Această comparație a civilizațiilor Orientului și Occidentului a început cu Orient și Occident (동양과 서양), apărută la editura Jisik Sanup în 1993. Au urmat în Statele Unite Understanding the Rise of China, în 2000, și East and West: Taoism vs Judaism, în 2002. Cartea despre taoism și iudaism a apărut în traducere poloneză în Polonia, în 2015, și în traducere chineză în China, în 2017. Timp de șase ani, între 2013 și 2019, autorul a ținut la Școala Postuniversitară de Studii Internaționale a Universității Yonsei un curs intitulat „Comparația civilizațiilor orientală și occidentală” (A Study of Eastern and Western Civilizations). La curs au participat studenți din Coreea, China, restul Asiei de Est, Europa și Statele Unite, iar multe dintre discuțiile purtate cu ei la ore și-au găsit locul în această carte.
Spre sfârșitul vieții, în 1897, în Tahiti, Paul Gauguin a dat unui tablou titlul „De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?”. Cele trei părți ale cărții Orient și Occident poartă titluri asemănătoare: „De unde venim”, „Cine suntem” și „Încotro mergem”. Aceste trei întrebări privesc trecutul, prezentul și viitorul omului. S-au propus multe răspunsuri, dar niciunul nu este veșnic. Și această carte nu este decât o încercare în fața unei întrebări fără răspuns.
De ce Orientul și Occidentul? Am căutat răspunsuri la aceste întrebări comparând civilizațiile Orientului și Occidentului. Până la începutul epocii moderne, în secolul al XV-lea, Orientul și Occidentul au trăit în lumi diferite. Câtă vreme nu existau schimburi între civilizații, a compara Orientul cu Occidentul nu avea niciun sens. Apoi, la sfârșitul secolului al XV-lea, Vasco da Gama a descoperit o cale maritimă directă, iar între civilizațiile Orientului și Occidentului au început schimburile. În secolul al XVII-lea, Leibniz își punea mari speranțe în civilizația orientală. El vedea cele două civilizații ca fiind complementare, fiecare având multe de învățat de la cealaltă. Occidentul, socotea el, era mai avansat în geometrie și în științele naturii, Orientul în etica morală și în viața politică și socială. Își imagina o armonie între civilizațiile Orientului și Occidentului, în care fiecare să o completeze pe cealaltă, și credea că întreaga omenire va avea de câștigat atunci când raționalitatea științifică a Occidentului se va uni cu înțelepciunea morală a Orientului.
Însă după revoluția industrială din secolul al XVIII-lea, pe măsură ce Occidentul ajungea să domine lumea, această privire binevoitoare a dispărut. Filosofi occidentali au avansat teorii noi și au fost primii care au „coborât” civilizația orientală. Hegel a „sistematizat” civilizațiile lumii după gradul de dezvoltare a spiritului lor. Filosofia lui susținea că civilizația orientală, cu spiritul ei rămas la un nivel scăzut, nu ieșise din stadiul de început al istoriei civilizației universale, în vreme ce civilizația occidentală, care punea mai presus de orice spiritul și libertatea, stătea în fruntea ei. Mulți au aderat la filosofia istoriei a lui Hegel și s-au supus unei gândiri numite hegelianism (Hegelianism), care așeza Orientul, ca civilizație, pe o treaptă inferioară.
În această paradigmă centrată pe Occident, care a durat cam două-trei secole, s-a produs o excepție. La sfârșitul secolului al XX-lea, Asia de Est a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă, în stare să rivalizeze cu Occidentul. De atunci, nu doar în Orient, ci și în Occident, s-a născut treptat un interes pentru civilizația Asiei de Est și pentru sistemele ei politice și economice. Cum avântul Orientului continuă în secolul al XXI-lea, interesul pentru civilizația orientală crește tot mai mult. Acum, când Pământul a devenit o singură lume, compararea civilizațiilor Orientului și Occidentului a devenit neapărat necesară pentru viitor.
Comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului se lovește de multe dificultăți. Un discurs atât de amplu stârnește tot felul de obiecții, interpretări și teorii. Mulți ar putea reproșa conținutului acestei cărți o împărțire dihotomică și o simplificare excesivă a gândirii orientale și occidentale. Un asemenea demers poate părea că trece cu vederea complexitatea și diversitatea celor două civilizații și că nu reflectă îndeajuns dezbaterile și transformările lor interne. I se poate obiecta, de asemenea, că explică prea puțin felul în care sistemele de gândire occidentale au fost rodul unor eforturi de a atinge scopuri ideale. Este întemeiată și critica potrivit căreia, pentru a explica diferența fundamentală de gândire dintre cele două civilizații, cartea închide trăsăturile și conceptele filosofiei occidentale într-un cadru anume, pentru a le critica apoi. Simplificarea dihotomică, interpretarea restrânsă a conceptelor, interpretarea naturii umane, limitele instituțiilor occidentale și ale teoriilor care le susțin, precum și comparația dintre religia revelată și filosofia naturală pot fi semnalate drept principalele slăbiciuni ale acestei cărți.1
Totuși, în ciuda neajunsurilor dihotomiei și ale simplificării, nu putem ocoli la nesfârșit comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului. Când o începem, trebuie să ieșim din perspectiva hegeliană, centrată pe Occident. Cele două civilizații diferă în esență: în felul de a privi universul și natura, în cosmologie, în interpretarea treburilor omenești. Opoziția de tip hegelian cade în greșeala de a analiza o civilizație stând de partea celeilalte. După revoluția industrială, lumea a trăit epoca expansiunii Occidentului. Atunci au fost la modă asemenea teorii hegeliene. Dar secolul al XXI-lea este o epocă în care Orientul și Occidentul se amestecă de la egal la egal. Nu de opoziția hegeliană avem nevoie, ci de o viziune a complementarității, ca aceea a lui Leibniz.
Există multe feluri de a explica conceptele reprezentative pentru civilizațiile Orientului și Occidentului. Explicația cea mai convingătoare este să le vedem ca expresii ale instinctului de autoconservare (self-preservation) prin care omul a făcut față mediului geopolitic în care se aflau Orientul și Occidentul. Altfel spus, să le vedem ca lucrarea naturii umane pe care o purtăm cu toții. Din acest punct de vedere, gândirea și reflecția filosofică ale celor două civilizații ne arată două posibilități ale facultăților pe care le are omul.
Când acționăm ca oameni, după împrejurări, arătăm uneori trăsăturile unui oriental, alteori pe cele ale unui occidental.2
Dacă ar fi să numim punctele forte ale celor două civilizații, am putea invoca spiritul întreprinzător al Occidentului și spiritul cuprinzător, îngăduitor, al Orientului. Din Antichitatea greco-romană până la revoluția industrială modernă și la epoca cuceririi lumii, civilizația occidentală și-a făcut din spiritul întreprinzător principala forță. Orientul, prin îngăduința lui, a gestionat cu succes relațiile dintre oameni, ca și pe cele dintre state. Să nu-și impună altora ceea ce este al său și să nu se lase atras în războaie religioase sau ideologice: aceasta este tocmai forța civilizației orientale. Fiecare dintre noi poartă în sine atât această îngăduință, cât și acest spirit întreprinzător. După epocă și după situația personală, omul se folosește de amândouă. Să cercetăm acum aceste trăsături.
Asia de Est se impune pe plan economic, politic și cultural. Și în Occident se conturează o nouă înțelegere a „Orientului”. Se constată că între civilizațiile și gândirea filosofică ale Orientului și Occidentului există diferențe fundamentale și că aceste diferențe durează de mii de ani.
Psihologii susțin universalitatea, un concept care cuprinde întreaga omenire, însă în ultima vreme mulți cercetători propun o perspectivă nouă: Occidentul (Europa și Statele Unite, împreună cu Australia, Canada și Noua Zeelandă) și Asia de Est (China, Coreea, Japonia etc.) au păstrat timp de mii de ani sisteme de gândire foarte diferite. 3
Ei apreciază că Asia de Est a format, încă de acum 2.500 de ani, o arie de civilizație deosebită de Occident și că, la scara civilizațiilor, Orientul are cam de două ori mai mulți locuitori decât Occidentul.
În lume, peste un miliard de oameni urmează sistemul de gândire al Greciei antice, în timp ce peste două miliarde au moștenit în mod tradițional sistemul de gândire al Chinei antice. Sistemele de gândire grec și chinez au fost întemeiate, încă de acum 2.500 de ani, pe analiză și construcție filosofică. Cele două civilizații au sisteme filosofice foarte diferite și se deosebesc și prin structurile sociale și prin felul în care se privesc pe ele însele.4
Asia de Est ocupă un loc important în sistemul civilizațiilor lumii. Încă din jurul secolului al III-lea î.Hr., Occidentul și Orientul formaseră sisteme culturale foarte diferite. Wells prezintă o hartă intitulată „Lumea cunoscută nouă în anul 250 î.Hr.”, însoțită de o explicație. 5 În acea epocă, continentul eurasiatic și nordul Africii alcătuiau întreaga lume cunoscută oamenilor. Din punctul de vedere al civilizației, ea se împărțea în Orient și Occident.
Lumea cunoscută occidentalilor cuprindea Europa, Africa de Nord, Orientul Mijlociu și India. Lumea cunoscută orientalilor cuprindea China, Coreea și Japonia.6 Aceste două civilizații s-au dezvoltat fiecare de la sine, fără legături culturale între ele. Prin ce se deosebesc ele?
Omul este singurul animal care are spirit. Din pricina spiritului, omul ajunge să se întrebe cine suntem. De unde venim și încotro mergem? Ca să răspundă la aceste întrebări, omul începe să caute adevărul absolut (Absolute Truth). Orientul a găsit adevărul absolut în „Dao (道) al naturii”. Occidentul a găsit adevărul absolut într-un „Dumnezeu (神) transcendent”. Dao și Dumnezeu sunt singurele două adevăruri absolute care există în lume, unul reprezentând natura, celălalt supranaturalul. Astfel, conceptul cel mai important care desparte Orientul de Occident este cel al lui Dao din Orient și al lui Dumnezeu din Occident. Din ele vor crește filosofia naturală a Orientului și religia revelată a Occidentului.
Aceste două adevăruri absolute, Dao și Dumnezeu, sunt expuse în Daodejing și, respectiv, în Tora (Pentateuhul din Vechiul Testament). Amândouă așază la originea naturii și a universului aceiași doi termeni: neființa (wu, 無) și ființa (you, 有). În termeni cosmologici, întrebarea este care dintre ele, spațiul sau astrele, alcătuiește universul. Potrivit lui Daodejing și Torei, dintre acestea două Dao ia drept origine a universului neființa, iar Dumnezeu, ființa. Odată stabilită această origine, se dezleagă de aici întrebările esențiale: care sunt principiile naturii și ale universului. Dacă ne închipuim un univers în care spațiul și astrele se preschimbă unele în altele și se transformă, o „filosofie a schimbării” între neființă și ființă devine principiul universului în Orient. Dacă, dimpotrivă, ne închipuim o gândire în care numai astrele au valoare de existență, o „filosofie a ființei”, potrivit căreia există doar ființa, devine principiul universului în Occident.
Originea și principiile pe care omul le atribuie universului se prelungesc firesc în originea și principiile treburilor omenești, în care el acționează. În Orient, originea treburilor omenești este non-acțiunea (wuwei, 無爲), centrată pe neființă; în Occident, ea este acțiunea deliberată (youwei, 有爲), care socotește ființa drept esențială. Non-acțiunea este explicată în Daodejing ca sursă a acțiunii lui Dao, iar acțiunea deliberată se exprimă în religiile revelate ca lege a lui Dumnezeu. Principiul universului oriental, filosofia schimbării, devine în treburile omenești ale Orientului „gândirea yin-yang”, mereu schimbătoare; originea universului occidental, filosofia ființei, devine în treburile omenești ale Occidentului „gândirea binelui și a răului”, neschimbătoare. Aceste chestiuni ale universului și ale treburilor omenești formează miezul civilizațiilor Orientului și Occidentului. În centrul lor, ca o axă, stau Dao al Orientului și Dumnezeul Occidentului.