Încotro ne duce revoluția IA: polarizare vs guvernarea prin shu (術治)

1) Revoluția IA, o sabie cu două tăișuri: creșterea productivității și adâncirea polarizării

Ne aflăm acum în mijlocul revoluției inteligenței artificiale. Rânduind câteva situații, trebuie să înțelegem esența problemei fundamentale care s-a abătut asupra omului. Problemele cele mai dezbătute sunt scenariul în care IA îl înlocuiește pe om sau scenariul în care oamenii care stăpânesc IA îi stăpânesc pe ceilalți oameni. În legătură cu aceste probleme, ceea ce trebuie neapărat luat în seamă este natura umană. Doar printr-o analiză a naturii umane pe care o avem ca Homo sapiens ne putem apropia de aceste probleme.

În dezbaterea despre natura umană, trebuie să cercetăm gândirea lui Descartes (1596–1650), numit părintele filosofiei occidentale moderne. Când gândirea lui ajunsese în plină înflorire, a publicat două lucrări: Discurs asupra metodei (Discours de la méthode, 1637) și Principiile filosofiei (Principia Philosophiae, 1644). În ele, prin propoziția „Gândesc, deci exist”, a făcut din mintea omenească punctul de plecare sigur al oricărei gândiri. El a subliniat că natura poate fi explicată prin legi matematice și mecanice și că omul poate stăpâni natura prin rațiune. A definit lumea materială ca o substanță deosebită de minte, având drept atribut întinderea (res extensa), și a explicat natura ca pe un obiect care se mișcă după legi mecanice. Socotea că mintea omenească, luând pildă de la desăvârșirea lui Dumnezeu, are capacitatea de a înțelege și de a stăpâni natura. Astfel, a propus o viziune mecanicistă asupra lumii ca miez al concepției sale despre natură. A explicat că natura este ca o mașinărie complicată și că, dacă îi cunoști principiile, o poți mânui și stăpâni. Mai departe, a interpretat, în antropocentrism (anthropocentrism), că rațiunea omenească are puterea de a imita ordinea lui Dumnezeu și, de aceea, are dreptul de a stăpâni natura.

Astfel, Descartes a contribuit mult și pozitiv la dezvoltarea științei moderne și, în același timp, a contribuit negativ la deschiderea antropocentrismului epocii ideologiilor. Aici trebuie să observăm cum analiza naturii umane a lui Descartes a condus filosofia occidentală modernă sub forma „raționalismului”. Raționalismul lui pare să-i fi covârșit în Occident, în ciuda importanței lor, pe gânditorii care i se împotriveau, precum Spinoza și David Hume. Dar când antropocentrismul epocii ideologiilor a dus societatea omenească în pragul pieirii, sistemul de gândire occidental centrat pe minte a fost pus serios la încercare. Deși a trecut prin aceste întorsături, raționalismul lui Descartes rămâne încă adânc înrădăcinat în mintea occidentalilor. Cei care se sprijină pe el continuă să creadă că natura sau natura umană pot fi prefăcute prin puterea omului.

Revoluția IA este o problemă care privește funcțiile mintale ale omenirii. Revoluția industrială este o „revoluție a mușchiului”, iar revoluția IA este o „revoluție a minții”. Revoluția industrială a fost evenimentul prin care mașinile au înlocuit munca fizică a omului și au extins exploziv forța de producție. Mașina cu abur, electricitatea și sistemele de producție în masă au ajuns să pună în mișcare industria în locul „mușchilor” omului. Puterea industriei a înlocuit mușchii oamenilor și ai animalelor pe care se sprijinise omul de la apariția lui Homo sapiens. În schimb, revoluția IA este o „revoluție a minții”. Inteligența artificială, ajutând sau înlocuind activitatea intelectuală și cognitivă a omului, făurește o inovație de o dimensiune nouă. Revoluția IA este un curent care extinde capacitățile mintale proprii omului și schimbă din temelii întreaga societate, economie și cultură. Ea aduce infrastructuri de date și de calcul, decizii autonome, unirea cu lumea fizică și schimbări în felul de viață al omului. Cum trebuie privită revoluția IA?

Oricât s-ar dezvolta IA, ea se va mișca înăuntrul naturii umane care a creat-o. Primejdia care îl amenință pe Homo sapiens nu stă într-o IA care l-ar înlocui pe om, adică ar preface natura umană. Dacă IA ar putea reclădi natura umană, istoria lui Homo sapiens s-ar sfârși aici. Toate religiile, eticile, teoriile evoluției, științele și sistemele filosofice adunate până acum de Homo sapiens ar deveni nule. Ar începe din nou nu istoria lui Homo sapiens, ci istoria unui nou fel de om. Faptul că întreaga existență și întreaga gândire a lui Homo sapiens ar dispărea odată cu natura umană ar fi totuna cu moartea lui Homo sapiens. Ca Homo sapiens, trebuie să ne amintim filosofia lui Confucius și a lui Spinoza: „Nu e nevoie să te gândești la moarte. Înțelepciunea noastră vine din cugetarea nu asupra morții, ci asupra vieții.” De aceea, ipoteza că IA îl va înlocui pe om trebuie lăsată nu în domeniul filosofiei, ci în cel al literaturii științifico-fantastice.

Și scenariul în care oamenii care stăpânesc revoluția IA ajung să-i stăpânească pe ceilalți oameni trebuie analizat pornind de la natura umană. Chiar dacă IA se dezvoltă, ea se va mișca înăuntrul sistemului care este natura umană. Egoismul puternic și altruismul slab, precum și etica și legile care vor să le cârmuiască: acest sistem va stăpâni și revoluția IA. Până acum, în societatea omenească, nicio religie revelată, nicio logică metafizică și nicio ideologie nu a stăpânit lumea omenească ieșind din legea naturală care este natura umană. Și IA va rămâne înăuntrul acestui sistem. De aceea, e mai bine ca și posibilitatea ca oamenii să-i stăpânească pe deplin pe alți oameni prin IA să fie lăsată nu în domeniul filosofiei, ci în cel al literaturii științifico-fantastice.

Mai mult decât aceste posibilități, problemele pe care le va aduce revoluția IA ar putea fi unele pe care nu le-am prevăzut. Revoluția industrială a adus schimbările climatice, pe care nu le prevăzuse nimeni, iar ele au o influență largă asupra vieții noastre. Revoluția industrială este cauza îndepărtată (遠因) a schimbărilor climatice. Fără revoluția industrială nu ar fi avut loc nici schimbările climatice. Revoluția industrială, începută în Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a sporit exploziv folosirea combustibililor fosili, precum cărbunele și petrolul, iar din această pricină concentrația gazelor cu efect de seră din atmosferă a crescut brusc, devenind punctul de plecare structural al încălzirii globale și al crizei climatice. Dar niciun om nu a plănuit aceasta și nici nu a folosit-o pentru a-i stăpâni pe oameni. Posibilitatea ca omenirea să piară cu totul doar din pricina schimbărilor climatice este mică, dar primejdia ca ele să ducă la prăbușirea civilizației și la o scădere masivă a populației există din plin. Condițiile de supraviețuire înrăutățindu-se, zonele locuibile se vor împuțina din pricina ridicării nivelului mărilor, a caniculelor, a secetelor și a inundațiilor. Și crește posibilitatea unor foamete de mari proporții din pricina scăderii productivității agricole și a lipsei de apă. În același timp, fiindcă schimbările climatice fac cu putință răspândirea purtătorilor de boli contagioase, pandemiile pot izbucni oricând.

Să abordăm schimbările climatice pornind de la natura umană. Schimbările climatice se datorează neputinței de a stăpâni natura umană, în care lăcomia omenească vrea să-și sporească fără sfârșit averea. Dacă omul ar fi avut această putere, societatea omenească ar fi cârmuit lucrurile înainte ca lumea întreagă să fie acoperită de industrializare și schimburi și să ajungă la jefuirea naturii. Prin revoluția industrială, dorința și egoismul omenesc, sporite prin capital și tehnică, au născut iluzia că natura poate fi exploatată fără margini și au dus în cele din urmă la rezultatul care sunt schimbările climatice. În ciuda avertismentelor repetate din ultimele decenii despre schimbările climatice și a problemelor care s-au abătut cu adevărat asupra noastră, omenirea întoarce spatele răspunderii de a asigura posibilitatea de supraviețuire a generațiilor viitoare.

Revoluția IA devine o scenă pe care natura umană se arată din nou cu putere. Revoluția industrială și revoluția IA sunt oglinzi care arată natura umană și amplificatoare care o măresc. Revoluția industrială i-a adus omului multe binefaceri. Tot astfel, revoluția IA îi va aduce omului multe binefaceri. Dar, în același timp, după cum revoluția industrială a mărit lăcomia omenească peste puterea omului de a o stăpâni, problema este că revoluția IA va arăta și mai mare și mai goală atașamentul omului față de bogăție și setea lui de putere. Îl va face revoluția IA pe om mai liber sau mai dependent?

În vremea revoluției industriale am cunoscut mișcarea luddită (Luddite movement, 1811–1816). Ludditele erau muncitorii din industria textilă care urmau un personaj numit „Ludd”, care poate nici nu a existat, despre care se spune că a început să distrugă mașinile de țesut. Această mișcare a fost mișcarea de distrugere a mașinilor a muncitorilor englezi de la începutul revoluției industriale. Mai mult decât o simplă răscoală, a fost lupta clasei muncitoare pentru dreptul la viață. Cei care au luat parte la mișcarea luddită erau oameni a căror primă îngrijorare era șomajul și adâncirea sărăciei, adică polarizarea societății. Se socotește că ei au pregătit temelia mișcărilor sindicale și democratice de mai târziu. În același timp, latura negativă a continuat să crească. În ciuda mișcărilor sindicale și democratice, problema prăpastiei dintre bogați și săraci s-a adâncit de fapt după revoluția industrială. Lăcomia și polarizarea înrădăcinate în natura umană s-au extins tot pe atât.

Direcția în care vor merge revoluția industrială și revoluția IA este hotărâtă, în cele din urmă, nu de planurile minții omenești sau de descoperiri metafizice, ci de natura umană. Exemplul trecut al felului în care a lucrat natura umană prin revoluția industrială arată bine încotro va merge revoluția IA. Trebuie să privim pozitiv și să ne bucurăm de feluritele progrese pe care le va aduce revoluția IA. Se ivesc și păreri potrivnice: „Să aruncăm în aer toată IA și să ne întoarcem la vremurile de odinioară.” Este în același spirit cu mișcarea luddită ivită în revoluția industrială. Dar, după cum nu am putut nesocoti revoluția industrială, nu putem nesocoti IA. Este curentul dominant al viitorului și nu trebuie să rămânem în urmă. Dar cum vom cârmui instabilitatea dinăuntrul statelor și dintre state, pricinuită de adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci, adică de micșorarea clasei de mijloc?

Revoluția industrială și revoluția IA: polarizarea se naște din urmărirea interesului privat care întoarce spatele interesului public

Fenomenul polarizării se naște pentru că este îndreptățită urmărirea interesului privat, întorcând spatele interesului public. Este teoria convergenței interesului privat și a celui public. Este teoria potrivit căreia, chiar dacă marile întreprinderi își urmăresc interesul privat, acest interes privat se întoarce până la urmă ca interes public și le este de folos tuturor. Dar fenomenul pe care îl arată revoluția industrială și revoluția IA este o situație potrivnică acestei ipoteze. Ele arată o situație în care bogații devin și mai bogați, săracii și mai săraci, iar clasa de mijloc slăbește. În cele din urmă, esența polarizării se află într-un sistem politico-economic care încalcă interesul public și îngăduie urmărirea interesului privat.

Să cercetăm esența polarizării. Ca urmare a revoluției industriale s-a format clasa capitaliștilor. Aceștia erau întreprinzătorii și proprietarii de fabrici care au investit în industriile noi, mașina cu abur, mașinile de țesut, căile ferate, și au strâns averi uriașe. Industriașii textilelor, ai oțelului și ai căilor ferate s-au ridicat după revoluția industrială ca „noii bogați”. Înainte, aristocrația și proprietarii de pământ erau pătura de sus a societății, dar după revoluția industrială „capitalistul industrial” (industrial capitalist) și-a luat locul ca nouă pătură de sus. Ca urmare a revoluției industriale au apărut milionarii și s-au produs polarizarea societății și schimbările climatice.

Ca urmare a revoluției industriale s-a născut „milionarul” (Millionaire). După revoluția industrială, paradigma dintre state trecând de la jaf la schimb, se înmulțesc „miliardarii” (Billionaire, cei care au un miliard de dolari sau mai mult), cu averi de o mie de ori mai mari decât ale unui milionar. Apoi, odată cu revoluția IA, apar cei care au o sută de miliarde de dolari sau mai mult, „centimiliardarii” (Centibillionaire). Câți centimiliardari există? La mijlocul anilor 2020, în lume sunt numărați în jur de șaisprezece, cei mai mulți occidentali. Aceasta se naște într-un sistem politico-economic în care se spune că interesul privat și cel public converg.

Potrivit unor rapoarte recente ale organizației internaționale de ajutor și dezvoltare Oxfam și ale Laboratorului pentru Inegalitatea Mondială (WIL), averea deținută de cei mai bogați zece oameni din lume întrece averea celor mai săraci 40% din populația lumii (aproximativ 3,1 miliarde de oameni) (Oxfam, 2022). Aceasta arată că inegalitatea mondială a atins culmea în istorie. Această proporție a inegalității se accelerează în fiecare an. Iar deosebirea se adâncește tot mai mult. Polarizarea ajunge la o stare în care nu mai poate crește. Lăcomia și pornirea de a stăpâni înrădăcinate în natura umană continuă să se extindă.

Ei devin „capitaliștii IA” (AI capitalist), care mânuiesc capitalul viitorului. Industriile care trag cel mai mare folos din revoluția IA sunt semiconductorii, construirea centrelor de date, echipamentele electrice, materialele pentru baterii și altele. În fața acestor capitaliști ai IA, capitaliștii industriali, industriașii textilelor, ai oțelului, ai căilor ferate și alții, își pierd puterea. Capitaliștii IA ajung să monopolizeze datele. Dacă în revoluția industrială pământul și mașinile erau miezul capitalului, acum datele și algoritmii sunt miezul capitalului. Ei ajung să aibă stăpânirea platformelor. Aceasta pentru că întreprinderile globale de platforme pun stăpânire pe piețe prin tehnologia IA. Ei întăresc, mai presus de orice, concentrarea bogăției. O mână de întreprinzători și investitori strâng averi astronomice, adâncind polarizarea socială. Puterea bunurilor pe care le au este atât de astronomică încât ajung să pună stăpânire pe influența politică și socială. Capitaliștii IA se ridică nu ca simpli deținători ai puterii economice, ci ca o nouă pătură stăpânitoare, care hotărăște politica, etica și chiar cultura.

În spatele miliardarilor stau la pândă șomajul și adâncirea sărăciei. Mai mult decât tehnologia însăși, împotrivirea față de nedreptatea împărțirii și față de lipsa plaselor de siguranță socială devine centrul problemelor sociale. Problema devine posibilitatea ca întreprinderile, guvernele și grupurile de putere care folosesc IA să o folosească, pentru interesul privat, ca pe un mijloc de stăpânire a societății. În Statele Unite, unde sunt cei mai mulți centimiliardari, există și oameni care socotesc aceasta problema cea mai mare și vor să o îndrepte. Când o societate sau un stat se prăbușește, până la urmă se prăbușesc odată cu ele și marile întreprinderi. Aceștia sunt oameni cu o privire largă, care văd realitatea acestui „relaționism”.

Strădaniile lui Warren Buffett sunt un bun exemplu. Warren Buffett este un om care s-a împotrivit „reducerii impozitelor pentru bogați” și a susținut, dimpotrivă, cu tărie mărirea impozitelor pentru bogați. Criticând realitatea în care angajații lui plătesc o cotă de impozit mai mare decât el, a subliniat că veniturile cele mai mari trebuie să plătească mai multe impozite. Printr-un articol publicat în New York Times (2011), „Nu mai menajați super-bogații”, a cerut mărirea impozitelor bogaților pentru rezolvarea deficitului bugetar american. El a arătat că cota impozitului pe venit pe care o plătea (17,4%) era mai mică decât cotele angajaților din biroul lui (33–41%). A criticat faptul că cota medie a celor 400 de contribuabili din vârf scăzuse de la 29,2% în 1992 la 21,5% în 2008. A adăugat în articol și gândul că „cotele mari de impozit nu împiedică investițiile și crearea de locuri de muncă”.

Argumentul lui a dus, sub administrația Obama, la o propunere de politică numită „regula Buffett” (Buffett Rule). Este principiul că veniturile cele mai mari, de peste un milion de dolari pe an, trebuie să plătească cel puțin aceeași cotă de impozit ca clasa de mijloc. Era o încercare de a micșora reducerile de impozit pentru bogați și de a întări echitatea fiscală. Ea nu s-a înfăptuit. Aceasta din pricina sistemului politico-economic occidental întemeiat pe individualism. Adversarii, invocând așa-numitul efect de prelingere, au continuat să susțină crearea bogăției prin individualism. În cele din urmă, regula Buffett nu a putut fi trecută în lege. Dincolo de Statele Unite, s-a ajuns la dezbaterea unui „impozit global pe avere” și la nivel mondial. Prin acordul G20 (2024) s-a discutat un plan de aplicare, la nivel internațional, a unei cote minime de impozitare pentru „marile averi”, având drept scopuri împiedicarea evaziunii fiscale, atenuarea inegalității și asigurarea fondurilor pentru răspunsul la problemele climei și ale sărăciei. Impozitul minim global (最低限稅, Global Minimum Tax) pentru întreprinderi, de 15%, a intrat în faza de aplicare. Dar partea importantă, impozitarea globală comună a averilor individuale, a eșuat din lipsa unui acord politic. Toate acestea s-au petrecut în sistemul individualist occidental. Gândurile lor, în ciuda multor strădanii, au eșuat pentru că nu s-au prefăcut în politici guvernamentale. Este o strădanie care cu greu poate supraviețui înăuntrul sistemului filosofic occidental, cu logica lui a individualismului și a convergenței interesului privat și a celui public.

În legătură cu revoluția IA, problema căreia senatorul american Sanders îi dă cea mai mare atenție este tocmai adâncirea polarizării. El socotește că problema nu stă în faptul că revoluția IA ar face cu putință reclădirea naturii umane și ar lucra pozitiv, ci în extinderea pornirii de a stăpâni, expresie a egoismului naturii umane. În privința adâncirii inegalității economice, el a avertizat că IA poate pricinui pierderea pe scară largă a locurilor de muncă și că foloasele ei se vor concentra foarte probabil la câteva mari întreprinderi și la „pătura miliardarilor”. Aceasta arată îngrijorarea că ea poate extinde și mai mult polarizarea economică existentă. El a arătat că IA poate schimba nu doar economia, ci și politica, educația, mediul, ba chiar și felul de a face războiul. Mai ales folosirea militară, precum „soldații roboți”, poate adânci, socotește el, nesiguranța socială și concentrarea puterii. Sanders, recunoscând că IA este o „tehnologie revoluționară și transformatoare”, a criticat faptul că acum parlamentul și societatea au rămas mult în urmă cu dezbaterea și reglementarea. A mers până la a cere un moratoriu (moratorium) asupra construirii centrelor de date, subliniind că acordul social și sistemele de reglementare trebuie să ajungă din urmă viteza dezvoltării IA. Viziunea lui Sanders este că revoluția IA nu este o simplă problemă de progres tehnic, ci un catalizator primejdios, în stare să extindă structurile puterii sociale și inegalitatea. După cum revoluția industrială a adâncit prăpastia dintre clasa muncitoare și clasa capitaliștilor, și revoluția IA poate extinde un mecanism asemănător de polarizare.

Mijlocul de a face față polarizării stă în împărțirea bogăției. Aceasta ne duce la propoziția că trebuie deosebită urmărirea profitului de lăcomie. Este problema felului în care se garantează urmărirea profitului și se cârmuiește lăcomia. Această problemă ne duce încă o dată la problema interesului public și a interesului privat. Dacă interesul public este garantat, polarizarea scade, adică clasa de mijloc este ocrotită, dar dacă este îngăduită urmărirea interesului privat, polarizarea crește, iar clasa de mijloc se micșorează. Micșorarea clasei de mijloc este trăsătura Occidentului. Polarizarea se arată prin stagnarea salariilor clasei de mijloc și prin creșterea costului vieții. Productivitatea a crescut neîncetat, dar salariile n-au crescut pe măsură. Pe măsură ce cheltuielile cu locuința, educația și sănătatea cresc brusc, puterea reală de cumpărare a clasei de mijloc scade. În Occident, din pricina automatizării și a globalizării, locurile de muncă din industria prelucrătoare și din industriile tradiționale sunt mutate peste hotare sau înlocuite prin automatizare. Pe măsură ce dispar „meseriile de calificare medie” stabile, care susțineau clasa de mijloc, și sunt înlocuite de servicii nesigure și de muncă prost plătită, prăpastia dintre averi se adâncește.

Creșterea prețului activelor, precum imobilele și acțiunile, le aduce folos doar păturilor de sus care au active. Clasei de mijloc îi este greu să strângă avere și ajunge să depindă mai mult de datorii (împrumuturi pentru studii, credite ipotecare). În privința structurii politicilor și a sistemului fiscal, politicile fiscale și sociale sunt alcătuite în favoarea păturilor de sus sau nu ocrotesc îndeajuns clasa de mijloc. În Statele Unite, mai ales, povara cheltuielilor cu sănătatea și educația este atât de mare încât clasa de mijloc este lesne împinsă spre pătura de jos. Din anii 1970, în Statele Unite și în alte țări occidentale, proporția clasei de mijloc scade neîncetat. Aceasta se arată ca adâncire a polarizării: apare o structură în care pătura de sus devine mai bogată, pătura de jos mai nesigură, iar clasa de mijloc dispare treptat. Urmările sociale duc la polarizare politică, la neliniște socială și la slăbirea temeliilor democrației. În Occident, clasa de mijloc se prăbușește sub lucrarea simultană a patru axe: schimbarea structurii economice (automatizare și globalizare), creșterea costului vieții, prăpastia dintre averi și eșecul politicilor.

2) „Cum s-ar putea prăbuși civilizația occidentală”: dispariția clasei de mijloc

Sistemul occidental al economiei de piață a avut un mare succes în a face față lăcomiei care este etatismul (statism). Dar, cu trecerea timpului, lăcomia tribalismului (tribalism) amenință economia de piață occidentală. Tribalismul occidental este o prelungire a filosofiei occidentale a individualismului (individualism). Laissez-faire-ul occidental, lăsând autonomia individului în voia ei, a trecut printr-un proces în care autonomia s-a prefăcut în libertate. Aceasta, unindu-se la nivelul individului și al grupului cu teoria convergenței interesului privat și a celui public, ajunge să producă fenomenul în care interesul privat trece înaintea interesului public. Teoria convergenței interesului public și a celui privat ajunge în chip necesar să adâncească prăpastia dintre bogați și săraci în sistemul economic al unei țări. Fenomenul etatismului, în care regii conduceau economia țării pentru interesul lor privat și adânceau prăpastia veniturilor față de popor, se preface acum într-un fenomen în care conducătorii tribalismului, în locul regilor, își urmăresc interesul privat și adâncesc prăpastia veniturilor față de popor.

Un articol intitulat „How Western Civilization Could Collapse” („Cum s-ar putea prăbuși civilizația occidentală”), privind spre viitor, a înfățișat problemele care s-au abătut asupra economiei politice occidentale. ⁴⁵⁹ El explică faptul că civilizația occidentală, clădită pe valori precum democrația, libertatea individuală și toleranța socială, s-ar putea izbi de o criză în treizeci de ani, în răstimpul unei generații. Dă două motive: civilizația occidentală s-ar putea prăbuși prin distrugerea ecosistemului, inclusiv prin încălzirea globală, sau prin lăsarea în voia ei a adâncirii prăpastiei dintre bogați și săraci. Când grupurile de elită ale țărilor dezvoltate își iau drept singur scop urmărirea neîncetată a propriei bogății și sunt nepăsătoare față de viața celorlalți oameni, o asemenea societate ajunge, în cele din urmă, să dea înapoi. Această problemă nu rămâne o situație internă a unei țări. Adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci înăuntrul țărilor duce în chip necesar la adâncirea prăpastiei dintre țări. În cele din urmă, devine o problemă a întregului pământ.

Prăpastia dintre țările bogate și țările sărace se adâncește în fiecare zi. Țările bogate devin în fiecare zi mai bogate, iar țărilor sărace le este în fiecare zi tot mai greu să trăiască. ⁴⁶⁰

Țările dezvoltate, fiecare concentrându-se asupra adâncirii prăpastiei dintre bogați și săraci dinăuntrul său, nu au răgazul de a se dedica problemelor lumii. Chiar lăsând deoparte problemele lumii, țările dezvoltate pot foarte bine ajunge la o criză hotărâtoare doar din pricina problemelor interne. Dacă luăm exemplul Statelor Unite și al Marii Britanii, dacă tendința actuală a prăpastiei dintre bogați și săraci continuă, pe la 2050 clasa de mijloc va dispărea în Statele Unite și în Marea Britanie, iar populația se va despărți în două părți: bogații și cei foarte săraci.

Pe la 2050, Statele Unite și Marea Britanie se vor fi prefăcut în țări care au, în esență, două pături sociale. Un mic grup de elită va trăi bine, dar cei mai mulți dintre ceilalți vor da de condiții de viață tot mai grele… Trăind în nemulțumire și în frică, ei se vor agăța de religie, de rasă sau de națiune. Bogații se vor agăța și mai mult de bogăția pe care o au și vor trece la un sistem care îi face pe cei mai mulți săraci să muncească tot mai mult.⁴⁶¹

Atunci, într-o asemenea țară, oamenii aflați la cele două extreme vor duce între ei o luptă aprigă, iar țara își va pierde capacitatea de a funcționa ca țară. Valori precum democrația, libertatea individuală și toleranța vor fi tot mai nesocotite. Aceasta este „capcana țărilor dezvoltate” în care a căzut Occidentul. Ce înseamnă capcana țărilor dezvoltate este arătat cu exactitate în cuvintele lui Jean-Claude Juncker, pe atunci prim-ministru al Luxemburgului (prim-ministru vreme de nouăsprezece ani, între 1995 și 2013, apoi președinte al Comisiei Europene), rostite în 2007, înainte să izbucnească criza euro: „Noi, șefii de guvern, știm cu toții ce trebuie făcut. Doar că nu știm cum să fim realeși după ce o facem.” („We, heads of government all know what to do, we just don’t know how to get reelected when we do it.”) Cuvintele lui Juncker privesc mai ales datoriile uriașe pe care le poartă țările occidentale dezvoltate, cheltuielile sociale legate de ele și sistemele politice care nu reușesc să le îndrepte.

Ca să ocolească aceasta, țările dezvoltate trebuie să iasă din „adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci și din repetarea unei bunăstări sociale finanțate prin datorii”. Dacă țările dezvoltate fac aceasta, pot ocoli prăbușirea civilizației occidentale. Dar timpul nu așteaptă la nesfârșit fapta omului. Mulți învățați prevăd că, dacă situația de acum nu se schimbă, se va ajunge la prăbușire. Printre ei sunt unii care socotesc că, dacă civilizația occidentală se prăbușește, țări puternice precum China vor supraviețui.⁴⁶²

De ce ar putea supraviețui civilizația orientală chiar dacă civilizația occidentală decade? Trebuie cercetate pricinile pentru care Orientul are o creștere economică uimitoare, a fost singurul de pe pământ care a ieșit din capcana venitului mediu și a reușit să clădească o economie de piață democratică. În eseul „Culture Matters” („Cultura contează”), cercetătorul american Lawrence E. Harrison, luând ca pildă aria culturală confucianistă a Orientului, își arată vederea pătrunzătoare asupra legăturii strânse dintre cultura unei țări și dezvoltarea ei economică.

Singapore, Hong Kong și Taiwanul se află în zona tropicală… Dezvoltarea lor economică uluitoare repetă succesul economic al Japoniei și al Coreei, din aria culturală confucianistă… Și succesul economic al minorităților chineze din Thailanda, Indonezia, Malaysia și Filipine, țări tropicale, arată și el importanța culturii confucianiste. La fel stau lucrurile și cu mica minoritate japoneză din Peru și din Brazilia. ⁴⁶³

Cercetătorii din America Latină au pus odinioară înainte „scuze” potrivit cărora dezvoltarea economică era anevoioasă din pricina climei, a vieții coloniale, a structurilor de dominație (dependence theory) sau a discriminării rasiale. Profesorul Harrison explică faptul că, dacă privim cazul chinezilor, coreenilor și japonezilor din Asia de Est aflați în America Latină, niciunul dintre aceste lucruri nu poate fi motivul. El a arătat că dezvoltarea economică nu poate fi înfăptuită doar prin instituții sau tipare, altfel spus, că tocmai cultura hotărăște instituțiile și tiparele.⁴⁶⁴

El explică faptul că, privind întregul pământ, singurul care a ajuns din urmă Occidentul este Orientul și că, în afară de Orient și de Occident, nicio țară nu a devenit încă dezvoltată, nici în privința dezvoltării economice, nici în privința democrației. El arată că, în cele din urmă, doar vreo 30% din omenire trăiește în democrații dezvoltate, iar strădaniile pentru restul de 70% nu au reușit, în ciuda strădaniilor de peste o jumătate de secol. ⁴⁶⁵

Doar câteva țări, precum Spania, Portugalia, Coreea, Taiwanul, Singapore și Hong Kong, s-au alăturat rândurilor țărilor dezvoltate, potrivit planului de dezvoltare al lui Rostow. În jurul anului 2000, din cei aproximativ șase miliarde de oameni, doar vreun miliard se afla în rândurile democrațiilor dezvoltate. ⁴⁶⁶

De fapt, dezvoltarea economică a țărilor din Asia de Est, cu Japonia în frunte, apoi a celor patru dragoni, Coreea, Taiwan, Hong Kong și Singapore, și a Chinei este fără pereche în istorie prin viteza și amploarea ei. Cercetătorii occidentali o numesc laolaltă „etica confucianistă a muncii” (Confucian Work Ethics) și o compară cu așa-numita „etică protestantă a muncii” (Protestant Work Ethics), pe care o avea Occidentul când s-a ridicat capitalismul occidental.

Drept trăsături ale eticii confucianiste a muncii sunt socotite hărnicia, cumpătarea, râvna pentru învățătură, guvernarea mică, tradiția „amânării plăcerii de acum pentru viitor” (deferred gratification sau deferment of present pleasure for greater future gain) și sisteme juridice și de bunăstare socială eficiente. În cele din urmă, țările „confucianiste” au dovedit că au din plin toate condițiile pentru reușita economiei și a democrației. Această ridicare a Asiei de Est face de rușine părerea lui Max Weber, potrivit căreia era cu neputință ca Orientul să înfăptuiască vreodată dezvoltarea economică și să ajungă Occidentul din urmă.⁴⁶⁷ Este o prejudecată întru totul occidentală, care deformează esența gândirii politico-economice.

Toate țările Asiei de Est împărtășesc valorile confucianiste exprimate prin educație, dezvoltare, etica muncii, meritocrație, hărnicie și cumpătare. Prin creșterea lor economică s-a arătat cât de forțat era ceea ce susținea Max Weber în cartea Religia Chinei. El susținea că în China creșterea capitalistă era cu neputință pentru că lipsea „tensiunea venită din nesiguranța de a fi sau nu printre cei aleși”, care se vede în calvinism. ⁴⁶⁸

Etica confucianistă a muncii din Orient, fiindcă este practicată pentru sine, se înfăptuiește dintr-o nevoie lăuntrică, fără legătură cu schimbările teoriilor religioase sau cu soarta vestită de teoria sfârșitului lumii, așa că se poate socoti că are o temelie de civilizație trainică. Presa occidentală dă drept valori est-asiatice „educația, hărnicia, cumpătarea și atitudinea de a amâna plăcerea de acum pentru o împlinire mai mare în viitor”.⁴⁶⁹ Și statisticile occidentale, luându-i pe americani drept reper între europeni, americani și orientali, arată că europenii muncesc cu vreo 20% mai puțin decât americanii, iar orientalii cu vreo 30% mai mult, și descriu conștiința orientală a muncii ca fiind cea mai puternică.

Mulți specialiști socoteau că motivul pentru care în Asia de Est nu avea loc dezvoltarea economică stă tocmai în gândirea confucianistă… Această părere era încă larg răspândită la mijlocul secolului al XX-lea. Dar s-a ajuns să se vadă că, pentru a scoate la iveală elementele necesare unui avânt economic în Asia de Est, precum educația puternică, simțul împlinirii, meritocrația, hărnicia și cumpătarea, același conducere culturală și politică joacă rolul hotărâtor. ⁴⁷⁰

În ansamblu, studiile despre religie arată că societățile protestante, iudaice și confucianiste au mai multe elemente care stimulează dezvoltarea economică decât societățile catolice, islamice și ortodoxe grecești. În schimb, la cele din urmă se văd elemente care împiedică dezvoltarea economică.⁴⁷¹

În cele din urmă, se poate socoti că, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea, Occidentul s-a străduit, fără un motiv limpede, să găsească în civilizația orientală doar cusururile care ar explica de ce a fost Orientul copleșit de Occident. Mai ales până la mijlocul secolului al XX-lea a fost puternică strădania de a găsi motivele rămânerii în urmă a Orientului în dezvoltarea economică și în democrație în caracterul premodern, irațional, neștiințific și nedemocratic al confucianismului și al taoismului.⁴⁷² Dar, luând seama la neîncetata dezvoltare economică, democratică și socială de excepție a Orientului, Occidentul a început abia la începutul secolului al XXI-lea să recunoască încetul cu încetul valoarea gândirii politico-economice înrădăcinate în cultura spirituală a Orientului, adică în confucianism (tradiția prețuirii educației și a meritocrației, cultura eticii universale, a hărniciei și a cumpătării), în taoism (garantarea inițiativei economice a individului prin biruri mici și guvernare mică, armonia dintre natură și om), în budism (ideea compasiunii, prețuirea neagonisirii) și în altele.

Aceste puncte tari ale Orientului nu s-au născut din întâmplare. Și nici nu pot fi create printr-o hotărâre sau o decizie politică. Ele sunt îmbibate în istorie și în tradiție. Orientul are un fundal cultural adânc și larg, propriu lui și diferit de cel al Occidentului, și o temelie filosofică. Altfel spus, în gândirea politico-economică, Orientul se ferește mai hotărât decât Occidentul de tribalism. Trăsătura eticii orientale a muncii poate fi găsită în tiparele de dezvoltare economică ale Orientului și Occidentului. Deosebirea este că Orientul arată un tipar care vrea să urmărească dezvoltarea economică prin cârmuirea egoismului naturii umane, iar Occidentul un tipar care vrea să o urmărească prin lăsarea lui în voia lui.

În Orient, care a fost cu două mii de ani înaintea Occidentului în clădirea statelor naționale, există o înțelepciune și politici de găsit în gândirea politico-economică ce apare odată cu clădirea statelor naționale. Răposatul prim-ministru al Singaporelui, Lee Kuan Yew, explică bine gândirea politico-economică, diferită de cea a Occidentului, care poate fi găsită în gândirea orientală. El explică problemele politico-economice prin care trece Occidentul și care s-au abătut asupra Statelor Unite odată cu dispariția comunismului:

Ca o societate să reușească, trebuie să-i crească pe oamenii capabili prin concurență și, în același timp, să le dea șanse tuturor. Adică trebuie să coexiste concurența și cooperarea. Dacă toți împart rezultate asemănătoare, ca în comunism, nu există progres. De aceea a dispărut comunismul. Dimpotrivă, dacă te concentrezi doar pe creșterea capacităților, iar cei care reușesc iau totul, iar cei care nu reușesc nu au nimic, prăpastia dintre bogați și săraci se adâncește tot mai mult. În cele din urmă, ca în America, echilibrul și echitatea societății se sfărâmă. ⁴⁷³

El socotește că, în asemenea împrejurări, calea de a înfăptui dezvoltarea economică, rezolvând totodată problema prăpastiei dintre bogați și săraci, poate fi găsită în filosofia politico-economică orientală și înfățișează teoria yin-yang. Într-o țară, sprijinul pentru cei slabi economic și răsplata dreaptă pentru cei care au înfăptuit dezvoltarea economică trebuie armonizate după filosofia yin-yang. Adică trebuie făcute să coexiste concurența și cooperarea:

Calea cea mai bună poate fi găsită în teoria orientală yin-yang. Trebuie urmărite deodată concurența și cooperarea... Aceasta este altceva decât ce fac liberalii occidentali. Ei ațâță poporul să-și lepede rușinea și să ceară necontenit bunăstarea socială ca pe un drept. În cele din urmă, în acea țară cheltuielile sociale cresc exploziv.⁴⁷⁴

În asemenea împrejurări, ne aflăm față în față cu sarcina primordială a culturii: cum să păstrăm tradițiile prețuirii educației, meritocrației, hărniciei și cumpătării și cultivării de sine, punctele tari fundamentale ale culturii orientale. Se arată „înlăturarea eticii în tiparul occidental vs rolul central al eticii în tiparul oriental”, iar acesta devine factorul cel mai important care desparte realitățile politico-economice ale Orientului și Occidentului în secolul al XXI-lea. Sistemul politico-economic occidental, care înlătură etica și se sprijină mai ales pe lege, deschide calea complexului militaro-industrial și parlamentar spre urmărirea interesului privat.

Urmărirea interesului privat de către grupurile de interese amenință minben

Parlamentul, care face legile, trebuie să urmărească interesul public, pentru popor. Înainte de aceasta există încă o treaptă importantă. Poporul trebuie să aleagă drept reprezentanți oameni care se vor strădui pentru interesul public. Acesta este scheletul democrației și al minben-ului. Dar dacă parlamentul se umple de reprezentanți care pun nu interesul public, ci realegerea lor pe primul loc, democrația și minben-ul își pierd sensul. În cele din urmă, alegerea poporului hotărăște. Între cineva care susține hărnicia și cumpătarea și cineva care promite că îi va garanta mai întâi rezultate prin puterea lui politică, poporul arată o natură care îl alege pe cel din urmă. Dacă nu există o situație de urgență, precum un război, o invazie a unor ființe venite din alte lumi sau o ciocnire de planete, poporul îl alege pe cel care promite rezultate imediate.

Înclinația parlamentarilor de a pune interesul privat înaintea interesului public și înclinația poporului de a-i prefera pe reprezentanții care promit să garanteze un folos privat imediat celor care pun interesul public pe primul loc sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Această monedă este egoismul, cea mai puternică forță din natura umană. Natura umană este ca atât poporul, cât și parlamentarii să pună egoismul, pentru conservarea de sine, înaintea interesului public, care este altruism. Când pacea durează, se desfășoară o situație în care este urmărit interesul privat mai degrabă decât interesul public, iar statul de drept și democrația liberală sunt amenințate. Dacă unul dintre stâlpii separației celor trei puteri se prăbușește, sistemul nu mai poate sta pe două picioare, iar democrația își pierde sensul.

Sprijinul pe care poporul îl arată parlamentului este foarte mic. Atât în Coreea, cât și în Statele Unite, el este în jur de 20%. Poporul vede necontenit cum parlamentarii se concentrează mai întâi asupra interesului privat, al realegerii, mai degrabă decât asupra interesului public. În Coreea, donațiile întreprinderilor sau ale organizațiilor sunt ilegale. Dar în Statele Unite și în alte țări occidentale dezvoltate donațiile sunt larg îngăduite. Mai ales în Statele Unite, sprijinul indirect prin comitetele de acțiune politică ale întreprinderilor (PAC, political action committee) este îngăduit instituțional. Cel mai important factor al realegerii unui parlamentar american sunt banii necesari alegerilor: donațiile date de persoane sau de întreprinzători. Parlamentarii se folosesc de lege ca să sporească foloasele de care au nevoie donatorii, iar donatorii le dau parlamentarilor banii de care au nevoie pentru realegere. Mulți parlamentari, înainte de a fi conducători cu ținuta unui junzi (君子), sunt oameni credincioși instinctului de ocrotire de sine, adică participanți (xiaoren, 小人). Pentru ei, sprijinul comitetelor de donatori sau al lumii afacerilor este direct. Când afacerile și parlamentul se unesc, executivul nu poate de multe ori decât să le urmeze. În cele din urmă, crește fenomenul în care afacerile, parlamentul și executivul, prin tribalism, întorc spatele interesului public și își urmăresc mai întâi interesul privat, ca să supraviețuiască ei înșiși.

Fenomenul în care tribalismul vatămă interesul public a înflorit și sub sistemul mercantilist. Adam Smith a judecat negativ politica lui Colbert (Jean-Baptiste Colbert, 1619–1683), socotit figura reprezentativă a politicii mercantiliste. Colbert a fost vreme de optsprezece ani, între 1665 și 1683, ministru al finanțelor sub Ludovic al XIV-lea al Franței. El a urmărit protecționismul și s-a folosit de el ca de un mijloc de a împărți câștigurile între rege și întreprinzători. De fapt, una dintre primele măsuri pe care le-a luat Colbert ca ministru al finanțelor a fost întemeierea breslei regale franceze a sticlăriei, ca să poată înlocui importul de sticlărie din Veneția. Șapte ani mai târziu, când breasla a început să producă o sticlărie acceptabilă, a interzis orice import de sticlărie din Veneția. Sub politica mercantilistă, fiindcă toate țările socoteau că viitorul statului stă în întrecerea pentru micșorarea importurilor și sporirea exporturilor, s-a urmărit un protecționism extrem și dezvoltarea industriilor care să înlocuiască importurile. Dar, sub acest sistem politico-economic, lăcomia tribală a crescut firesc în voie. Adică organisme precum breasla regală a sticlăriei de mai sus au primit de la stat ocrotire monopolistă și înlesniri. Iar statul, adică casa regală, legând cu aceste întreprinderi o relație în care strângea de la ele venituri prin impozite sau prin alte forme potrivite, a dus în cele din urmă la o situație în care numai poporul de rând era jertfit.

Nu putem decât să socotim că cele mai multe dintre reglementările, legile, edictele, decretele și ordonanțele publice ale guvernului, regelui sau parlamentului care îngrădesc, reglementează și dirijează comerțul sunt, în cele din urmă, fie greșeli politice, fie făcute de oameni vicleni pentru folosul lor privat, sub pretextul frumos al interesului public.⁴⁷⁵

Înclinația tribalismului de a vătăma interesul public s-a întărit și mai mult trecând prin mercantilism și prin revoluția industrială. Adam Smith, Mancur Olson, președintele Eisenhower și economiști recenți ai finanțelor își arată tocmai îngrijorarea față de acest tribalism. Adam Smith socotea că negustorii și fabricanții dintr-o țară, putând toți să urmărească prin monopol câștiguri mai mari, voiau să-i înlăture pe concurenții străini, iar cei jertfiți de asemenea politici erau, în cele din urmă, oamenii de rând. De aceea a început să susțină laissez-faire-ul în activitatea economică a poporului, înlăturând amestecul statului, și liberul schimb în comerțul statului, în locul protecționismului mercantilist.⁴⁷⁶ Adam Smith, eliberând egoismul fiecărui individ de etatism, începe în același timp să se îngrijoreze de lăcomia tribală:

Oamenii din aceeași meserie nu se întâlnesc des. Dar, când se adună, miezul convorbirii se sfârșește întotdeauna într-o uneltire împotriva interesului public sau, uneori, într-o înțelegere pentru ridicarea prețurilor.⁴⁷⁷

Mergând cu un pas mai departe, Adam Smith arată și că este foarte greu să stăpânești prin lege această lăcomie tribală:

Este cu neputință să interzici prin lege ca oamenii de afaceri din aceeași meserie să se adune din când în când. Aceasta pentru că o asemenea lege ar merge împotriva libertății și a dreptății. Dar, chiar dacă legea nu poate împiedica oamenii de afaceri din aceeași meserie să se întâlnească uneori, legea nu trebuie nicidecum să înlesnească asemenea adunări, cu atât mai puțin să le facă necesare.⁴⁷⁸

Și Olson avertizează asupra posibilității ca lăcomia tribală, pe care el o numea „grupuri de interese speciale” (special interest group), să amenințe democrația. El socotește că sistemul democratic are mecanisme bune pentru a împiedica etatismul să-și urmărească interesul privat, dar că este foarte greu să împiedice tribalismul să-și urmărească interesul privat. Altfel spus, separația celor trei puteri împiedică bine conducătorul să-și urmărească interesul privat, dar nu joacă mare rol față de unirea dintre afaceri și parlament pentru urmărirea interesului privat.

Deși democrația se află într-o poziție foarte prielnică pentru a-și împiedica conducătorii să ia și să folosească după bunul plac surplusul de capital al societății, într-o democrație care se menține stabilă de multă vreme este foarte greu să împiedici grupurile de interese speciale să hotărască după voia lor întreaga politică economică a țării.⁴⁷⁹

Și Olson privea în față faptul că grupurile alcătuite din indivizi lucrează pentru interesul privat, nu pentru interesul public. De aceea a prevăzut, și și-a arătat îngrijorarea, că politicile politico-economice făurite de grupurile de interese speciale vor vătăma interesul public:

Politicile politico-economice făurite de grupurile de interese speciale tind să fie protecționiste și potrivnice progresului științei și tehnicii. Dar asemenea politici, prin natura lor, concentrează câștigul în grupul de interese, în vreme ce costul îl plătește în mod egal întregul popor. În cele din urmă, potrivit acestei logici, împotrivirea poporului față de politicile grupurilor de interese nu este mare. De aceea, cu trecerea timpului, aceste grupuri de interese speciale cresc tot mai mult, iar economia țării ajunge în cele din urmă să rămână în urmă.⁴⁸⁰

Aceasta se poate arăta în multe forme. Președintele Eisenhower, în timpul mandatului, a văzut cum conducerea treburilor statului, care urmărea interesul public, a fost influențată în măsură deloc mică de legăturile strânse dintre armată și întreprinderi, al căror scop era urmărirea exclusivă a interesului acestor grupuri. De aceea, părăsind președinția după opt ani, a lăsat, într-un discurs vestit ținut în 1961, tocmai un avertisment împotriva „complexului militaro-industrial” (military industrial complex):

În conducerea guvernului, trebuie să fim atenți la încercările complexului militaro-industrial, fie ele spontane sau voite, de a-și strânge o influență nejustificată. Posibilitatea ca această putere nelalocul ei să crească și să ne aducă o mare nenorocire există mereu. Nu trebuie să lăsăm puterea acestui complex militaro-industrial să ne vatăme libertatea sau procedurile democratice.⁴⁸¹

Acest complex militaro-industrial, exercitându-și până la urmă influența prin parlament și trebuind deci să lucreze și puterea executivului, a ajuns să fie numit și „complexul militaro-industrial-parlamentar” (military-industrial-congressional complex). Această îngrijorare, care se naște înăuntrul statelor democratice, arată bine că am ajuns într-o situație în care interesul public nu este ocrotit doar pentru că lăcomia etatistă a fost îngrădită instituțional, ci este vătămat de lăcomia nu a etatismului, ci a tribalismului. Vremea în care a lucrat președintele Eisenhower sunt anii 1950. Pe atunci piețele financiare nu făcuseră încă saltul uimitor de astăzi. Complexul militaro-industrial, care crescuse mult în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și-a cedat acum locul de principal reprezentant al lăcomiei tribale „complexului financiar-guvernamental” (finance-governmental complex). Este o schimbare atât de puternică încât, după revoluția industrială, poate fi numită o revoluție financiară, care a mutat centrul sistemului economic din industria prelucrătoare spre servicii:

În ultimii treizeci de ani, în cele mai multe țări dezvoltate a avut loc o adevărată revoluție pe plan financiar. În 1970, în Statele Unite, raportul dintre totalul acțiunilor cotate și producția totală a economiei americane era de 0,66. În 2000, crescând rapid, valoarea totală a acțiunilor cotate în Statele Unite ajunsese la de 1,5 ori produsul intern brut (PIB). ⁴⁸² (În 2025, depășea dublul.)

În economia de piață, lăcomia tribală urmărită de multinaționale, de întreprinderile financiare internaționale, oricum le-am numi, a ajuns acum să amenințe însăși economia de piață. Mai ales întreprinderile financiare, având de-a face cu piețe la scară mondială prin sisteme de operare iscusite, au apucat pe calea urmăririi unui profit și a unei lăcomii lipsite de orice productivitate. Influența lor asupra economiei de piață mondiale a crescut atât de mult încât sistemul politico-economic al secolului al XXI-lea a ajuns să fie numit „capitalism de cazinou” (Casino Capitalism). Rajan și alți economiști au arătat că, atunci când oamenii de afaceri se adună, își unesc puterile în direcția uneltirii împotriva interesului public și își urmăresc interesul privat. Acești economiști diagnostichează iresponsabilitatea statului, arătând că foarte des și în prea multe țări aceste uneltiri ale oamenilor de afaceri, care vor să împiedice concurența cinstită, ajung până la urmă să primească ajutorul statului.⁴⁸³

Complexul militaro-industrial-parlamentar, adică grupurile de interese speciale, a căpătat acum o putere și o influență de nespus. Lumea financiară, unindu-și puterile cu guvernul, s-a dezvoltat într-un „complex financiar-parlamentar sau financiar-guvernamental”, care vatămă interesul public al „concurenței cinstite”. Capitalismul, adică sistemul economiei de piață, este, dintre instituțiile făurite până acum de om, mijlocul cel mai eficient de producție și de împărțire. Iar la temelia lui se află concurența. Dar concurența, fiindcă cârmuiește și înfrânează lăcomia nesfârșită a oamenilor de afaceri, devine o povară pentru toți oamenii de afaceri statorniciți.⁴⁸⁴ De aceea grupurile de interese, adică tribalismul, fac tot ce pot ca să înfrâneze concurența și să urmărească interesul fiecărui grup. Cea mai mare problemă a tribalismului se arată ca polarizare a societății. Poporul suferă din pricina adâncirii prăpastiei dintre bogați și săraci. Clasa de mijloc se micșorează, iar poporul se împarte în bogați, care se bucură de o bogăție extremă, și săraci. Dacă statul nu ocrotește interesul public, al cui este răspunderea pentru interesul public?

Capcana laissez-faire-ului: „Cine îi supraveghează pe supraveghetori?”

Laissez-faire-ul a eliberat autonomia economică a individului de etatism (statism). Sprijinindu-se pe el, capitalismul a putut birui sistemele economiei dirijate ale ideologiilor precum fascismul sau comunismul. Dar laissez-faire-ul își arată neputința în fața tribalismului (tribalism), care urmărește interesul privat prin unirea afacerilor cu parlamentul. Potrivit principiului fundamental al democrației, partidele care alcătuiesc parlamentul trebuie să urmărească interesul poporului, adică interesul public. Dar de multe ori se vede că nenumăratele partide ale lumii pun pe primul loc nu urmărirea interesului public, ci recâștigarea puterii, adică interesul partidului. Ceea ce reprezintă ei nu este interesul poporului, ci lăcomia tribală care urmărește interesul grupului din care fac parte, adică al partidului. Ei pun înainte laissez-faire-ul occidental și susțin că succesul lor se arată ca interes public. Dar, dacă partidele care reprezintă poporul își lasă în voia lor egoismul sau lăcomia, nimeni nu mai păzește interesul public. Se ajunge la o stare fără paznic. Laissez-faire-ul devine capcana sistemului politico-economic occidental.

Problemele cu care se confruntă astfel sistemul politico-economic occidental amenință temeliile democrației și ale economiei de piață occidentale. Această criză se reduce, în cele din urmă, la o singură întrebare: întrebarea pusă de poetul roman Juvenal, „Cine îi supraveghează pe supraveghetori?” ⁴⁸⁵ Premisa fundamentală a democrației este că, în cele din urmă, poporul, alegătorii, supraveghează, evaluează și judecă ce fac cei de la putere sau partidele. Dar, după cum în epoca imperială romană garda împăratului ridica pe tron comandantul sau generalul care plătea mai bine, dacă poporul îi alege pe politicienii care sporesc bunăstarea socială chiar și făcând datorii, iar de aceea între partide se iscă o întrecere în sporirea bunăstării sociale pentru recâștigarea puterii, și dacă poporul, fără să vadă primejdia, preferă bunăstarea de sub ochii lui, premisa fundamentală a democrației se prăbușește. De fapt, în vremea crizei euro, ceea ce trebuiau să facă conducătorii și popoarele țărilor occidentale era limpede: să facă cunoscută esența problemei, să cheme poporul să se întoarcă la o etică elementară a muncii, iar poporul să-i aleagă drept conducători pe asemenea politicieni. Dar o asemenea situație nu s-a petrecut. În acest caz se nasc îndoieli asupra sistemului politicii de partid, punctul de plecare al sistemului democratic occidental.

În Orient s-au desfășurat în secolele al XI-lea și al XII-lea o încercare de politică de partid și o dezbatere asupra lăcomiei tribale. Omul politic reformator al dinastiei Song, Ouyang Xiu (歐陽修, 1007–1072), a încercat o serie de reforme, printre care mărirea lefurilor funcționarilor ca să fie credincioși slujbei publice, aplicarea eficientă a legii, desființarea favoritismului și adăugarea la examenele imperiale a unor materii necesare conducerii practice a guvernului.⁴⁸⁶ În 1045 a înaintat împăratului un memoriu. Afirmația lui se sprijinea pe eseul său „Despre facțiuni” (朋黨論): susținând că „conducătorul formează facțiuni după principii, iar participantul formează facțiuni pentru propriul folos”, el cerea să fie îngăduită formarea facțiunilor. ⁴⁸⁷ Adică propunea o politică de partid de tip modern.

De fapt, în secolul al XI-lea, sub dinastia Song, s-au desfășurat, în jurul cancelarului Wang Anshi (王安石, 1021–1086), politici ce pot fi socotite un socialism de tip modern. În schimb, politici ce pot fi socotite conservatoare au fost duse de Sima Guang (司馬光, 1019–1086). Între cele două forțe au existat întrecere și control reciproc. În cele din urmă, ideea lui Ouyang Xiu a formării facțiunilor, adică a politicii de partid, nu a fost adoptată. Motivul a fost judecata că cei care pot ajunge la nivelul conducătorului sunt foarte puțini, iar cei mai mulți oameni rămân participanți, așa că și oamenii de partid ar cădea până la urmă în interesul privat. Susținerea politicii de partid a fost îngropată în chip hotărâtor de Zhu Xi (朱熹, 1130–1200), maestrul neoconfucianismului. Zhu Xi a criticat cu tărie formarea facțiunilor, susținând că facțiunile ajung până la urmă să urmărească interesul privat al grupului mai degrabă decât interesul public. (O mie de ani mai târziu, în statele moderne apar cazuri care pun din nou la încercare acest argument. În Coreea, în Statele Unite și în Marea Britanie, sprijinul poporului pentru parlament nu iese din jurul a 20%. Aceasta pentru că toți oamenii au ajuns să știe că parlamentarii se concentrează mai mult asupra interesului privat al propriei realegeri decât asupra interesului public, pentru popor.)

Cui îi revine răspunderea de a înfrâna urmărirea interesului privat de către tribaliști? În cele din urmă, guvernului. Iată de ce noțiunea de guvernare prin shu (術治) devine importantă în arta guvernării. Aceasta pentru că piața cu greu poate urmări interesul public al concurenței cinstite, iar cârmuirea guvernului este necesară. Economiștii arată că, în economia mondială a secolului al XXI-lea, marcată de revoluția financiară, toată lumea ar trebui să tragă folos din concurența cinstită, dar că aceasta e greu de păstrat. Ei arată paradoxul că problema este că „nu există mari stimulente pentru lucrarea importantă de a păzi interesul public al concurenței cinstite”:

Piețele nu sunt libere și, în practică, nici nu pot fi foarte libere. Aceasta pentru că piețele au o temelie politică foarte fragilă. Toți trag folos din piețele concurențiale, dar miezul problemei este că nimeni nu poate trage un mare folos din strădania de a face ca sistemul economic să fie concurențial și să se joace cinstit. Nici chiar capitaliștii nu pot trage folos din stimularea concurenței cinstite. Din păcate, capitaliștii cer necontenit guvernului să-i ocrotească de concurență și tocmai prin aceasta devin cel mai mare dușman al capitalismului.⁴⁸⁸

Urmărirea interesului privat de către marile întreprinderi a devenit cea mai mare preocupare a economiei de piață la începutul secolului al XXI-lea. Mai ales despre lăcomia capitalului financiar și a întreprinderilor financiare, care întorc spatele interesului public și își urmăresc fără sfârșit doar propriul folos, reportajele nu încetează zi de zi. Economia de piață occidentală nu are nicio pregătire împotriva acestui lucru. În Occident, în loc să se socotească lăcomia tribală o problemă de temelie, se pare că se crede încă, drept filosofie de bază, potrivit gândirii economiei de piață de la Adam Smith încoace, principiul că „lăcomia triburilor, chiar fără să vrea, este călăuzită de mâna invizibilă spre crearea interesului public”. Problemele de temelie care ies acum la iveală par să fie privite doar ca niște excepții de la acest principiu de bază sau ca probleme mărginale.

În afară de câteva mecanisme legale de control, marile întreprinderi transnaționale, mai ales cele financiare, își conduc afacerile într-un fel de neîngăduit din punct de vedere etic, iar guvernele nu iau nicio măsură. În vremea crizei financiare din 2008 și după ea, oamenii de rând au văzut cum marile întreprinderi financiare, care supraviețuiau datorită ajutorului guvernului, adică datorită impozitelor poporului, își împărțeau salarii și prime uriașe. În vreme ce guvernele nu iau măsuri deosebite, conștiința responsabilității sociale a marilor întreprinderi se răspândește, ce-i drept, doar de câțiva ani, mai ales în jurul Organizației Națiunilor Unite. Adică mișcări precum „responsabilitatea socială a întreprinderilor” (CSR, Corporate Social Responsibility), „crearea de valoare comună” (CSV, Creating Shared Value) sau „guvernanța de mediu, socială și corporativă” (ESG, Environment, Social and Corporate Governance) atrag o oarecare atenție. Aceste mișcări vor ca întreprinderile, deși nu au nicio obligație legală, să-și înfrâneze singure lăcomia tribală, cu un simț al răspunderii etice. Dar asemenea mișcări își pierd puterea în fața scopului de bază pentru care sunt întemeiate întreprinderile, adică urmărirea profitului. Ele nu pot decât să rămână la un nivel secundar. De aceea, se socotește uneori că aceste mișcări recente rămân încă „la nivelul milosteniei: să-i ajutăm și pe alții cât putem”.

În cele din urmă, odată cu revoluția financiară, sistemul de relații dintre capitaliștii financiari atotputernici și lumea politică legată de ei a apărut drept cel mai mare dușman al economiei de piață democratice. A face regulile care să-l rânduiască este la fel de greu ca a găsi și a păstra calea de mijloc:

Piețele concurențiale se alcătuiesc dintr-o cale de mijloc delicată între lipsa regulilor și reguli atât de multe încât te înăbușă. Starea în care capitalismul lucrează cel mai bine este foarte nesigură tocmai pentru că terenul acestei căi de mijloc este foarte îngust. Această stare decade lesne într-un sistem al intereselor dobândite, prin interesele dobândite și pentru interesele dobândite. Istoric privind, capitalismul pe care l-am cunoscut a fost tocmai un capitalism de acest fel. Și, din nefericire, un asemenea capitalism înflorește încă în multe locuri de pe pământ.⁴⁸⁹

Lipsa de pregătire filosofică a Occidentului față de tribalism a fost o problemă încă de la începutul laissez-faire-ului. Aceasta pentru că scopul laissez-faire-ului era să garanteze libertatea individului față de mercantilism, cu amestecul lui total al guvernului. Laissez-faire-ul este definit ca „gândirea economică ce garantează cât mai mult libertatea activității economice a individului și înlătură cât se poate amestecul statului”. Ajunge să-și exercite influența sistemul filosofic potrivit căruia, prin natura umană, interesul privat creează interesul public. În cele din urmă, laissez-faire-ul occidental, spre deosebire de ideea non-acțiunii, a ajuns să sublinieze tiparul care dă „libertate” autonomiei individului. În cele din urmă, trebuie să avem o îndoială de temelie față de laissez-faire-ul susținut de Adam Smith. Este îndoiala față de filosofia lui potrivit căreia „lăcomia triburilor, chiar fără să vrea, este călăuzită de mâna invizibilă spre crearea interesului public”.

3) Guvernarea prin shu (術治), o filosofie care vrea să ocrotească interesul public de interesul privat

Teoria ciocnirii dintre interesul privat și cel public și teoria convergenței lor se nasc din deosebirea de filosofie a „naturii umane” dintre Orient și Occident. Orientul ia, în teoria naturii umane, poziția că natura umană, fiind alcătuită dintr-un egoism puternic și un altruism slab, trebuie cârmuită. În schimb, teoria naturii umane a lui Adam Smith și a altora din Occident, pornind de la filosofia potrivit căreia natura umană este bună, se sprijină pe teoria laissez-faire-ului, care lasă lucrurile în seama acțiunii omenești. De aceea teoria orientală a naturii umane propune, la nivelul cârmuirii naturii umane, o filosofie politică opusă filosofiei politice occidentale. Această filosofie politică devine un element necesar puterii de cârmuire a conducătorului. Aceasta este tocmai noțiunea de artă a guvernării prețuită în Orient. Este ideea că, în lumina naturii umane, interesul public poate fi apărat într-un sistem politico-economic numai folosind neapărat filosofia guvernării prin shu (術治).

Școala legistă a perioadei Regatelor Combatante a dat un gânditor, Han Feizi, care a lăsat scrieri ce unificau gândirea legistă. Vreme de sute de ani, în perioada Regatelor Combatante, șapte state au pus la încercare mijloacele de a-și întări puterea ca să supraviețuiască. Guvernarea prin shi, guvernarea prin lege și guvernarea prin shu, folosind shi (勢, potențialul situației), legea (法) și shu (術, arta guvernării), au ieșit în față. Han Feizi a explicat în chip cuprinzător în cartea sa arta (術) prin care suveranul, sprijinindu-se pe puterea sa (勢), poate face să lucreze eficient legile și instituțiile (法). Han Feizi socotea că, atunci când un rege cârmuiește țara și are de-a face cu funcționarii, trebuie să păstreze în minte gândul că interesul public și cel privat se ciocnesc. El a preluat noțiunea de guvernare prin shu, larg răspândită în perioada Regatelor Combatante.

Filosofia lui a guvernării prin shu a fost luată din gândirea politică a lui Shen Buhai (申不害). El socotea că, atunci când regele face legea, legile statului trebuie făcute și cârmuite în așa fel încât funcționarii să lepede din mintea lor gândul de a trage un folos privat în timp ce împlinesc interesul public. În același timp, subliniază că conducătorul trebuie să dea pildă.

Legile și regulile trebuie făcute astfel încât să-i facă pe oameni să lepede gândul de a trage folos privat. Dacă legile și regulile sunt bine păzite, obiceiul de a trage folos privat dispare. În birocrație, interesul privat devine pricina distrugerii legii… Dacă regele nesocotește legile și regulile și îi răsplătește pe funcționari după toanele lui, funcționarii lasă deoparte interesul public și se dedică împlinirii toanelor regelui. (Han Feizi, 45:6)

Shen Buhai a fost cancelar al statului Han (韓) în perioada Regatelor Combatante și este cunoscut ca maestru al lui xingming (刑名). A trăit în secolul al IV-lea î.Hr. Gânditor legist care prețuia shu (術), el socotea că suveranul, cârmuindu-și miniștrii, își poate întări puterea prin xingming. El socotea că ming (名), care desemnează poruncile suveranului sau funcțiile, și xing (刑), care cercetează dacă miniștrii le îndeplinesc bine, sunt miezul conducerii statului. Se concentrează asupra principiului politic al potrivirii dintre ceea ce s-a făcut cu adevărat (刑, adică 形) și numele funcției și cuvântul spus (名). Principiul este că miniștrii trebuie să facă lucrul potrivit funcției lor și sunt pedepsiți dacă vorbele și faptele lor nu se potrivesc. Prin aceasta, suveranul își pregătea criterii obiective pentru judecarea miniștrilor și putea păstra inițiativa puterii. Miezul guvernării prin shu stă, în cele din urmă, în faptul că lucrul cel mai important este să cercetezi dacă funcționarii sau miniștrii vatămă interesul public și își urmăresc interesul privat și să îndrepți aceasta. El susținea că arta (術) lui xingming, prin care conducătorul își cârmuiește miniștrii, este calea cea mai scurtă spre o țară bogată și o armată puternică. Gândirea lui despre guvernarea prin shu a dus, prin perioada Regatelor Combatante, la statornicirea administrației personalului și a birocrației în China și în Orient.

Miezul filosofiei lui Shen Buhai este de a face țara bogată și puternică făcându-i pe miniștri să lepede ispita neîncetată a urmăririi interesului privat și să urmărească interesul public. Shen Buhai sublinia potrivirea dintre vorbele și faptele miniștrilor și voia să o atingă printr-o cârmuire instituțională și administrativă; voia să statornicească o ordine previzibilă judecând purtarea miniștrilor după lege și instituții, răsplătind meritele și pedepsind greșelile. Memoriile istoricului ale lui Sima Qian socotesc că știința lui xingming (刑名之學) a lui Shen Buhai se întemeiază pe gândirea Huang-Lao (黃老思想).⁴⁹⁰ El voia să cârmuiască țara unind gândirea legistă și gândirea taoistă.

Rolul guvernării prin shu nu se încheie pentru că s-a întemeiat statul național și s-au statornicit instituțiile birocratice și administrative care îl însoțesc. Fiindcă elementele esențiale ale guvernării prin shu vin din teoria naturii umane, ele nu dispar din societatea omenească prin instituții, ci continuă să lucreze. Guvernarea prin shu a sădit adânc în civilizația orientală o filosofie politico-economică întemeiată pe teoria ciocnirii dintre interesul privat și cel public. Importanța ei crește, mai degrabă, în cursul dezvoltării instituțiilor sociale, pentru că a devenit tot mai greu să deosebești interesul privat de cel public. Pe măsură ce economia politică devine importantă, răspunderea de a cârmui lăcomia nu doar a funcționarilor, ci și a afacerilor le revine guvernului și poporului. Aceasta pentru că se înmulțesc cazurile în care interesul privat este urmărit prin legătura dintre parlament și afaceri.

În țările orientale, cultura guvernării prin shu se păstrează cu tărie. Ca exemplu de țară care a prețuit mai ales guvernarea prin shu în conducerea statului poate fi dat Singapore. Prim-ministrul Lee Kuan Yew, la începutul guvernării, în 1960, a luat mai întâi de toate măsura de guvernare prin shu care le interzicea funcționarilor de stat să-și urmărească interesul privat. A promulgat „Legea pentru prevenirea corupției”. A dat puteri mari de anchetă și judiciare „Biroului de anchetare a practicilor de corupție”, întemeiat în 1952 de guvernul colonial britanic pentru cercetarea funcționarilor corupți. Biroul de anchetare a practicilor de corupție (貪汚調査局, Corrupt Practices Investigation Bureau) este organul specializat de anchetă anticorupție al Singaporelui. Subordonat direct prim-ministrului, el lucrează mai independent decât poliția sau parchetul. Este organul central care cercetează faptele de corupție din întreaga societate, ale funcționarilor, întreprinderilor și persoanelor, și care păstrează o societate integră. Singapore a devenit una dintre țările cele mai integre din lume. A condus statul cu succes interzicând funcționarilor urmărirea interesului privat și garantându-le, în același timp, cele mai mari salarii din lume. Este un caz de reușită, în care direcția statului a fost stabilită punând accentul pe noțiunea orientală de guvernare prin shu.

Noțiunea de guvernare prin shu nu se mărginește la Orient. În Occident a existat un conducător care, arătând problemele teoriei convergenței interesului public și a celui privat, a arătat uriașa influență negativă pe care această problemă o are asupra administrației statului. Președintele Eisenhower a ținut un discurs de rămas-bun la plecarea din funcția de președinte, la 17 ianuarie 1961. În el a avertizat pe față că purtarea tribală a complexului militaro-industrial, urmărind interesul privat, pricinuiește mari probleme conducerii statului, care urmărește interesul public. El arăta că purtarea complexului militaro-industrial este un tribalism care întoarce spatele interesului public și își urmărește interesul privat și arăta problema neputinței pe care o simte guvernul în fața lui.⁴⁹¹ A avertizat că unirea dintre apărare și afaceri poate roade instituțiile democratice și libertatea poporului.

Prin aceasta, el arăta tocmai că în Occident se petrece fenomenul căruia, potrivit filosofiei civilizației orientale că „interesul public și cel privat se ciocnesc”, ar trebui să i se facă față prin guvernarea prin shu. Sistemul politico-economic occidental, care crede în teoria filosofică oferită de Adam Smith și de alții, potrivit căreia „interesul public și cel privat converg”, se află în esență fără apărare în problema guvernării prin shu. De aceea purtarea tribală continuă să se răspândească în Occident. Criza financiară mondială din 2007–2008 și criza euro din 2009–2011 nu sunt simple probleme financiare sau economice. Sub ele se află probleme de temelie și filosofice, la nivelul economiei politice, privind gândirea economiei de piață și democrația ca sistem care cârmuiește economia de piață. Occidentul continuă să repete guvernarea mare, impozitele multe, reglementările multe, adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci și bunăstarea socială extinsă pe datorie. Criza financiară din 2007–2008 a fost pricinuită de tribalismul prin care finanțiștii, parlamentul și executivul și-au urmărit împreună propriile interese. Statele Unite n-au propus până la urmă nicio soluție pentru această criză financiară și au trecut peste ea cu cârpeli. Aceasta este concluzia trasă de bestsellerul Saving Capitalism from the Capitalists („Să salvăm capitalismul de capitaliști”), apărut în 2003, cu cinci ani înaintea crizei financiare. Și anume, cea mai mare amenințare la adresa economiei de piață nu este întoarcerea la socialism, ci vine din tribalismul care vrea să urmărească interesul privat înăuntrul sistemului economiei de piață.

Filosofia guvernării prin shu se arată și în felul în care Orientul și Occidentul tratează legătura dintre marile întreprinderi și presă. În Statele Unite și în Occident în general, marilor întreprinderi li se îngăduie liber să cumpere și să folosească instituții de presă. În Orient nu se îngăduie unirea marilor întreprinderi cu instituțiile de presă. Trebuie cercetat bine dacă aceasta trebuie privită, cum susține Occidentul, ca „control al presei sau știrbire a liberalismului” sau ca „cârmuire a urmăririi interesului privat de către tribalism”. Faptul că Orientul alege a doua variantă se datorează tocmai noțiunii de guvernare prin shu.

Complexul militaro-industrial, știind importanța presei și a opiniei publice pentru urmărirea tribală a interesului dintre armată și industrie, are o dorință tot mai mare și mai puternică de a se folosi de ele. Marile și puternicele întreprinderi americane se întrec în a cumpăra instituții de presă. Și Occidentul a început să se intereseze de această problemă. Președintele Biden a ținut în ianuarie 2025 un discurs de rămas-bun foarte asemănător cu discursul de rămas-bun al președintelui Eisenhower. În el a arătat situația care se petrece de curând în Statele Unite, în care marile întreprinderi se întrec în stăpânirea instituțiilor de presă, și a arătat că legătura dintre aceste mari întreprinderi și presă exercită o influență de o putere uimitoare, încât amenință democrația.

Și analizele care compară „consensul de la Washington” și „consensul de la Beijing” în problemele de economie politică pot fi privite ca arătând această altă față a civilizațiilor Orientului și Occidentului. În general, primul pune înainte modelul democrație liberală–dezvoltare economică, iar al doilea modelul autoritarism–dezvoltare economică. Asemenea comparații de modele pot fi centrate pe Occident, fiindcă tendința de acum se întemeiază pe gândirea liberală occidentală. Dar modelele de dezvoltare politico-economică ale Orientului și Occidentului cuprind o latură de civilizație care vrea să se concentreze mai degrabă asupra principiului conservării de sine decât să analizeze concentrându-se asupra libertății. Teoria ciocnirii dintre interesul privat și cel public și teoria convergenței lor devin perspectivele importante. În gândirea politico-economică occidentală, care o urmează pe a doua, perspectiva guvernării prin shu devine o noțiune neprețuită. Dar guvernarea prin shu, care se ferește de funcționarii și administratorii care vatămă interesul public și își urmăresc interesul privat, devine o problemă tot mai mare pe măsură ce structurile sociale devin mai complicate.

Purtarea tribală se aplică întocmai și partidelor, miezul democrației, și devine o problemă. În democrație este important să fie respectată premisa potrivit căreia poporul îi alege drept conducători pe oamenii capabili, iar acești conducători trebuie să lucreze pentru interesul public, adică pentru popor. Dar în sistemele politice occidentale premisa întâietății interesului public se estompează treptat. Pentru rezolvarea problemei, Occidentul încearcă îmbunătățirea instituțiilor politice, precum sporirea transparenței, și mijloace de a-i îndemna pe cetățeni să ia parte mai mult la politică. Aceasta pentru că socotește că democrația se dezvoltă necontenit și, de aceea, problema poate fi îndreptată.

Dar, dacă ținem seama de complexul militaro-industrial de acum, de criza financiară și de înclinația parlamentelor de a urmări interesul privat mai degrabă decât interesul public, problema nu este una care să poată fi rezolvată doar prin îmbunătățirea sistemului. Trebuie socotită ca venind, înainte de orice sistem, din problema de neocolit a naturii umane. Fiindcă omul, orice ar face, urmează până la urmă natura umană, și politicienii ajung până la urmă să fie atrași mai degrabă de conservarea de sine (în parlamentarism, de realegere) decât de interesul public. Din lipsa noțiunii de guvernare prin shu, economia politică și democrația Occidentului se lovesc, fără să știe, de probleme de temelie. În cele din urmă, se ajunge la neputința de a stăpâni situația în care prăpastia dintre bogați și săraci crește necontenit. În Occident nu se simte o mare problemă față de tribalism, adică față de tendința fiecărui grup, a finanțiștilor și a parlamentului, ba chiar și a executivului care li se alătură, de a-și extinde propriile interese.

Cele mai multe țări occidentale au o datorie publică atât de mare față de PIB încât economia lor nu o poate purta. Dacă lucrurile merg tot așa, rămânerea în urmă și decăderea sunt limpezi ca lumina zilei, dar în Occident nici politicienii, nici alegătorii nu arată hotărârea sau energia de a îndrepta lucrurile. Aceasta arată miezul problemelor pe care le poartă țările occidentale la nivelul economiei politice. Este tocmai capcana țărilor dezvoltate pe care o arată Occidentul.⁴⁹² Ea este legată direct de „lipsa” noțiunii de guvernare prin shu, elaborată de teoria orientală a naturii umane.

Guvernarea prin shu și ideea non-acțiunii vs laissez-faire

Orientul, urmând sistemul politic occidental centrat pe lege, pare să fi uitat noțiunea de „guvernare prin shu”. Dar, deși nu se arată un interes direct pentru cuvântul acesta și nu este citat, importanța lui rămâne întocmai vie în cultura orientală. Filosofia guvernării prin shu, potrivit căreia interesul public trebuie ocrotit de interesul privat, este așezată adânc în cultura orientală prin povestiri și versuri. Maxime și întâmplări precum „a întoarce spatele privatului și a te întoarce spre public” (背私向公), „a te birui pe tine însuți ca să slujești publicului” (克己奉公), „întâi publicul, apoi privatul” (先公後私), „întâi îngrijorarea, apoi bucuria” (先憂後樂) și „a urmări privatul sub pretextul publicului” (憑公營私) continuă să fie folosite și cinstite.⁴⁹³

Noțiunea de guvernare prin shu se arată ca ocrotire a interesului public. Față de sistemul occidental care susține teoria convergenței interesului privat și a celui public, Orientul își ia drept punct de plecare al sistemului politico-economic filosofia ciocnirii dintre interesul privat și cel public. Noțiunea de guvernare prin shu se sprijină pe filosofia potrivit căreia omul este stăpânit de natura umană, care se găsește deopotrivă la indivizi, la grupuri și la conducătorii statului. Altfel spus, toți oamenii se nasc cu o natură umană care tinde să urmărească interesul privat mai degrabă decât interesul public. De aceea această natură umană are nevoie nu de lăsare în voia ei, ci de cârmuire. Ideea non-acțiunii reprezintă filosofia cârmuirii interesului public pe care o urmărește guvernarea prin shu.

Potrivit ideii non-acțiunii, toate partidele politice și grupurile de interese speciale ale lumii de acum sunt socotite înclinate, în cele din urmă, să urmărească un egoism tribal. Ele ajung să arate o înclinație de a ținti spre sporirea la maximum a propriei lăcomii, ocolind ceea ce îngrădește legea. În cele din urmă, după cum a arătat cu o pătrundere ieșită din comun profesorul Olson, toți oamenii au drept instinct firea „banditului sedentar”, care vrea exploatarea cea mai mare cu putință, adică strângerea unor biruri mari. Aceasta se aplică nu doar monarhului etatist, ci și lăcomiei partidelor și marilor întreprinderi, exprimată prin tribalism. Numai dacă există un mecanism care înfrânează acest instinct se păstrează interesul public, apărând totodată autonomia economică a individului.

De ce s-au născut fenomene atât de diferite în sistemele politico-economice ale Orientului și Occidentului? Deși este adevărat că Adam Smith și-a arătat de timpuriu îngrijorarea față de lăcomia tribală, gândirea occidentală a economiei de piață, după cum se vede la Adam Smith, avea de la început drept miez susținerea laissez-faire-ului individului față de lăcomia statului, așa că îi era greu să se ferească îndeajuns de lăcomia tribală. De aceea s-a mulțumit să arate că lăcomia tribalismului, a grupurilor alcătuite din indivizi, precum grupurile de interese speciale, va fi o problemă, fără să ridice nicio problemă filosofică. Adică, rămânând la dihotomia contradictorie potrivit căreia lăcomia etatistă este rea, iar egoismul individualist este bun, s-a ferit de lăcomia tribală doar ca de o abatere parțială de la un egoism individualist, bun în principiu. Dar acum, mărimea economiei crescând și globalizarea răspândindu-se, s-au născut întreprinderi transnaționale și întreprinderi financiare transnaționale a căror influență nu se poate compara cu a celor mai multe state. Amenințarea pe care lăcomia acestor întreprinderi transnaționale o ridică asupra economiei de piață a devenit mai gravă decât lăcomia statelor de odinioară.

În Occident, fiindcă egoismul individului a fost socotit de la Adam Smith încoace sănătos și pozitiv, lăcomia multinaționalelor, prelungire a egoismului individual, a fost tratată nu ca o problemă de temelie, ci printr-un tratament simptomatic, adică dând doar soluții locale atunci când se ivea o problemă. Acestea sunt legile antitrust și celelalte, dezvoltate mai ales în Statele Unite. Aici este în joc o problemă filosofică. La începutul secolului al XXI-lea, pagubele lăcomiei tribale au devenit atât de vădite la două niveluri încât nu mai pot fi nesocotite. Unul este lăcomia întreprinderilor transnaționale în economie, iar celălalt lăcomia partidelor de a păstra puterea în politică. Prima amenință economia de piață, iar a doua democrația. Iar aceste două lăcomii sunt legate. Sunt cele două fețe ale aceleiași monede.

În Occident, problema mâinii invizibile a lui Adam Smith crește tot mai mult sub forma polarizării. A apărut o problemă în teoria potrivit căreia egoismul omenesc creează interesul public prin mâna invizibilă. Adam Smith voia să definească mâna invizibilă, adică crearea interesului public din egoism, drept „lege a naturii”. Este teoria potrivit căreia interesul privat și cel public converg de la sine, chiar fără supraveghetor. Dar, dimpotrivă, dacă egoismul este legat nu de interesul public, ci de adâncirea polarizării, se ivește o problemă în tot sistemul politico-economic occidental. Dacă interesul privat și cel public se ciocnesc, după cum susține ideea orientală a non-acțiunii, răspunderea de a face ca interesul privat să ducă la interesul public îi revine conducătorului. Dar în sistemul politico-economic occidental conducătorul este neputincios în fața puterii tribalismului și nu poate supraveghea. Nu mai există răspuns tocmai la întrebarea cine îi supraveghează pe supraveghetori.

Felul în care Orientul făcea față etatismului se deosebea de democrația occidentală. Se sprijinea pe minben. Orientul, pe temeiul ideii non-acțiunii, făcea față etatismului prin lege și etică. Dar regele nu era în practică supus legii. Aceasta nu s-a schimbat nici în secolul al XVIII-lea, când ideea non-acțiunii a intrat în Occident sub forma laissez-faire-ului: lipsea domnia legii. Gândirea orientală, sprijinită pe etica minben, avea până în secolul al XVII-lea un sistem politico-economic mai prielnic decât mercantilismul occidental. Dar avea o problemă esențială: față de conducător rămânea problema „cine îi supraveghează pe supraveghetori?”. Aceasta pentru că mijloacele de control asupra conducătorului se sprijineau doar pe etică. În această privință, noțiunea occidentală de lege a adus rezultate mai sigure decât etica orientală în privința schimbării puterii.

Orientul, ținându-se de un sistem fără instituția schimbării conducătorilor, în care un conducător ereditar păstra puterea până la moarte, după capacitatea lui, a ajuns să depindă prea mult de conducător. Acest sistem a durat mii de ani. De aceea, noțiunea de control și echilibru a învățaților, sprijinită pe etică, se lovea de limitele ei în fața tiraniei nelegiuite a unui conducător ereditar nepriceput. Intrând în secolul al XX-lea, Orientul a importat din Occident instituția schimbării conducătorilor prin lege și încearcă să lege de minben sistemul filosofic al democrației. Cea mai mare parte a Orientului pare să reușească schimbarea pașnică a conducătorilor. Pe plan etic, exista o oarecare pregătire, fiindcă încă din secolul al IV-lea î.Hr. Mencius propusese noțiunea schimbării mandatului (易姓革命). El susținea că, dacă suveranul își pierde virtutea, nu mai este vrednic să fie suveran și trebuie înlocuit. A îndreptățit această schimbare a mandatului susținând că poporul este cel mai prețios, statul vine după el, iar regele este cel mai ușor. Mencius sublinia minben, potrivit căruia poporul este temelia, și ideea slujirii poporului, potrivit căreia statul înflorește doar slujind poporul.

Occidentul a rezolvat prin lege instituția schimbării pașnice a conducătorilor. Occidentul a statornicit schimbarea conducătorilor prin instituțiile democratice și face experiența unei conduceri prin controlul și echilibrul dintre executiv, legislativ și judiciar. Dar, juridic, se lovește de o altă problemă, care nu este conducătorul. Nu conducătorul, ci tribalismul produce fenomenul distrugerii acestui sistem de control și echilibru al separației puterilor. Aceasta pentru că afacerile marilor întreprinderi se înțeleg cu legislativul. Tiparul lăsării în voia lor al laissez-faire-ului a rezolvat problema etatismului, dar în tribalism se ivesc probleme, iar împotriva lor nu arată niciun remediu.

Ideea non-acțiunii este o cugetare filosofică primordială asupra purtării omenești, care trece dincolo de purtarea statului de drept. Ea este de alt ordin decât ideea occidentală de laissez-faire. Ideea non-acțiunii este ideea fundamentală a taoismului. În economie, ideea non-acțiunii deosebește purtarea economică a naturii de purtarea economică a omului. Purtarea economică a naturii se concentrează asupra echilibrului. Este principiul ecosistemului. Dar purtarea economică a omului mărește deosebirile și îi face pe săraci mai săraci și pe bogați mai bogați. Ea arată că purtarea naturii și purtarea omului sunt diferite. Aceasta pentru că lucrează lăcomia omenească, care nu există în natură.

Natura face mai puțin ce este mult și mai mult ce este puțin. Omul face și mai mult ce este mult și și mai puțin ce este puțin. (Daodejing 77)

Aici Orientul și Occidentul arată o deosebire de temelie pe plan politico-economic. Purtarea economică a naturii, după cum a arătat Mandeville, cuprinde lumea albinelor și toată lumea animalelor. Dar nota dominantă a filosofiei la modă în Occidentul secolului al XVIII-lea era ca omul să urmeze purtarea albinelor. Nota ei dominantă este lauda egoismului. Este vorba de a aplica întocmai purtarea economică a naturii purtării politico-economice a omului. Aici își joacă rolul „mâna invizibilă” a Occidentului. Ideea este că, dacă omul, asemenea albinelor, își urmează egoismul individual, interesul public se creează de la sine prin mâna invizibilă.

Egoismul, călăuzit de o mână invizibilă, ajunge să atingă un scop pe care nu și-l propusese… sporind interesul întregii țări. (Adam Smith, Avuția națiunilor, cartea a IV-a, capitolul 2)

Dar, din perspectiva civilizației orientale, natura umană nu urmează purtarea economică a naturii. Natura umană făurește purtarea economică a omului. În lumea animalelor lucrează „un egoism fără lăcomie”. De aceea se naște principiul ecosistemului. Dar în lumea omenească lucrează „un egoism cu lăcomie”, pe care nu-l are niciun alt animal. Lăcomia devine „mâna care apucă” în economia omenească. Pretutindeni unde omul există în economie se ivesc, de neocolit, mâini care apucă. Occidentul s-a concentrat doar asupra etatismului, dar această mână care apucă devine o mână care vatămă interesul public în domeniile etatismului (statism), tribalismului (tribalism) și individualismului (individualism). Occidentul, când a statornicit ideea de laissez-faire, s-a concentrat doar asupra etatismului, ca să se împotrivească etatismului extrem al guvernului care era mercantilismul. Dar, fiindcă mâna care apucă este înrădăcinată în natura umană, ea nu se mărginește la etatism, adică la conducătorul guvernului. Ea privește deopotrivă tribalismul și individualismul.

Aici ideea orientală a non-acțiunii se deosebește filosofic de laissez-faire-ul occidental. Unul dintre miezurile ideii non-acțiunii este că interesul public, care le este de folos tuturor, poate fi lesne vătămat de interesul privat, adică de lăcomia individului, și de aceea trebuie ocrotit în chip deosebit. Judecând după natura umană, interesul individual se îndreaptă lesne spre lăcomie și doar ca excepție spre altruism. De aceea, pentru echilibrul societății, trebuie să ne străduim să îndreptăm interesul individual, prin „etică”, nu spre lăcomie, ci spre altruism. De aici se naște cultura eticii, centrul civilizației orientale. Iată de ce civilizația orientală prețuiește noțiunea de „guvernare prin shu, care se ferește de urmărirea interesului privat sub pretextul interesului public”.

4) Miezul guvernării prin shu: cum se deosebesc urmărirea profitului și lăcomia?

În activitatea economică a omului trebuie deosebite urmărirea profitului și lăcomia. Miezul filosofiei guvernării prin shu, care vrea să ocrotească interesul public de interesul privat, stă tocmai în deosebirea dintre urmărirea profitului și lăcomie. Dar legea nu le poate deosebi. Occidentul are o puternică înclinație de a despărți perspectiva economică de perspectiva etică. Dar în Orient cele două perspective păstrează, prin sincretism (syncretism), o legătură adâncă. Miezul filosofiilor taoistă și confucianistă este caracterul „politico-economic”, care prețuiește etica în economie. Conducătorul, adică înțeleptul taoismului sau junzi (君子) al confucianismului, nu poate fi conducător dacă nu s-a statornicit pe sine din punct de vedere etic. „Conducătorul urmărește virtutea, participantul urmărește folosul.” „Conducătorul care l-a înțeles pe Dao este liber de lăcomie.” Această gândire etică a confucianismului și a taoismului devine cea dintâi virtute a conducătorului oriental. Occidentul vrea să cârmuiască economia prin lege, ținând etica la distanță. Dar, din perspectiva legii, există o problemă. Aceasta pentru că este un domeniu în care legea nu poate hotărî până unde merge urmărirea profitului și de unde începe lăcomia.

Urmărirea profitului este miezul economiei. După cum au susținut Xunzi și Adam Smith, egoismul este temelia activității economice a omului. Locke a exprimat aceasta prin cuvintele „Acolo unde nu există egoism, nu există nici hărnicie” (Where there is no desire, there will be no industry). De aceea egoismul, urmărirea profitului, trebuie îndreptățite. Dar trebuie împiedicat egoismul să vatăme interesul public și să se dezvolte în lăcomie. Aici se află problema. Lăcomia trebuie cârmuită. În îndreptățirea urmăririi profitului, laissez-faire-ul occidental își joacă bine rolul. Dar laissez-faire-ul, neavând supraveghetor, ajunge pradă lăcomiei.

Înclinația de a nu deosebi urmărirea profitului de lăcomie se arată des în Occident, care prețuiește legea mai mult decât etica. În Occident apare expresia „Lăcomia e bună” (Greed is good). Investitorul de pe Wall Street Boesky a folosit-o într-un discurs la festivitatea de absolvire a Universității California din Berkeley, în 1986. El a explicat că lăcomia este sănătoasă și că, având-o, te poți simți totuși bun. Expresia a devenit vestită și prin replica rostită de personajul Gordon Gekko în filmul Wall Street din 1987. În Occident se susține că lăcomia contribuie nu doar la succesul individual, ci și la dezvoltarea economică. Această expresie s-a statornicit, după anii 1980, ca formula reprezentativă a spiritului capitalismului financiar american.

În Occident, expresia „Lăcomia e bună” a devenit o expresie simbolică, citată atât pentru a înfrumuseța lăcomia, cât și pentru a o critica. Ea cuprinde logica capitalistă a pieței libere, potrivit căreia lăcomia poate stimula dinamismul economic și inovația. Afirmația că lăcomia care urmărește folosul individual poate spori creșterea, concurența și eficiența întreprinderilor și poate mări bogăția întregii societăți merge în același sens cu teoria „mâinii invizibile” a lui Adam Smith, potrivit căreia interesul privat creează interesul public, și cu logica lui Milton Friedman, potrivit căreia „responsabilitatea socială a întreprinderii este sporirea la maximum a profitului”. Lăcomia este la origine o dorință excesivă, care le poate face rău celorlalți și societății. Dar, în același timp, fiindcă dorința omenească este motorul dezvoltării și al împlinirii, se naște această confuzie. Ea devine o problemă și mai centrală în Occident, care se sprijină doar pe lege, mai degrabă decât pe etică.

Cuvintele „Lăcomia e bună” subliniază latura pozitivă a capitalismului, dar sunt criticate pentru că lăcomia excesivă poate pricinui inegalitate, distrugerea mediului și nesiguranță socială. Dar, fiindcă lăcomia (greed) și urmărirea profitului (profit-seeking) pornesc amândouă din dorința de „a vrea mai mult”, granița dintre ele este nelămurită. Aceeași faptă poate părea, după context, lăcomie sau urmărire legitimă a profitului. De pildă, sporirea la maximum a profitului unei întreprinderi este o activitate normală din punct de vedere economic, dar, dacă nesocotește responsabilitatea socială, este criticată ca lăcomie. Deosebirea dintre lăcomie și urmărirea profitului nu este absolută și se schimbă după normele și valorile sociale. Adică ține de etică.

Urmărirea profitului, esența activității întreprinderilor, este recunoscută ca o faptă economică legitimă. Scopul de bază al unei întreprinderi este sporirea la maximum a profitului pentru acționari și pentru cei cu interese în ea. Dar, când devine lăcomie, trebuie împiedicată. Însă lăcomia este o noțiune etică și morală, fără o definiție juridică limpede. De aceea este greu să pedepsești sau să sancționezi pe cineva în fața instanței doar pe motivul că „este lacom”. Legea reglementează mai ales faptele ilegale (înțelegerea asupra prețurilor, abuzul de monopol, frauda, comerțul neloial și altele), nu reglementează direct motivul care este „lăcomia”. Juridic, „lăcomia” nu poate fi definită aparte, iar sancțiunea este cu putință doar atunci când s-a produs un rezultat ilegal. Dar, pe plan social și etic, când o întreprindere arată o „lăcomie” care trece dincolo de simpla urmărire a profitului, criticile și cererile de reglementare cresc. Pe plan etic, urmărirea profitului și lăcomia pot fi deosebite. Faptul că interesul public este vătămat prin exprimarea unei dorințe nesfârșite de a stăpâni și de a domina este tipul însuși al lăcomiei. De aceea lăcomia este pedepsită prin lege abia după aceea, când s-a produs un rezultat ilegal. Înainte de aceasta, societatea omenească se bizuie pe „etică”.

În civilizația occidentală, care are drept schelet domnia legii, legea este socotită reperul cel mai important al faptei omenești. Și în Coreea, mult influențată de Occident, invocarea „domniei legii” a ajuns un fel de modă. Dar etica nu este mai puțin importantă decât domnia legii. Trebuie înțeles faptul că civilizația orientală prețuiește etica mai mult decât legea. Aceasta pentru că teoria occidentală a convergenței interesului privat și a celui public socotește că totul poate fi rezolvat prin lege. Dar teoria orientală a ciocnirii lor socotește că ordinea societății se menține doar dacă accentul cade pe etică. Occidentul socotește că, în procesul exprimării egoismului și altruismului naturii umane, altruismul ajunge până la urmă să „biruie de la sine”, iar Orientul socotește că altruismul slab poate ajunge la „echilibru” cu egoismul puternic doar dacă egoismul puternic este cârmuit prin etică și lege.

Aceste tradiții ale legii și eticii din Orient și din Occident nu au un caracter absolut. Adică nu li se poate da absolutul potrivit căruia a mea e dreaptă, iar a ta greșită. Este mai potrivit să le socotim oglindirea trăsăturilor geopolitice ale fiecărei regiuni. În Asia de Est, idealul taoist și confucianist potrivit căruia conducătorul trebuie să fie un om înzestrat cu „virtute (德)” și cu „legitimitate morală” a apărut ca conștiință etică. Bogăția era socotită legată de dorința privată și potrivnică conducerii publice. Exista percepția că „bogații, dacă iau parte la politică, își urmăresc interesul privat”. Ca virtuți ale conducătorului, monarhii prețuiau cumpătarea și integritatea, iar bogăția excesivă stârnea, dimpotrivă, neîncredere. Legătura dintre bogăție și natura umană o arată Sima Qian în Memoriile istoricului (Memoriile istoricului 129-29): „De obicei, oamenii îl vorbesc de rău pe cel a cărui avere e de zece ori mai mare decât a lor, se tem de el când e de o sută de ori mai mare, îi fac treburile când e de o mie de ori mai mare și îi devin sclavi când e de zece mii de ori mai mare. Aceasta este legea tuturor lucrurilor.” Și în Occident se repetă des vorba: „În spatele oricărei averi se ascunde o crimă” (Behind every fortune there is a crime).⁴⁹⁴

În Occident, prin tradiția geopolitică a culturii cuceririi, încă din epoca greco-romană aristocrația și păturile bogate au monopolizat adesea puterea politică. Bogăția era tocmai temelia puterii. Și după Evul Mediu s-a primit firesc ca păturile bogate, seniorii feudali, capitaliștii negustori, bancherii, să exercite influență politică. Și în epoca democrației moderne, odată cu dezvoltarea capitalismului, realitatea potrivit căreia „bogăția și puterea nu se despart” a fost instituționalizată. În Occident, conducătorii politici depind mult de marii deținători de averi și de sprijinul întreprinderilor. În spiritul ajutorului reciproc, conducătorii le sprijină prin lege interesele. În filosofia politico-economică, teoria care susține efectul de prelingere ajunge să ocrotească legătura dintre bogăție și putere.

Etica Orientului și legea Occidentului sunt scheletul sistemelor politico-economice ale Orientului și Occidentului. Dar Orientul, deși a pus etica în față, a clădit un sistem care folosește deodată, în chip potrivit, etica și legea. Xunzi arăta încă înainte de era noastră că natura umană trebuie cârmuită prin „etică și lege” pentru ca ordinea socială să se mențină. Acest sincretism (syncretism) oriental se exprimă în civilizația orientală prin „confucianist pe dinafară, legist pe dinăuntru” (外儒內法), care pune etica în față și o completează prin lege, sau prin gândirea Huang-Lao (黃老思想), care pune non-acțiunea în față și o completează prin lege. Dar Occidentul, sub influența religiei revelate, a metafizicii, a ideologiei și a altora, se sprijină prea mult pe lege și nu dă aproape nicio atenție eticii, mai ales la nivelul economiei politice. Societatea omenească are multe probleme greu de rezolvat prin domnia legii. Trebuie să intervină etica.

Atât Confucius, cât și Isus au pus rezolvarea prin etică înaintea ducerii problemelor la lege. Amândoi gânditorii au socotit, s-ar putea spune, că legea este ultimul mijloc și că societatea omenească trebuie să-și rezolve problemele mai întâi prin înțelegere etică și practică morală. Gândirea „etica înaintea legii” vine din faptul că, dacă societatea este condusă doar prin lege, rămân doar constrângerea și pedeapsa, iar moralitatea de bunăvoie a oamenilor dispare. Aceasta duce întreaga societate spre o structură care face problemele și mai grele.

În problemele de economie politică, urmărirea profitului este garantată prin lege, iar lăcomia este înfrânată prin etică. Teoria mâinii invizibile a lui Adam Smith ajunge să aibă rolul de a elibera activitatea economică a omului de etică. Lăcomia rămâne întocmai. Teoria mâinii invizibile duce, în cele din urmă, prin unirea afacerilor cu parlamentul, la polarizare. Aceasta pentru că afacerile și conducătorul se află în aceeași barcă. Dar, potrivit teoriei orientale a mâinii care apucă, conducătorul are drept cea mai mare datorie răspunderea etică de a împiedica polarizarea. Adică trebuie să se concentreze mai degrabă asupra ocrotirii clasei de mijloc decât asupra polarizării. Și în istoria Orientului, când regele lua parte la polarizare și se bucura de bogăție, dinastia lui pierea și se ivea o nouă dinastie care să o înlocuiască. Noua dinastie începea concentrându-se asupra înlăturării polarizării, prin măsuri de mare scădere a birurilor.

În cârmuirea egoismului omenesc, dintre cele două sisteme filosofice ale Orientului și Occidentului, mâna invizibilă a Occidentului și mâna care apucă a Orientului, validitatea o dovedește cel care creează și ocrotește clasa de mijloc. Oricât de mare ar ajunge economia unei țări, dacă prăpastia dintre bogați și săraci crește necontenit, o asemenea țară nu poate funcționa cum se cuvine. Statul își poate arăta eficiența cum se cuvine doar dacă clasa de mijloc este neapărat trainică. Dar economia politică occidentală este obișnuită să-i facă pe bogați și mai bogați. Logica mâinii invizibile este că, sprijinindu-se pe individualism, ea face bogați, iar activitatea economică creată de acești bogați face să se nască clasa de mijloc prin efectul de prelingere și altele. Așa să fie oare?

Valorile occidentale se sprijină filosofic pe individ. Pentru occidentali, religia, adevărul metafizic, legea și altele au întâietate față de relațiile cu ceilalți oameni. Dar, deși valorile înrădăcinate în aceste mecanisme sunt importante, trebuie să fim atenți că poate lucra în același timp și dorința de a te folosi de aceste mecanisme ca să-i stăpânești pe alții și să te faci mare pe tine. Analizate politico-economic, multe dintre legile făcute de parlamentele occidentale pun înainte multe merite, dar ajung în același timp la rezultatul de a spori bogăția tribalismului și de a adânci prăpastia dintre bogați și săraci. Bogații devin și mai bogați, iar clasa de mijloc se micșorează și slăbește.

Se poate socoti că economia politică occidentală se află, pe plan filosofic, fără apărare intelectuală în fața egoismului individualist. Aceasta pentru că direcția economiei de piață este așezată spre lăsarea în voia lui a egoismului individului. Motivul este, după cum am văzut de mai multe ori, că, potrivit filosofiei economiei de piață a lui Adam Smith, egoismul individului este lăsat în voia lui și nu i se dă nicio rețetă etică. Firește, creștinismul pune în discuție natura umană prin conștiința păcatului originar, iar Evangheliile avertizează limpede împotriva bogăției materiale și o pun în discuție pe plan etic. Dar se pare că cei mai mulți gânditori politico-economici occidentali moderni au socotit că etica nu are legătură cu gândirea politico-economică sau cu egoismul individualist. Aceasta pentru că ei pornesc, ca Adam Smith, de la o natură umană socotită bună.

În schimb, confucianismul și taoismul oriental au drept miez veghea și cârmuirea, pe plan etic, față de natura umană și de egoism. Poziția gândirii politico-economice occidentale, care lasă egoismul în voia lui sau îl stimulează, și poziția gândirii politico-economice orientale, care se ferește de el sau îl cârmuiește, se deosebesc limpede. Dintre laturile naturii umane, cea mai puternică este egoismul. Conducătorul trebuie să înțeleagă miezul acestui egoism. „Ieșind din egoism, poți vedea izvorul lui Dao. În egoism, poți vedea doar arătările lui Dao” (Daodejing, capitolul 1). Xunzi, prin veghea față de natura umană, arată conducătorilor și poporului punctul de pornire al păstrării ordinii sociale: „Fiindcă natura omului poftește folosul și plăcerea, dacă o urmezi, oamenii se ciocnesc unii cu alții și cedarea dispare. Dacă urmezi doar natura omului, oamenii cad lesne în invidie și ură, iar sinceritatea și încrederea dispar” (Xunzi, 23:1). Xunzi arată mai ales că lăsarea egoismului în voia lui duce la tulburarea societății: „Dacă natura omului este lăsată în voia ei și fiecare trăiește doar după simțămintele lui, oamenii se îndeletnicesc cu lupta și jaful, ordinea socială dispare, iar lumea ajunge în haos” (Xunzi, 23:1).

În Occident, fiindcă egoismul individualist nu este rânduit prin etică, se aplică logica potrivit căreia „tot ce nu este interzis de lege este îngăduit pe drept”. Rezultatul este că, în economia de piață occidentală, egoismul individualist lucrează cu atât mai viguros. Întreaga gândire confucianistă poate fi privită ca o explicare a eticii de care are nevoie omul în viața socială și a cultivării de sine prin care și-o însușește, iar și taoismul subliniază mereu importanța eticii și a moralei. Din această pricină, civilizațiile Orientului și Occidentului presupun rețete foarte diferite pentru natura umană. Mai ales în privința economiei politice, gândirea occidentală se sprijină pe lege și înlătură, în esență, etica, pe când în gândirea orientală, întemeiată pe taoism și confucianism, miezul îl alcătuiește etica mai degrabă decât legea. Analectele explică tocmai faptul că etica trebuie păstrată înaintea legii: „Dacă legile sunt multe și pedepsele aspre, poporul își lepădă rușinea și face ce vrea; dacă virtutea înflorește și ritualurile sunt drepte, poporul are rușine și se îndreaptă” (Analectele 2:3).

În Occident, și astăzi, când se dezbate economia politică, atenția se concentrează asupra legii. Etica este în cele mai multe cazuri lăsată deoparte. În schimb, în Orient, o etică precum hărnicia, cumpătarea și lipsa de poftă își are locul în miezul economiei politice. Etica muncii a economiei politice orientale vine din veghea față de egoism. În viața socială, omul trebuie să urmărească hărnicia și cumpătarea prin educație și cultivarea de sine, iar în exprimarea egoismului trebuie să-și însușească mai degrabă compasiunea și modestia decât lăcomia. „Conducătorul care l-a înțeles pe Dao este liber de lăcomie. Nu prețuiește bunurile greu de dobândit” (Daodejing 64). Un asemenea conducător socotește că „pentru a cârmui oamenii și a sluji Cerului, nimic nu e mai bun decât cumpătarea. A fi cumpătat înseamnă a urma de timpuriu pe Dao” (Daodejing 59). În purtarea față de oameni, conducătorul prețuiește trei lucruri: „Păstrează cu grijă trei comori. Prima este compasiunea, a doua cumpătarea, a treia modestia” (Daodejing 67). Taoismul prețuiește mai presus de orice pilda dată de conducător. Dacă conducătorul se bucură de bogăție și se mândrește cu ea, poporul acelei țări își leapădă spiritul hărniciei și al cumpătării.

Natura umană și cultura etică a hărniciei și cumpătării

Civilizația orientală centrată pe etică nu s-a născut din întâmplare. Și nici nu poate fi făcută printr-o hotărâre sau o decizie politică. Ea este îmbibată în istorie și în tradiție. Deosebirea dintre Orient și Occident se datorează deosebirii dintre noțiunile de relaționism oriental și individualism occidental în gândirea filosofică. Într-o natură umană care se naște cu un egoism puternic și un altruism slab, ordinea socială se menține doar dacă se pune în față o cultură etică a hărniciei și a cumpătării. Cultura etică a Orientului are un fundal filosofic diferit de cel al Occidentului. Max Weber (1864–1920) a explicat etica protestantă a muncii în cartea sa Etica protestantă și spiritul capitalismului (The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism), publicată în 1904. El a prețuit mult etica protestantă a muncii ca stâlp spiritual al capitalismului. Dar etica muncii a lui Weber se deosebește mult, la rădăcină, de etica orientală a muncii.

În etica protestantă a muncii, „atitudinea de hărnicie și cumpătare” a protestanților, apărută după Reforma occidentală din secolul al XVI-lea, era socotită un semn care se arăta în individ că primise binecuvântarea (grace) lui Dumnezeu, condiție pentru a ajunge în rai. De aceea, toți, din râvnă religioasă, au ajuns să aibă „o atitudine de hărnicie și cumpătare”.⁴⁹⁵ Iar afirmația este că acest spirit al hărniciei și cumpătării a dus la acumularea capitalului și la sporirea investițiilor, făcând cu putință capitalismul occidental. Această idee pare să aibă o legătură însemnată cu eshatologia occidentală, care a continuat din Evul Mediu până la începutul epocii moderne. Fiindcă se credea că doar cei binecuvântați vor fi mântuiți când va veni sfârșitul lumii și revenirea lui Isus, este foarte probabil că oamenii au vrut să arate semnul unei munci râvnitoare.

Dar astăzi, chiar și în Occident, nu mai sunt mulți cei care cred cu seriozitate într-un sfârșit religios al lumii. Atunci etica puritană a muncii dispare. Aceasta pentru că dispare temeiul credinței că omul care muncește din greu primește binecuvântarea lui Dumnezeu și ajunge în rai. În timp, această schimbare a coincis cu lăsarea în voia lui a egoismului de către economia modernă, al cărei maestru este Adam Smith, așa că în Occident, spre deosebire de Orient, s-a născut, odată cu cultura consumului, atitudinea de „a te bucura din plin pe loc, ori de câte ori se poate” (instant gratification). Niall Ferguson explică, în cartea sa din 2011 Civilizația: Vestul și restul (Civilization: The West and the Rest), tocmai legătura dintre conștiința muncii și religiozitate în Occident. Adică trage concluzia că Europa are o conștiință a muncii mult mai slabă decât America și că europenii sunt și mai puțin religioși decât americanii. El dă statistici potrivit cărora americanii muncesc cu vreo 20% mai mult decât europenii, iar frecventarea bisericii ajunge la americani la 36%, față de vreo 10% la europeni. ⁴⁹⁶

În schimb, etica confucianistă a muncii din Orient, fiindcă este practicată pentru sine, se înfăptuiește dintr-o nevoie lăuntrică, fără legătură cu schimbările teoriilor religioase sau cu soarta vestită de teoria sfârșitului lumii, așa că se poate socoti că are o temelie trainică. Revista The Economist dă drept valori asiatice „educația, hărnicia, cumpătarea și atitudinea de a amâna plăcerea de acum pentru o împlinire mai mare în viitor”. ⁴⁹⁷ Și Ferguson, în cartea pomenită mai sus, arată că, luându-i pe americani drept reper între europeni, americani și orientali, europenii muncesc cu vreo 20% mai puțin decât americanii, iar orientalii cu vreo 30% mai mult, și descrie conștiința orientală a muncii ca fiind cea mai puternică.

Dintre laturile eticii muncii, cea care influențează cel mai direct economia politică este hărnicia și cumpătarea. Adică cât de mult muncești și cât de mult economisești. În această privință, conștiința orientală a muncii se aplică indivizilor, triburilor și statului deopotrivă și arată, în comparație cu Occidentul, rate foarte mari ale investițiilor și economiilor. Ferguson compară în cartea sa datoria publică foarte mare a Occidentului cu problemele pe care le aduce. Jurnalistul economic și scriitorul american Paul Blustein arată că Statele Unite continuă să cumpere bunuri străine cu dolari pe care îi pot tipări după voie, iar aceasta se adună întocmai ca datorie americană. ⁴⁹⁸ Ferguson a arătat că datoria americană, care era în 2001 de 32% din PIB, a crescut brusc la 66% în 2011 și a prevăzut că, dacă ritmul de creștere din 2011 continuă, va crește la 90% în 2021, la 150% în 2031 și la 300% în 2047. Problema este și mai gravă în cazul Statelor Unite pentru că această datorie publică uriașă nu cuprinde aproape 100.000 de miliarde de dolari de obligații de asigurări de sănătate, de securitate socială și de pensii, așa că finanțele publice americane sunt foarte grave. El diagnostichează că se află într-o stare mai rea decât a Greciei când a ajuns în impas.⁴⁹⁹

Așa-numitele deficite gemene (twin deficit), în care deficitul bugetar și deficitul comercial apar în același timp, stârnesc pentru o țară o criză economică de nesuportat. Fac excepție doar țările care au o monedă de rezervă, ca Statele Unite. Aceasta pentru că pot tipări bani necontenit. Iată de ce Statele Unite își păstrează puterea, deși continuă să aibă deficite gemene. Cât poate dura o asemenea stare?

Ceea ce li s-a părut cel mai ciudat gânditorilor occidentali din Iluminism și ce le-a fost cel mai greu de înțeles era faptul că civilizația orientală avea un sistem etic ales fără noțiunea de Dumnezeu. În privința egoismului individualist, lăsarea lui în voia lui de către Occident a născut cultura occidentală a consumului și a datoriilor, iar gândirea orientală a cârmuirii și înfrânării egoismului individualist a născut cultura orientală a hărniciei și a cumpătării. Orientul are, în etica ce stă la temelia civilizației sale, puncte tari în temeiuri față de sistemul politico-economic occidental. Ele se arată prin conștiința eticii muncii. Faptul că Orientul are, la rădăcină, o competitivitate mai puternică și un viitor mai luminos decât Occidentul se datorează tocmai acestei conștiințe a eticii muncii. Iată de ce etica este importantă în economia politică. Hărnicia și cumpătarea sau pilda dată nu pot fi hotărâte prin lege. Ele țin de etică.

Această etică a muncii are rădăcini adânci. Poivre, unul dintre gânditorii fiziocrați francezi pe care i-am cercetat mai sus, a călătorit în Orient la mijlocul secolului al XVIII-lea și a scris următoarele despre etica orientală a muncii:

Leneșul era obiectul celui mai aspru dispreț. Trândavul era socotit un membru al societății care o rodea ca un parazit. Nici guvernul nu-i lăsa în pace pe asemenea trândavi… În popor era adânc și larg răspândită ideea că, după tradiție, toată lumea trebuie să muncească și că, dacă într-un colț al țării cineva nu muncește, în alt colț al țării cineva flămânzește și suferă din pricina lui.⁵⁰⁰

Etica muncii cu rădăcini adânci, pe care Poivre a descoperit-o și a admirat-o în Orient în secolul al XVIII-lea, prețuiește educația, cumpătarea și cultivarea de sine ale Orientului, care pun accentul pe etică. De aceea, în Orient importanța educației a fost subliniată de timpuriu. Confucius sublinia: „Prin natura cu care se nasc, toți oamenii sunt asemănători; prin educație, oamenii se deosebesc mult” și „În educație nu trebuie lăsat nimeni deoparte”. Educația orientală, întemeiată pe natura umană, se concentrează asupra culturii etice a hărniciei și cumpătării și asupra formării conducătorilor.

Sistemul de valori înrădăcinat în cultura spirituală a Orientului, adică în confucianism (tradiția prețuirii educației și a meritocrației, cultura eticii universale, a hărniciei și a cumpătării), în taoism (gândirea politico-economică a birurilor mici și a guvernării mici, armonia dintre natură și om) și în budism (ideea compasiunii, prețuirea neagonisirii), are drept miez valorile etice pe care le neglijează filosofia occidentală. Într-un cuvânt, acestea sunt hărnicia și cumpătarea. Conștiința muncii subliniată prin educație este o problemă nu a legii, ci a eticii. Ceea ce susține etica este tocmai veghea față de lăcomie. Deosebirea dintre urmărirea profitului și lăcomie poate fi abordată prin etică. Iar o asemenea conștiință etică nu se poate statornici în societate dacă conducătorul nu dă pildă.

Pilda conducătorului: ideea de junzi (君子) și ideea de înțelept (聖人)

Civilizația orientală se concentrează asupra felului în care sunt formați conducătorii și sunt puși să cârmuiască țara. Ideea taoistă a înțeleptului seamănă tocmai cu ideea confucianistă de junzi. Ideea confucianistă de junzi subliniază chipul omului moral, care își împlinește cultivarea morală și răspunderea socială, iar ideea taoistă a înțeleptului înfățișează chipul ideal al omului care se face una cu natura și înfăptuiește non-acțiunea în acord cu natura. Dar amândouă îl desemnează pe conducător. Gândirea orientală, prin comparația dintre conducător și participant în confucianism și dintre înțelept și popor în taoism, subliniază rolul conducătorului, care îi face pe oameni să urmeze nu participanții sau poporul de rând, adică mulțimea, ci pe junzi sau pe înțelept. Latura care prețuiește rolul etic al conducătorului pe plan politico-economic este deosebit de importantă în educația orientală.

Rolul etic al conducătorului este subliniat mai ales în sistemul relaționismului (relationalism), care pune față în față conducătorul și participantul. Occidentul, urmând individualismul (individualism) în educație și în cultivarea omului, subliniază desăvârșirea individuală. Și în Grecia antică, după cum se vede la Platon sau la Aristotel, importanța educației era subliniată, dar educația punea accentul pe dobândirea cunoștințelor de către individ, pe urmărirea fericirii și altele. Etica lui Aristotel subliniază virtuți precum dreptatea, curajul, cumpătarea, generozitatea și doctrina căii de mijloc, dar ea explică logic felul în care aceste valori etice aduc fericirea individului, nu pune accentul pe felul în care aceste valori etice pot fi cultivate prin educație și pot contribui la societate. Și Etica (ethics) lui Spinoza, publicată în Occident în secolul al XVII-lea, are drept țintă, nu cultivarea și educarea virtuții individuale centrate pe hărnicie, cumpătare și slujirea societății, ca Analectele confucianiste sau Daodejing taoist, ci „omul liber” (free man), prin cercetarea esenței lui Dumnezeu și a naturii umane. În schimb, sistemul filosofic oriental își ia drept scop nu dezvăluirea „esenței” lucrurilor, ci „practica”. El se concentrează asupra formării unor conducători buni.

A nu auzi e mai prejos decât a auzi, a auzi e mai prejos decât a vedea, a vedea e mai prejos decât a cunoaște, a cunoaște e mai prejos decât a face. Scopul învățăturii stă în practică. (Xunzi, 8:9)

Gândirea care pune accentul educației pe cultivarea virtuții fiecărui individ începe în Occident cu Locke. Această filosofie orientală a educației, statornicită în secolul al V-lea î.Hr., a fost exprimată pentru prima oară în Occident cu două mii de ani mai târziu de Locke (1632–1704): „Dintre toți oamenii pe care îi întâlnim, buni sau răi, folositori sau nefolositori societății, 90% sunt hotărâți de educație.” Și el credea, ca și Confucius, că „toți oamenii se nasc egali”.⁵⁰¹ Dar între filosofia orientală a educației și filosofia educației a lui Locke există o deosebire importantă. Ca gânditor occidental, legat de filosofia occidentală, el subestimează importanța instinctului, și aici se arată limita teoriei lui a naturii umane. Problema este latura în care educația lui Locke nu recunoaște rolul instinctului. Oamenii sunt egali și educația este importantă, dar, în teoria naturii umane, el a supraestimat posibilitățile minții și a socotit că mintea trece dincolo de limitele instinctului. Aceasta pentru că valori precum libertatea, prețuită de Locke, nu se pot așeza mai presus de instinctul de conservare de sine. Libertatea pe care mintea i-o dă omului este foarte importantă. Dar libertatea nu poate trece dincolo de principiul instinctului care este supraviețuirea.

În civilizația orientală este vorba de a cârmui egoismul și de a te feri de el pe plan etic. În cele din urmă, răspunsul dat pe cale etică graniței dintre lăcomie și urmărirea profitului, pe care legea sau regulile nu o pot lămuri, este tocmai esența ideii orientale a conducătorului și a ideii non-acțiunii. Civilizația orientală a statornicit și folosește aceste noțiuni foarte folositoare de acum 2.500 de ani. Junzi (君子) este tocmai chipul conducătorului dorit, un conducător care preface interesul poporului în propriul interes, un om eliberat de egoismul personal. În schimb, participantul desemnează pe cei mai mulți oameni, adică pe cel care își pune egoismul pe primul loc, oriunde s-ar afla. Nu este potrivit să fie conducător, dar istoria arată că de multe ori participanții au ocupat poziții de conducere. Chipul conducătorului etic, zugrăvit în Orient ca junzi și ca înțelept, poate aduce o mare contribuție economiei politice moderne. Cea mai bună virtute a conducătorului devine nu averea, ci etica.

Conducătorul se gândește la ce este drept, participantul se gândește la folos. (Analectele 4:16)

Conducătorul ține în inimă virtutea, participantul ține în inimă averea. (Analectele 4:11)

Ideea conducătorului și ideea non-acțiunii sunt legate. Ele au sădit în civilizația orientală o filosofie politico-economică ce vrea să reducă la minimum partea artificială a acțiunii omenești. Ea avertizează mai ales împotriva amestecului conducătorului. Afirmația din Daodejing potrivit căreia „conducătorul nu are planuri ale sale, ci își face din planurile poporului propriile planuri” (Daodejing 49) are drept scop cârmuirea egoismului conducătorului. De aceea afirmația că „dacă conducătorul călăuzește statul prin non-acțiune, poporul se împlinește de la sine” (Daodejing 57) este tocmai cârmuirea acelui egoism care este etatismul. Aceasta merge în același sens cu afirmația lui Sima Qian din Memoriile istoricului: „Cel mai bun mijloc de a conduce statul este să lași poporul să facă ce dorește… Cel mai rău lucru este să te cerți cu poporul ca să urmărești folosul împreună cu el” (Memoriile istoricului 129-1). Toate sunt filosofii statornicite ca gândire politico-economică orientală înainte de era noastră, iar în Occident o asemenea filosofie politico-economică apare pentru prima oară abia la începutul epocii moderne, cu două mii de ani după Orient.

Atât în Orient, cât și în Occident, cea mai mare dilemă înrădăcinată în economia politică este deosebirea dintre urmărirea folosului și lăcomie. Urmărirea folosului este motorul economiei de piață. Fără ea, economia de piață nu poate exista. În același timp, egoismul sau lăcomia care împiedică interesul public trebuie neapărat cârmuite. Dar este cu neputință să lămurești granița dintre cele două. Mai ales, ea nu poate fi rânduită prin legi sau reguli. De aceea în acest domeniu intervine rolul eticii. Importantă este pilda conducătorului. Oricât de bună ar fi legea, dacă conducătorul o încalcă în tot felul de chipuri, legea nu folosește la nimic. Ce se vede cel mai mult la un conducător este strângerea averii. Trebuie să existe principiul etic potrivit căruia bogatul ajunge greu conducător, iar conducătorul ajunge greu bogat. Legea poate fi ocolită în tot felul de chipuri, dar averea iese neapărat la iveală și nu mai poate fi explicată etic.

În privința cârmuirii egoismului, taoismul subliniază importanța rolului conducătorului. El explică faptul că statul se poate menține și dezvolta doar dacă conducătorul își ia altruismul drept temelie a conducerii statului. Etica devine interes personal luminat.

Înțeleptul nu strânge pentru sine. Cu cât dă mai mult altora, cu atât cuprinde mai mult.

Cu cât le dă mai mult altora, cu atât are mai mult. (Daodejing 81)

Atât confucianismul, cât și taoismul socotesc etica și politica una, de nedespărțit, și zugrăvesc idealul etic ca junzi (君子) și ca înțelept; aplicate secolului al XXI-lea, junzi și înțeleptul devin tocmai conducătorul dorit. Pentru conducător, pe primul loc trebuie să fie nu averea, ci pilda clădită pe hărnicie și cumpătare. „Conducătorul se străduiește să strângă ce este adevărat. Nu se străduiește să strângă avere” (Analectele 15:32). De aceea conducătorul nu-și strânge avere, ci se concentrează asupra împărțirii capacităților sale pentru alții. „Conducătorul nu strânge pentru sine. Cu cât dă mai mult altora, cu atât cuprinde mai mult. Cu cât le dă mai mult altora, cu atât are mai mult” (Daodejing 81).

Astfel, pentru conducătorul oriental, criteriile etice trec înaintea succesului sau a biruinței. În Orient, relaționismul alcătuiește o civilizație care lucrează în locul individualismului civilizației occidentale. Conducătorul își ia drept criterii altruismul (interesul personal luminat, enlightened self-interest), împreună cu pilda dată și integritatea. Nici în Occident nu lipsește un asemenea chip al conducătorului:

Când a murit, toată averea lui era casa în care trăia… Când a părăsit funcția publică în 1953, singurul lui venit era o pensie militară de 112 dolari pe lună. Când o mare întreprindere i-a oferit un post foarte bine plătit, el a răspuns: „Ceea ce vreți voi nu sunt eu, ci titlul de președinte, iar acesta nu este al meu, ci al poporului, așa că nu-l pot vinde.”⁵⁰²

Aceasta este tocmai concepția etică a președintelui Truman. Acest spirit este mult cinstit și în Occident. Cincinnatus, venerat ca om de stat și cetățean model al epocii romane, este tocmai o asemenea figură. După ce a slujit la Roma cu puterea supremă, la părăsirea funcției s-a întors acasă și și-a trăit restul vieții ca un țăran de rând. Este romanul legendar care nu a râvnit la putere și s-a dedicat interesului public, o figură pe care o venera George Washington, primul președinte al Statelor Unite. În 1790 a fost întemeiat oficial în America și un oraș numit Cincinnati. Dar acest chip al conducătorului integru, harnic și cumpătat nu este chipul obișnuit al conducătorului în Occident. De la Alexandru la Cezar, de la dinastiile moderne la Napoleon, conducătorii de odinioară ai Occidentului au fost învingători și cuceritori și au stăpânit, în același timp, averi uriașe. Urmând acest chip al conducătorului, conducătorii occidentali de astăzi sunt bogați. Dar, după cum a arătat Mencius, dacă un conducător este bogat și urmărește folosul, sfetnicii lui și, mai departe, întregul popor îl imită pe conducător și vor să urmărească folosul și să se îmbogățească. În cele din urmă, urmând acest chip al conducătorului, tot poporul ajunge să dorească „bogăție și faimă” (Wealth and Fame), mai degrabă decât urmărirea idealurilor etice.

În Orient, poporul socotește încă drept virtuți hărnicia și cumpătarea, iar modelul este ca conducătorii să fie integri și, chiar și după retragere, să trăiască o viață liniștită, fără bogăție. Și, deocamdată, această filosofie rămâne de fapt larg răspândită. În Orient, bogatul cu greu poate face politică, iar bogatul nu poate pune stăpânire pe presă. Aceasta contrastează cu Statele Unite, unde cei mai bogați oameni, precum Musk, Bezos, Murdoch sau Ellison, stăpânesc și își extind marile instituții de presă. Acesta este fundalul judecății potrivit căreia „cine stăpânește presa stăpânește lumea”.

În gândirea politico-economică orientală, granița dintre urmărirea profitului și lăcomie este trasă de etică. Faptul că o mare întreprindere pune stăpânire pe o instituție de presă este în Orient o lăcomie care încalcă autonomia, iar în Occident o urmărire a folosului care preamărește libertatea. Faptul că un bogat devine conducător sau că un conducător devine bogat este în Orient o încălcare a autonomiei, care iese din non-acțiune, iar în Occident un laissez-faire care urmărește libertatea. Aceste deosebiri sunt un domeniu pe care legea nu-l poate rândui în sistemul occidental al ideii acțiunii deliberate (youwei, 有爲). În sistemul oriental al ideii non-acțiunii, ele sunt miezul eticii.

Spiritul de hărnicie și cumpătare al poporului și tradiția pildei unei sărăcii cinstite la conducător trebuie păstrate. În această privință, economia politică orientală poate răspunde eficient egoismului individualist, iar tocmai acesta este punctul prin care Orientul își poate păstra întâietatea față de Occident în temeiurile economiei de piață. Privit intelectual, lăsarea în voia lui a egoismului, înrădăcinată în tiparul politico-economic occidental, alcătuiește cealaltă față a monedei unui sistem economic al consumului și datoriilor, iar cârmuirea egoismului, înrădăcinată în temeiurile politico-economice orientale, alcătuiește cealaltă față a monedei unui sistem economic al hărniciei și cumpătării. În nicio societate nu pot ajunge toți bogați. Dar societatea poate coopera ca să-i ajute pe cei săraci. Într-o societate care cooperează astfel, conducătorul trebuie neapărat să apere interesul public și să dea pildă de hărnicie și cumpătare. Acesta este relaționismul.

Economia occidentală, pe temeiul individualismului, pune înainte logica potrivit căreia, când oamenii se îmbogățesc, prăpastia dintre bogați și săraci dispare prin efectul de prelingere. Adică este teoria potrivit căreia, dacă foloasele sau resursele se concentrează în păturile de sus (bogații, marile întreprinderi și alții), ele se prelin până la urmă, prin investiții, consum și locuri de muncă, și spre păturile de jos (oamenii de rând, întreprinderile mici și mijlocii și alții), iar întreaga economie crește. Dar aceasta este o teorie care poate fi explicată în economia „statului cuceritor”, care a susținut multă vreme economia occidentală, din epoca greco-romană până în epoca cuceririi lumii de la începutul epocii moderne. Ea nu mai poate fi explicată după ce Occidentul însuși a trecut, la începutul epocii moderne, la sistemul economic al „statului național”. Sprijinul pentru păturile de sus duce la tribalism și nu face, în cele din urmă, decât să sărăcească clasa de mijloc și să adâncească prăpastia dintre păturile de sus și cele de jos.

Etica politică și tiparul politico-economic al hărniciei și cumpătării sunt înrădăcinate adânc și larg în civilizația orientală. Mai ales tradiția pildei date de conducător, ca sistem filosofic întemeiat pe relaționism, poate fi socotită mult mai sănătoasă și mai trainică decât a Occidentului. Dar, dacă Orientul, învățând instituțiile și normele occidentale întemeiate pe individualism, își leapădă cultura și tradiția proprie a hărniciei și cumpătării, va trece din rândul statelor hărniciei și cumpătării în grupul statelor consumului și datoriilor. Atunci Orientul își va pierde, odată cu etica muncii întemeiată pe hărnicie și cumpătare, și viitorul. Dimpotrivă, dacă Orientul, învățând instituțiile occidentale ale economiei de piață democratice, își poate păstra spiritul propriu al hărniciei și cumpătării și tradiția prețuirii educației și a meritocrației, va avea un sistem cultural politico-economic pe care îl va putea pune înainte în viitor. Mai mult, Orientul va contribui la o mai bună cârmuire a vremii de răsturnări cu care se confruntă omenirea: polarizarea și revoluția IA.