul că urmărirea binelui public este legată direct de fericirea individului.
Gânditori precum Mandeville și Shaftesbury au explicat egoismul individului ca centru al activității societății omenești și au ajuns să așeze egoismul la punctul de plecare al oricărei activități economice. Acest principiu, care prețuiește și îndreptățește egoismul, a fost moștenit întocmai de Adam Smith. El socotea egoismul individului legitim, centru al activității socio-economice și cuprinzător al tuturor lucrurilor. Adam Smith, spre deosebire de gânditorii de dinainte, a mers cu un pas mai departe și a introdus logica pieței. Prin aceasta a lansat teoria convergenței interesului public și a celui privat ca o nouă gândire politico-economică. Adam Smith, introducând teoria mâinii invizibile, a subliniat ordinea economică și a vrut să reclădească convergența interesului public și a celui privat ca principiu economic.
Fabula albinelor a lui Mandeville a continuat să exercite o influență puternică asupra gândirii occidentale. Chiar și o sută cincizeci de ani mai târziu, ideea propusă de Mandeville, potrivit căreia, când fiecare om își face treaba, întregul stat se dezvoltă armonios, era la fel de la modă. Începutul secolului al XIX-lea, odată cu succesul revoluției industriale, a fost o vreme în care printre gânditorii occidentali lucra cu putere credința în capacitatea nemărginită a omului și în posibilitatea de a clădi pe ea utopia. Această ordine utopică a statului sau a universului a ajuns să fie zugrăvită ca mișcându-se, asemenea unui ceas sau a unei societăți de albine, după o ordine mecanică, precisă, previzibilă și bine rânduită.
Societatea britanică a secolului al XIX-lea a fost zugrăvită ca un stup, asemenea societății albinelor a lui Mandeville, de vestitul caricaturist de atunci George Cruikshank. În 1840, el a înfățișat societatea britanică drept „stupul britanic” (The British Bee Hive). În acest desen, societatea britanică a căpătat chipul unei societăți în care, cu regina Victoria în vârf, feluritele instituții politice, actorii economiei și toți cetățenii își fac fiecare rolul, trăind bine și în armonie, ca în stupul unei societăți de albine. 447
Mandeville și gânditorii occidentali de după el au vrut să introducă întocmai tiparul societății albinelor ca teorie centrală a teoriei politico-economice a societății omenești. În această privință, gândirea politico-economică înrădăcinată în sistemul occidental al economiei de piață ajunge să aibă o temelie fundamental diferită de cea a Orientului. Gândirea politico-economică occidentală capătă tiparul „lăsării în voia ei” a urmăririi egoismului. Aici se despart Orientul și Occidentul în gândirea politico-economică. Occidentul, care socotește că egoismul poate fi lăsat în voia lui, ajunge să nu mai simtă, în economia politică, nicio problemă fundamentală față de egoismul individului. În schimb, în Orient, care socotește că egoismul trebuie „cârmuit”, conștiința etică la nivelul economiei politice devine importantă. De aceea, în Orient, în confucianism, taoism și altele, sunt subliniate necontenit prețuirea educației, meritocrația, hărnicia și cumpătarea, desăvârșirea de sine.
Faptul că economia politică occidentală a lăsat în voia lui egoismul individualist pare să aibă motivele lui. Cârmuirea egoismului este cu putință prin etică, dar prin lege are limite. Aceasta pentru că, în sistemul juridic occidental, în afară de cazurile de încălcare a unor reguli anume, urmărirea egoismului este îndreptățită în toate celelalte domenii. Faptul că în „economia politică” occidentală „etica” nu avea unde să prindă rădăcini se înțelege bine dacă cercetăm esența celor două rădăcini ale civilizației occidentale, religia revelată și cultura greco-romană. Se voia cârmuirea nu prin etică, ci prin doctrină și lege.
4) Natura umană hotărăște relația dintre interesul privat și interesul public
În perioada Regatelor Combatante, în Orient s-a dezbătut mult natura umană. Han Feizi a lăsat scrieri despre rolul egoismului individului. Adam Smith a lăsat o analiză foarte asemănătoare cu a lui Han Feizi. Să comparăm scrierile lui Adam Smith și ale lui Han Feizi despre egoism în legătura lui cu natura umană:
Adam Smith: Ne putem aștepta la cina noastră nu de la mila măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci de la egoismul fiecăruia dintre ei… Individul lucrează doar pentru propriul folos.448
Han Feizi: Când tocmești zilieri ca să semene și să are, dacă stăpânul pregătește mâncare gustoasă și bani, nu o face pentru că îi iubește pe zilieri. O face pentru că numai dacă le dă zilierii ară adânc și plivesc cu grijă. Dacă zilierii plivesc și ară cu râvnă și dreg haturile, nu o fac pentru că îl iubesc pe stăpân. O fac pentru că numai muncind din greu vor primi mâncare gustoasă și vor fi bine plătiți… Lucrarea inimii omenești se centrează fără excepție doar pe propriul folos. (Han Feizi, „Culegerea exterioară de spuse, stânga, partea întâi”)449
Dar faptul că egoismul este centrul activității economice este o problemă, iar felul în care este tratat acest egoism în activitatea socială este o altă problemă. Față de egoism, Occidentul a ales lăsarea în voia lui, iar Orientul cârmuirea. Potrivit teoriei occidentale a convergenței interesului privat și a celui public, egoismul individului poate fi lăsat în voia lui, iar potrivit teoriei orientale a ciocnirii lor, egoismul individului trebuie cârmuit. Aceasta pornește din analizele naturii umane ale Orientului și ale Occidentului. Și tocmai aici se află deosebirea fundamentală dintre sistemele de gândire politico-economică ale Orientului și Occidentului.
Han Feizi ajunge la aceeași analiză ca Adam Smith în privința rolului central al egoismului, dar arată o deosebire de temelie în privința relației dintre interesul privat și cel public.450 Economia politică a lui Han Feizi, spre deosebire de teoria lui Adam Smith a convergenței interesului privat și a celui public, se sprijină pe teoria ciocnirii lor. Han Feizi deosebește interesul individual de interesul public și socotește că ele se ciocnesc.
Odinioară, când Cangjie (倉頡) a făcut semnele scrisului, a tras un cerc și l-a numit privat. Iar ce se afla în afara cercului l-a numit public. Astfel, Cangjie deosebea deja privatul de public și știa că ele se ciocnesc. Unii spun că privatul și publicul converg, dar este o idee greșită. (Han Feizi, 49:10)
Împăratul Galben (黃帝, 2711–2599 î.Hr.) este cunoscut ca o figură legendară dintre cei Trei Suverani și cei Cinci Împărați. Este cunoscut ca cel care le-a transmis chinezilor multe elemente de civilizație, printre care Canonul interior al Împăratului Galben (黃帝內經), cea mai veche carte a medicinei chineze. Și taoismul îl socotește învățătorul care le-a transmis oamenilor filosofia lui Dao. Și Primul Împărat al dinastiei Qin, după numele lui, și-a luat titlul de huangdi, împărat. Cangjie, de care vorbește Han Feizi, se spune că a fost cronicarul (史官) Împăratului Galben și cel dintâi care a făcut semnele scrisului. Potrivit lui Han Feizi, el statornicise deja în economia politică a Chinei o filosofie care deosebea domeniul public de cel privat. Pe acest temei, Han Feizi, subliniind importanța guvernării prin shu (術治), a analizat relația dintre interesul individual și cel public, așa cum exista ea în mintea regilor și a funcționarilor din perioada Regatelor Combatante:
Funcționarii urmăresc interesul public, trecând dincolo de interesul lor individual, atunci când regele este înțelept și priceput. Dimpotrivă, funcționarii își urmăresc interesul individual și nesocotesc interesul public atunci când regele este mărginit și nepriceput. (Han Feizi, 19, „Shi xie” (飾邪))
Teoria lui Adam Smith se sprijină pe o gândire filosofică diferită de filosofia circulației a lui Xunzi. Adam Smith a pus înainte teoria occidentală potrivit căreia, prin mâna invizibilă, „interesul privat creează interesul public”, pe când Xunzi explică faptul că, prin „circulație”, „interesul privat făurește un fel de bine public de care se servesc toți”. Teoria mâinii invizibile a lui Adam Smith are rolul de a elibera egoismul individului de orice îngrădire filosofică. Teoria circulației a lui Xunzi urmează sistemul filosofic al mâinii care apucă. El socotește că, atunci când circulația este vătămată, binele public dispare, iar interesul privat îi ia locul. Aceasta pornește de la felul în care Orientul și Occidentul privesc natura umană.
Adam Smith voia să susțină că mâna invizibilă, asemenea lui Dao al naturii, lucrează de la sine. Dar Xunzi susține că circulația nu lucrează de la sine, ci poate fi vătămată de lăcomie și, de aceea, trebuie ocrotită prin non-acțiune. Teoria circulației poate fi folosită spre bine (când interesul individual este folosit în schimburi) sau spre rău (când interesul individual folosește schimburile în scopul lăcomiei). Procesul prin care interesul privat devine interes public nu poate fi asemenea rolului desăvârșit al lui Jupiter, al lui Dumnezeu sau al lui Dao, așa cum sugerează teoria mâinii invizibile. Aceasta pentru că interesul privat și interesul public țin de activitatea omenească, iar aceasta cu greu poate scăpa de lăcomie. Teoria circulației a lui Xunzi exprimă mai realist decât teoria mâinii invizibile a lui Smith fenomenele politico-economice ale treburilor omenești, care se formează după natura umană.
În felul de a privi natura umană, teoria lui Adam Smith se deosebește de teoriile lui Mencius și Xunzi. Mencius și Xunzi se deosebesc prin teza naturii umane bune și teza naturii umane rele, dar amândoi gânditorii susțin „caracterul care se schimbă în cuprinsul naturii umane primite la naștere” și subliniază importanța strădaniei individuale și a educației. Pe plan politico-economic, amândoi gânditorii susțin nu mâna invizibilă, ci mâna care apucă.
În cărțile lui Adam Smith apare o filosofie cu care e greu să fii de acord, atât în teoria naturii umane, cât și în privința rolurilor minții și instinctului. Pesemne că cea mai mare preocupare a lui Adam Smith de atunci era înlăturarea amestecului statului în activitatea economică a individului, adică dezvoltarea spiritului non-acțiunii, al laissez-faire-ului, și că a concentrat totul asupra acesteia. De aceea nu putea decât să clădească o filosofie pozitivă a activității individului. În Teoria sentimentelor morale (The Theory of Moral Sentiments), pe care el însuși a subliniat-o ca fiind mult mai importantă decât Avuția națiunilor, Adam Smith deosebește în filosofia economică interesul privat de interesul public și, pe temeiul tezei naturii umane bune, ajunge în cele din urmă să apere laissez-faire-ul, adică egoismul individului. El înfățișează filosofia potrivit căreia laissez-faire-ul va fi, până la urmă, bine stăpânit de natura umană. Mâna invizibilă este cea care face aceasta:
Bogații, deși au în stăpânire mii de oameni și vor doar să-și împlinească propriul folos și dorințele lacome și nesățioase, ajung până la urmă să-și împartă produsele cu săracii… Călăuziți de o mână invizibilă, deși nu au această intenție și nici nu o știu, ei înfăptuiesc folosul întregii societăți și dau mijloacele trebuincioase înmulțirii speciei. 451
Adam Smith credea că în natura umană există compătimirea și inima care se îndurerează pentru alții. Faptul că altruismul se află în natura umană seamănă cu teoria lui Mencius potrivit căreia inima milei (惻隱之心) există în natura umană.
Oricât de egoist ar fi omul, în natura lui există limpede anumite principii. Aceste principii îl fac să se intereseze de soarta celorlalți și fac ca fericirea altora să-i fie necesară, deși nu câștigă din ea nimic altceva decât plăcerea de a o vedea. Mila sau compătimirea țin de acest fel. 452
Dar aici se află o mare deosebire între Smith și Mencius. Mencius socotea că, fiindcă inima milei poate fi lesne distrusă în viața socială omenească, etica trebuie sporită printr-o strădanie neobosită, și a înfățișat aceasta drept cel mai înalt scop al educației vieții. Adică inima milei nu se pune în mișcare de la sine, ci trebuie crescută prin strădanie și educație, iar fără această strădanie etica nu poate fi crescută. Smith socotea că, prin mâna invizibilă, altruismul lucrează de la sine și păstrează echilibrul. El susține laissez-faire-ul. Se pare că Adam Smith socotea că natura umană este legată de folosul întregii societăți, care dorește armonia societății omenești, așa încât omul se străduiește singur spre aceasta.
Omul are un simțământ firesc de iubire față de societatea omenească. Ajunge să dorească armonia dintre oameni ca fiind importantă în sine, chiar dacă nu-i aduce lui niciun folos… Aceasta pentru că crede că propriul interes este legat de propășirea întregii societăți. 453
Adam Smith judeca foarte pozitiv natura umană. El critica, drept gândul unor oameni rătăciți, inima care tăgăduiește că „în natura umană există o inimă îndreptată spre iubire și morală și o aversiune față de viciu și nelegiuire și că aceste gânduri țintesc spre desăvârșirea divină (divine perfection)”. Și susținea că „religia, cu mult înainte să se nască mintea arbitrară și filosofia oamenilor, juca deja rolul sfânt de a sădi în om simțul moral”.454 Așadar, este afirmația că natura umană și religia se completează una pe alta, iar mâna invizibilă lucrează de la sine în economia și societatea omenească, asemenea unui principiu al filosofiei naturale. Aici se despart filosofic gândirile politico-economice ale Orientului și Occidentului. Teoria lui Mencius este o teorie a mâinii care apucă, iar teoria lui Adam Smith este o teorie a mâinii invizibile.
Laissez-faire-ul occidental arată, la nivelul naturii umane, un amestec ciudat. Adică el scoate o natură umană îndoită: când omul este individ, egoismul lui individual converge spre interesul public prin mâna invizibilă, iar când devine conducător, egoismul conducătorului devine egoismul etatismului și vatămă interesul public. Adam Smith și mulți gânditori politico-economici occidentali au socotit că egoismul tribal, adică egoismul la nivelul afacerilor, poate merge, asemenea egoismului etatist, în direcția vătămării interesului public, dar nu au dat o atenție deosebită pregătirii unor remedii. Să fi fost pentru că socoteau că, după cum egoismul individualist nu poate decât să meargă spre interesul public, și egoismul tribal ar putea fi tratat în aceeași direcție? Direcția fundamentală este hotărâtă de natura umană așa cum o înțelege Occidentul.
Natura umană așa cum o înțelege Adam Smith
Smith socotea Teoria sentimentelor morale (the Theory of Moral Sentiments) mult mai importantă decât Avuția națiunilor (Wealth of Nations), lucrarea care l-a făcut vestit, și a continuat să o revizuiască și să o editeze. În Teoria sentimentelor morale, Smith recunoaște că natura umană urmărește în chip firesc folosul individual și se preface lesne în lăcomie: „Urmărirea firească a folosului și lăcomia omului… vor să-și împlinească dorințele deșarte și nesfârșite ale individului.” Dar socotea că „omul are în același timp compătimire față de ceilalți” și că compătimirea ajunge să înfrâneze lăcomia.
Oricât de egoist ar fi omul, în natura lui există limpede anumite principii. Aceste principii îl fac să se intereseze de soarta celorlalți și fac ca fericirea altora să-i fie necesară, deși nu câștigă din ea nimic altceva decât plăcerea de a o vedea. Mila sau compătimirea țin de acest fel. 455
Înțelegerea naturii umane la Adam Smith are astfel o latură aparte. Cei mai mulți gânditori ai Orientului și ai Occidentului susțin o singură latură în definiția naturii umane, dar Adam Smith le susține pe amândouă în același timp. Omul este egoist și binevoitor, lacom și altruist. Dar în Teoria sentimentelor morale subliniază mai ales latura bună a omului:
În om există în chip firesc ceva social. Omul are simțământul că dăinuirea oamenilor trebuie neapărat asigurată. Omul însuși nu trage din aceasta un folos direct… dar simte că, în cele din urmă, interesul individului este legat în chip firesc de folosul întregii societăți. 456
Adam Smith îi critică pe Hobbes, Mandeville și alții pentru filosofia lor răuvoitoare despre natura umană. Ei nesocotesc faptul că omul, „după cum a învățat de la un Dumnezeu desăvârșit, este făcut în chip firesc să aibă moralitate și să facă fapte de milostenie și să urască nedreptatea și viciul”. Smith credea că „religia a întărit legile simțului moral înainte ca oamenii să le cunoască prin minte și filosofie, puterile lăuntrice ale omului”. De aceea Smith socotea iubirea virtuții și dorința adevăratei slave drept cele mai importante două simțăminte ale omului. Și totuși, Smith și-a arătat în Avuția națiunilor o părere tăioasă: „N-am văzut niciodată ca cei care pretind că fac negoț pentru binele public să fi făcut mult bine.” El deosebea interesul privat de cel public și avea o părere negativă despre cei care susțineau interesul public. 457
Sprijinindu-se pe natura umană, Adam Smith își arată ideea optimistă că omul, chiar urmărindu-și folosul privat, este făcut să urmărească, în cele din urmă, interesul public. El a scos această filosofie din concepția sa religioasă. Ea se datorează unei teorii religioase a naturii umane potrivit căreia, fiindcă Creatorul a voit ca omul să fie fericit, și urmărirea folosului individual va aduce până la urmă roade pozitive:
Fericirea omenirii este scopul dintâi pe care l-a avut Creatorul când ne-a creat… În cele din urmă, lucrând după cum poruncesc facultățile noastre morale, ajungem în chip necesar să urmărim cât se poate de eficient fericirea omenirii… De aceea ajungem fie să nădăjduim harul și răsplata deosebită a Creatorului, fie să ne temem de răzbunarea și pedeapsa lui cumplită.458
Astfel Smith, sprijinindu-se pe o natură umană pozitivă, își pregătea teoria convergenței interesului privat și a celui public, miezul importantei filosofii politico-economice pe care avea să o desfășoare. Așa s-a alcătuit în mintea lui Smith temelia unei filosofii politico-economice sprijinite pe teoria naturii umane potrivit căreia interesul public se alcătuiește de la sine prin strădania indivizilor înzestrați cu o natură umană bună. În cele din urmă, se pare că Smith socotea că, între lăcomia și virtutea din natura umană, virtutea biruie până la urmă. Devine atunci cu putință o filosofie politico-economică potrivit căreia, chiar dacă indivizii se concentrează asupra propriului folos și a lăcomiei lor, interesul privat converge în cele din urmă spre interesul public. Este teoria potrivit căreia laissez-faire-ul nu poate decât să aibă dreptate.
Adam Smith a fost mult influențat de teoria naturii umane a lui David Hume (1711–1776). A fost adânc impresionat mai ales de teoria lui Hume potrivit căreia sentimentul alcătuiește temelia minții. Dar Smith socotea că, dintre simțămintele omenești, „grija față de ceilalți” este elementul cel mai important. Prin această teorie a naturii umane, gândirea lui Adam Smith seamănă cu teza lui Mencius a naturii umane bune. Dar, privite cu atenție, teoriile naturii umane ale celor doi arată o deosebire hotărâtoare. Gândirea lui Adam Smith socotește grija față de ceilalți drept cea mai importantă însușire omenească și face din ea centrul teoriei sale, temeiul mâinii invizibile. Mencius este altfel. Pentru el, teza naturii umane bune este importantă, dar miezul este că grija față de ceilalți se strică lesne în societatea omenească și de aceea trebuie ocrotită prin lege și virtute. „Grija față de ceilalți” este comună celor doi, dar pentru Adam Smith este stația de sosire, iar pentru Mencius punctul de plecare.
Compătimirea omenească și inima care se îndurerează pentru alții sunt fără îndoială expresia altruismului, izvor important al eticii. Dar, în natura umană, altruismul slab se află în întrecere cu un egoism uriaș și duce o luptă grea. Aceasta este gândirea lui Mencius. De aceea altruismul individului trebuie crescut prin etică, iar societatea trebuie să făurească instituții și reguli potrivite, pentru ca echilibrul cu egoismul puternic să poată fi păstrat. Numai cu o asemenea strădanie se păstrează, cu greu, echilibrul dintre altruismul slab și egoismul puternic. Această strădanie se exprimă ca o luptă veșnică în societatea omenească și înăuntrul fiecărui om. În cele din urmă, realitatea naturii umane este că altruismul nu se poate întrece cu egoismul puternic fără strădania individului și fără sprijinul legii și al instituțiilor. Societățile sau statele care reușesc înfăptuiesc aceasta, iar societățile sau statele care dau greș nu reușesc.
Adam Smith socotea că piața liberă și concurența duc la prosperitatea socială și că libera concurență se formează prin piață. Dar faptul că democrația modernă nu reușește să cârmuiască egoismul omenesc arată că și în economia de piață filosofia potrivit căreia libera concurență se formează prin voința poporului, adică prin piață, dă greș în lumina naturii umane. „Capcana țărilor dezvoltate” de astăzi arată tocmai cum această latură importantă este distrusă, în democrația occidentală, de tribalismul dintre parlament și lumea afacerilor. Rezultatul este creșterea neîncetată a prăpastiei dintre bogați și săraci în Occident. Poporul și conducătorii trebuie să cârmuiască aceasta prin noțiunea de guvernare prin shu (術治).
Eliberarea egoismului individului, înrădăcinată în laissez-faire-ul occidental, este garantată și mai sigur prin noțiunea de mână invizibilă a lui Adam Smith și este eliberată de orice simțământ de vinovăție sau de orice șovăială. Teoria mâinii invizibile a jucat rolul important de a oferi economiei de piață și capitalismului o temelie teoretică și filosofică trainică împotriva economiei dirijate a mercantilismului, dar, în același timp, prin faptul că dă o indulgență egoismului individului, a ajuns o filosofie a cărei temelie diferă de cea a gândirii politico-economice orientale.
Se poate socoti că economia politică occidentală se află, pe plan intelectual, fără apărare în fața egoismului individualist. Aceasta pentru că direcția economiei de piață este așezată spre lăsarea în voia lui a egoismului individului. Motivul este că, potrivit filosofiei economiei de piață a lui Adam Smith, egoismul individului este lăsat în voia lui și nu i se dă nicio rețetă etică.