La începuturile evoluției sale, omenirea a fost cuprinsă de uimire în fața unei facultăți a minții fără precedent. Morții apăreau în vis, iar oamenii primeau revelații tainice. Problema era cum să trateze aceste fenomene ale minții, pe care o ființă vie le trăia pentru prima oară pe pământ. Cum trebuie privite fenomenele minții? Cum trebuie văzută relația dintre cele două, inima și trupul, duhul și carnea, mintea și trupul? În teoriile despre natura umană, civilizațiile Orientului și Occidentului se despart de la izvor. Orientul le interpretează pe cele două ca armonie a minții și a trupului (心身), iar Occidentul ca luptă dintre spirit și carne (靈肉). Aici încep răspunsurile Orientului și ale Occidentului la întrebarea: cine suntem?
Occidentul, care tratează mintea și instinctul ca ființe separate și se concentrează asupra minții, dă minții felurite nume: suflet, spirit, rațiune. Sufletul a fost folosit mai ales în Antichitate și este legat de religie. Se crede că sufletul trăiește după moarte și se află alături de Dumnezeu. Termenul de spirit a fost folosit mai ales de teocentrismul (神本主義) Evului Mediu. Termenul de rațiune a fost folosit mai ales de raționalismul Occidentului modern. Rațiunea este uneori restrânsă la o parte a minții, cea care gândește logic, parte a unei minți mai largi. Orientul nu este obișnuit cu asemenea despărțiri. În Orient, care nu se interesează prea mult de religia revelată și de metafizică, asemenea deosebiri nici nu sunt necesare. În Orient, a cărui teorie a naturii umane se sprijină pe complementaritatea minții și a trupului, se vorbește despre minte și trup (心身), expresie care cuprinde totul. În această carte, care analizează civilizațiile Orientului și Occidentului, sufletul, spiritul și rațiunea sunt tratate ca același lucru. Aceasta pentru că toate vin din neocortex. A intra în neocortex ca să analizăm sufletul, spiritul și rațiunea nu este scopul acestei cărți.
Occidentul, din pricina condițiilor sale geopolitice, a avut nevoie de mult mai multe strădanii decât Orientul pentru a se conserva. A ajuns să venereze spiritul și să se strângă în jurul lui. Civilizația occidentală deosebește spiritul de instinct și tratează spiritul ca pe o ființă aparte. Cercetând civilizația occidentală, vedem că la început ea a înfățișat existența spiritului prin conul de pin și prin ochiul sufletului și le-a venerat. Aceste temelii au început să se așeze în civilizația greco-romană. Apoi, cultul spiritului unindu-se cu religia, Occidentul a trecut prin evul întunecat al Evului Mediu, cu teocentrismul în centrul civilizației sale.163 În epoca modernă, cultul spiritului s-a dezvoltat, în raționalism, într-un sistem filosofic centrat pe rațiune. În cele din urmă, cultul spiritului a devenit, vreme de mii de ani, miezul sistemului filosofic al civilizației occidentale.
Într-o civilizație care venerează spiritul, între instinct și spirit se naște un conflict, iar omul nu-și poate păstra întregimea și devine înstrăinat (alienated). Iar ca să biruie acest sentiment de înstrăinare sau ca să dovedească caracterul supranatural al spiritului, el trebuie neapărat să creeze o ființă supranaturală și să identifice (identify) spiritul cu ea. Creează un Dumnezeu asemenea omului, dar supranatural. După ce l-a creat pe Dumnezeu, e de ajuns să-i lase lui Dumnezeu, ființă transcendentă, strădania de a explica fenomenele minții. Cum spune Fromm, „teologia sfârșește în misticism”, iar cum a arătat și Feuerbach, „pentru om, Dumnezeu este tocmai spiritul și sufletul lui”. 164 Pe măsură ce spiritul se unește cu Dumnezeu, trupul este tratat ca materie, iar despărțirea dintre spirit și carne devine limpede. Natura fiind socotită materie, apare o despărțire opozițională între om și natură (dichotomy), odată cu despărțirea opozițională dintre Dumnezeu și natură.
Când un spirit supranatural este tratat rațional din punct de vedere filosofic, iată originea metafizicii. Se cade în labirintul de a trebui să explici rațional fenomene ale minții în esență iraționale, iar această căutare fără sfârșit și de necunoscut trebuie până la urmă abandonată la jumătatea drumului; ea se manifestă prin nașterea unui monstru, „Dumnezeul rațional”. Omul ajunge să ia locul lui Dumnezeu. Este drumul care duce de la spiritul lui Parmenide la Spiritul absolut al lui Hegel. În civilizația occidentală de după Renaștere se simte din plin că „religia este metafizica mulțimii, iar metafizica este religia filosofilor”. Spiritul propovăduit de religie trece, în Occident, în raționalismul modern și apoi în epoca ideologiilor din secolul al XX-lea.165
Aici se află încurcătura filosofiei occidentale a secolului al XX-lea. Pe terenul unde s-au prăbușit teologia medievală și metafizica modernă a rămas doar știința. Occidentul trebuie să clădească din nou o temelie filosofică pe care să se poată sprijini știința. Nu putem miza viitorul omenirii pe știința dezvoltată de Occident sau pe IA, urmașa revoluției industriale. Ca să dezvolte un sistem filosofic sănătos, Occidentul trebuie să adopte o nouă abordare a naturii umane.
Orientul cuprinde fenomenele minții ca pe o facultate pe care o are omul, le socotește firești și le vede ca parte a fenomenelor naturale. Pe aceasta se sprijină gândirile unității minții și a trupului și ale teoriei lui li și qi (理氣論). Nu există nici înclinația de a le lega de o religie sau de o metafizică ce s-ar sprijini pe un spirit separat. Ne concentrăm asupra unei etici, a unei politici și a unei economii politice sănătoase. În civilizația orientală, mintea se armonizează cu instinctul și joacă rolul de a lega omul de natură. În Orient, filosofia lui Dao (道) leagă omul de natură, iar confucianismul leagă omul de om. Prin aceste legături, omul își păstrează întregimea (integrity) fără despărțire. Cum a spus Goethe, „omul întreg este cel care cunoaște natura, iar omul care trăiește este omul întreg”.166 În civilizația orientală devine posibilă căutarea unei naturi umane întregi printr-o teorie firească a naturii umane. Această gândire alcătuiește temelia civilizației orientale. Teoria occidentală a naturii umane caută legământul dintre Dumnezeu și om sau un contract social între oameni, întemeiat pe natura umană. Legile și instituțiile devin importante. Teoria orientală a naturii umane se concentrează asupra cultivării caracterului prin strădania fiecăruia, în limitele naturii umane înnăscute. Această teorie orientală a naturii umane duce la dezvoltarea eticii și a economiei politice.