1) Statul național țintește spre minben, guvernarea pentru popor
În comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului, factorul istoric cel mai important este alcătuirea statului național (nation state). Orientul a fost cu două mii de ani înaintea Occidentului în alcătuirea statelor naționale. În perioada Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante, care a durat până în secolul al III-lea î.Hr., în Orient au apărut state naționale. Occidentul a trăit mii de ani în statele cuceritoare ale Antichității și în statele religioase ale Evului Mediu și a văzut nașterea statului național abia după tratatele Păcii Westfalice din 1648. Faptul că alcătuirea statelor naționale a venit mai devreme nu înseamnă că se dezvoltă înțelepciunea. Se hotărăște doar direcția cunoașterii. Și filosofia este o cristalizare a cunoașterii, nicidecum ceva legat de înțelepciune. Epoca ideologiilor din Occident o dovedește.
Nașterea statului național cere, la nivelul civilizației, o gândire și o filosofie noi. Odată cu nașterea statului național se produce o schimbare filosofică ce prețuiește filosofia naturală. Și se naște gândirea minben (民本思想), care îl pune pe popor în centru. Într-un sistem politico-economic, gândirea minben înseamnă autonomia economică a individului, iar aceasta devine miezul unei economii politice care reușește. Dacă în civilizație se află temeiurile gândirii minben și ale autonomiei economice, centrate pe filosofia naturală, economia se dezvoltă; dacă nu, dezvoltarea economică este cu neputință.
Când s-au format statele naționale (nation state) în Orient și în Occident? Occidentul folosește noțiunea de „stat național în sens modern”, adică de „stat național democratic”. Trebuie să fie un stat înzestrat cu democrația apărută în Occident după revoluția industrială. Abia dacă are o constituție și un sistem de control și echilibru, precum separația celor trei puteri, întrunește elementele unui stat național. În Orient, mai ales desființarea dinastiilor tradiționale este importantă. Se propune ca revoluția Xinhai din 1911 în China, restaurația Meiji din 1868 în Japonia și întemeierea Imperiului Coreean în 1897 să fie socotite apariția statului național. Este o vedere care vine dintr-o concepție despre lume și istorie centrată pe Occident.
Dar, prin această metodă centrată pe Occident, civilizațiile Orientului și Occidentului nu pot fi comparate. În Occident, apariția statului național și statornicirea sistemului politic democratic s-au petrecut aproape în același timp, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Dar în Orient statul național s-a statornicit între secolele al V-lea și al III-lea î.Hr., iar democrația în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În Orient, statul național a existat aproape două mii de ani înainte de introducerea sistemului politic democratic. Statornicirea statului național este importantă pentru că statul național, pentru a supraviețui, țintește în chip necesar spre filosofia naturală și spre minben (民本主義), guvernarea pentru popor.
Gândirea minben nu poate fi găsită în Occident înainte de epoca modernă. Antichitatea greco-romană a fost epoca statelor cuceritoare, pentru care sclavii erau de neocolit. Într-un sistem care îi despărțea pe cetățeni de sclavi, gândirea minben nu era necesară. Evul Mediu a fost epoca statelor religioase, care urmau și studiau poruncile nu ale oamenilor, ci ale lui Dumnezeu, așa că nici teoria naturalistă a naturii umane, nici gândirea minben nu erau necesare. De aceea, în Occident, înainte de epoca modernă, nu era necesară o filosofie politico-economică centrată pe toți oamenii din stat, adică pe popor.
În schimb, în Orient, gândirea minben, care se naște odată cu dobândirea formei de stat național, a fost cu două mii de ani înaintea Occidentului.
Apariția statului național face să se nască o schimbare fundamentală în curentul filosofic al unei civilizații. Această schimbare urmează un sistem de „filosofie naturală” pentru supraviețuirea statului. Statul național își caută supraviețuirea nu prin poruncile unor conducători, cuceritori sau profeți, ci printr-un „minben” centrat pe națiune. El trece prin procesul de a face dintr-un sistem de filosofie naturală, nu din religia revelată, centrul conducerii statului. Supraviețuirea, adică instinctul de conservare de sine, devine prima politică a statului.
Apariția statului național pricinuiește o schimbare esențială în sistemul de civilizație. Un punct important în comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului este momentul în care a apărut statul național în fiecare dintre ele. Când a apărut statul național în Orient și în Occident? Kissinger arată că apariția statului național în Orient a fost cu vreo două mii de ani înaintea Occidentului:
În China, perioada Regatelor Combatante a durat două sute cincizeci de ani și s-a încheiat cu unificarea făcută de Primul Împărat al dinastiei Qin. În acest timp, statele feudale și-au dobândit autonomia și s-au prefăcut în state independente. Occidentul a trecut printr-o experiență asemănătoare în perioada dintre tratatele Păcii Westfalice din 1648 și al Doilea Război Mondial. Este procesul în care statele europene s-au luptat pentru întâietate în mijlocul echilibrului puterilor. 408
Și politologul american Fukuyama arată că războaiele de sute de ani dintre state schimbă forma statului și explică felul în care s-a format statul național în Orient și în Occident. În perioada Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante, Orientul trecuse deja prin asemenea sute de ani de război, iar statele naționale se născuseră. În Occident, cu peste o mie de ani mai târziu, trecând prin stări de război asemănătoare, s-au născut state naționale centralizate:
În China, statele naționale s-au format în mijlocul războaielor neîntrerupte ale perioadei Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante… Acest fenomen arată o situație foarte interesantă în comparația dintre Orient și Occident… În întemeierea statelor naționale, petrecută cu peste o mie de ani mai târziu decât în Orient, Occidentul arată rezultate foarte asemănătoare… Atât în China, cât și în Europa, formarea statelor naționale a pornit din strădania de a pregăti războiul. Prin pregătirea războiului, pământurile seniorilor feudali au fost unite treptat în teritoriul unui singur stat, puterea de cârmuire a statului a fost centralizată și s-au născut sisteme administrative moderne și independente. 409
Odată formate statele naționale, se nasc birocrația, sistemul administrativ pentru cârmuirea lor, gândirea politico-economică pentru conducerea economiei interne și etica politică minben pentru conducerea politicii interne. În Orient, acest sistem era deja înfăptuit în perioada Regatelor Combatante, înainte de era noastră. În Occident, el s-a înfăptuit cu două mii de ani mai târziu, după tratatele Păcii Westfalice.
Dacă în Occident statul național a început după tratatele Păcii Westfalice (1648), ce formă de organizare aveau statele occidentale de dinainte? Epoca greco-romană a avut un sistem de state cuceritoare. Oamenii statelor cucerite erau sclavi. Statele cuceritoare precum Grecia și Roma erau alcătuite din cetățenii care formau statul și din sclavii aduși prin cucerire. Sparta avea mult mai mulți sclavi decât cetățeni, la Atena sclavii erau mai mult de jumătate, iar la Roma vreo o treime. Sclavii erau completați prin capturare în război și jaf sau prin cumpărare în târgurile de sclavi. Cezar este cunoscut în istoria Occidentului ca eroul care a cucerit Galia, dar, cucerind Galia, și-a strâns averea vânzând nenumărați sclavi. Într-o zi în care armata lui a câștigat o bătălie, a capturat și a vândut deodată cincizeci de mii de sclavi, aducându-le lui Cezar și legionarilor romani mari bogății. Cum erau tratați sclavii? Aristotel îi trata astfel: sclavul este o ființă întocmai ca animalul. Aceasta pentru că sclavul, ca și animalul, nu are suflet.
La barbari, femeia și sclavul sunt la fel. Aceasta pentru că la ei nu există cine să conducă. La ei, bărbat sau femeie, toți nu sunt decât sclavi. De aceea poeții au spus: „Este firesc ca grecii să-i stăpânească pe barbari.” Barbarii au o fire de sclavi. 410
Aristotel credea că numai cetățenii greci au suflet și le explica grecilor această filosofie. În cetățile cuceritoare grecești, a câștiga războaie și a aduce aur, argint, comori și sclavi era cel mai bun mijloc de a păstra și a spori economia statului. Și Roma era un sistem de stat cuceritor. Într-un stat cuceritor întemeiat pe sclavie nu era loc pentru o teorie a economiei politice care să-i privească pe toți oamenii.
După epoca greco-romană, Occidentul a fost, vreme de peste o mie de ani de Ev Mediu, un stat religios. Fiindcă Sfântul Scaun de la Roma deținea puterea absolută, în centru se aflau religia centrată pe Dumnezeu sau Sfântul Scaun.411 Fiindcă seniorii locali și regii exercitau doar puteri mărginite, nu se putea naște, înăuntrul unui stat național, o gândire politico-economică îndreptată spre întregul popor. În Evul Mediu, în Occident, Biserica și statul coexistau, dar Biserica avea întâietate în sistemul de conducere a statului. Mai ales eshatologia religiei revelate juca un rol mare.
Până în secolul al XVI-lea, istoria creștinismului occidental a fost, într-un cuvânt, o istorie a așteptării. Adică istoria lor a fost așteptarea momentului în care va veni sfârșitul istoriei omenești și așteptarea în vreme ce acest sfârșit era amânat necontenit. Deși formele concrete ale așteptării s-au schimbat după împrejurări, așteptarea sfârșitului a rămas mereu aceeași. 412 … Luther spunea adesea că sfârșitul va veni peste câțiva ani și pomenea că s-ar putea să fie chiar anul acesta. Și spunea adesea că Dumnezeu va grăbi momentul sfârșitului de dragul celor aleși, explicând că „în curgerea vremii, următorii o sută de ani se vor scurta cât zece”. 413
De aceea, abia după tratatele Păcii Westfalice statele au putut, pentru prima oară, să se despartă de religie și să existe ca sisteme politice. Pentru prima oară s-au născut în Occident state naționale, care nu erau nici state cuceritoare, nici state religioase.
Noțiunea că „în ținutul pe care îl stăpânește, fiecare are propria religie” este o expresie care sprijină suveranitatea conducătorului statului. Ea înseamnă că, oricare ar fi concepția religioasă a conducătorului, în ținutul pe care îl stăpânește statul stă mai presus de religie. Dar această noțiune a devenit cu putință abia spre sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani. A devenit cu putință pentru că germanii, făcând pacea, au putut statornici principiul potrivit căruia religia nu mai are nicio putere de exercitat în problemele războiului și ale păcii. 414
Odată cu apariția statului național, în Occident statul a ajuns în sfârșit să se gândească la viitorul său prin minte, nu prin judecăți religioase despre bine și rău. Ca să supraviețuiască. Un asemenea sistem filosofic devine independent de sistemul deductiv de porunci al cuceritorilor sau al religiei revelate. Atunci statele naționale ies firesc din sistemul deductiv de porunci și urmează sistemul inductiv al filosofiei naturale, pe care nu-l pot descoperi decât singure.
Ideea că ceea ce va veni nu este de neocolit îngrădește îndată puterea pe care religia ar exercita-o firesc. Noțiunea de Judecată de Apoi îngăduie o singură condiție în alegerea dintre bine și rău. Dar omul de stat, pentru viitorul statului, trebuie să facă o judecată morală, nu religioasă, alegând nu între bine și rău, ci între răul cel mai mare și răul mai mic. În această privință, Richelieu socotea că prevederea este lucrul cel mai important în conducerea statului: căci numai având prevedere poate omul de stat să ocolească relele care se apropie de stat. Răul, odată început, devine tot mai greu de ocolit. 415
Atât în Orient, cât și în Occident, economia politică a unui sistem de filosofie naturală țintește spre „minben”. Pentru supraviețuirea statului, nu poate fi altfel. Cum se naște gândirea minben? Gândirea minben, ivită odată cu statele naționale formate în perioada Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante, devine elementul cel mai important pentru supraviețuirea statului. Aceasta pentru că statul național poate supraviețui doar prin minben. Gândirea minben este ideea că pentru stat cel mai important este poporul, nu îndrumarea unui conducător cuceritor sau a religiei revelate. După perioada Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante, gândirea minben a fost scrisă prin multe expresii: pentru popor (爲民), ocrotirea poporului (保民), păstorirea poporului (牧民), iubirea poporului (愛民). Mencius a dezvăluit deja în secolul al IV-lea î.Hr. esența gândirii minben: „Poporul este cel mai prețios, altarele statului vin după el, iar suveranul este cel mai ușor” (Mencius, „Jin xin”, partea a doua). Mencius este unul dintre filosofii care au pus cu hotărâre în față importanța poporului. Motivul este simplu. Gândirea minben era necesară „supraviețuirii” statului și a poporului. Și înainte de Mencius, minben apărea deja ca temă centrală a filosofiei naturale orientale la Confucius și în Daodejing.
În Occident, gândirea minben s-a statornicit filosofic abia după ce a susținut-o pentru prima oară gânditorul francez Rousseau, în secolul al XVIII-lea. Înainte de aceasta, „epoca cuceririi” greco-romane și „epoca puterii bisericești” medievale au durat mii de ani, iar minben nu se putea naște în Occident. Abia în secolul al XVII-lea s-au născut în Occident state naționale care aveau nevoie de minben, iar instituțiile și modelele democrației, care îi schimbă democratic pe conducători, s-au răspândit în țările occidentale în secolul al XIX-lea. Și Orientul a importat aceste instituții și modele și s-a adaptat la ele. În acest proces, gândirea minben pe care o avea deja Orientul a jucat un rol important. Când Orientul a absorbit instituțiile democratice ale Occidentului, gândirea minben orientală exista deja în civilizația sa. „Cultura este mama, instituțiile sunt copiii ei.” Fără cultură, instituțiile nu se pot adapta.
Gândirea lui Rousseau, centrată pe popor, era o viziune cu totul nouă în Occident. Cel care a fost adânc impresionat de ea a fost filosoful german Kant. Kant a lăsat scris că, până să-l citească pe Rousseau, nu cunoscuse importanța „poporului” (people). Gânditorii occidentali de dinainte de Kant trăiseră mai bine de două mii de ani într-un sistem al civilizației occidentale care îi prețuia pe conducătorii cuceritori ai epocii cuceririi sau pe conducătorii religioși ai epocii puterii bisericești. Dar, după tratatele Păcii Westfalice din 1648, limitele gândirii etico-politice s-au schimbat în Occident. Abia după apariția statului național a devenit întregul „popor” pentru prima oară necesar supraviețuirii statului în Occident și au apărut gânditori care să susțină aceasta.
Gândirea minben nu s-a dezvoltat pentru că ar fi o ideologie sau o noțiune filosofică pe care statul sau democrația o prețuiesc firesc, ci s-a născut de la sine în cadrul statornicirii statului național. Când se prelungește o vreme în care războiul face ravagii, pentru ca toți să supraviețuiască în stat, statul poate fi apărat numai dacă se străduiește nu conducătorul sau nobilii, ci întregul popor. Această concluzie vine nu din filosofie sau ideologie, ci din instinctul de conservare de sine al naturii umane. Din această nevoie se naște în sfârșit un sistem de filosofie naturală.
Minben vs democrație
„Orientul a alcătuit state naționale cu două mii de ani înaintea Occidentului”: aceasta înseamnă că nașterea „minben”-ului, care însoțește în chip necesar alcătuirea statului național, a fost în Orient cu două mii de ani înaintea Occidentului. Afirmația că minben a venit mai devreme nu este făcută în sensul că sistemul „democrației” ar fi venit în Orient mai devreme decât în Occident. Democrația cuprinde „schimbarea pașnică a conducătorilor” prin lege și instituții. Mai ales înscrierea schimbării pașnice a conducătorilor în constituție și oglindirea acestui scop într-un sistem politic care reflectă controlul și echilibrul puterilor s-au înfăptuit în Occident în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Acestea sunt lucruri pe care minben oriental nu le-a dezvoltat; toate au fost învățate de la Occident.
Când comparăm Orientul cu Occidentul, nașterea „filosofiei naturale”, a „minben”-ului și a „sistemului politico-economic” care le sprijină trebuie legată nu de apariția democrației, ci de apariția „statului național”. Minben este o idee politico-economică dezvoltată devreme în Orient. Ea cuprinde sensul că poporul este temelia statului. În secolul al IV-lea î.Hr., Mencius a susținut o teorie a schimbării dinastiei, teoria schimbării mandatului (易姓革命). Este filosofia minben: „Poporul este cel mai prețios, altarele statului vin după el, iar suveranul este cel mai ușor.” Este apariția gândirii minben orientale cu două mii de ani înaintea teoriei dreptului divin al regilor, pe care Occidentul a susținut-o până în epoca monarhiei absolute, în secolul al XVII-lea. Ideea că poporul este prețios și suveranul ușor (民貴君輕) este un sistem filosofic potrivit căruia economia politică se dezvoltă și statul se păstrează și înflorește cum se cuvine numai dacă poporul este respectat și i se poartă de grijă vieții lui.
Și înainte de Mencius, Cartea documentelor înfățișează ideea că numai poporul este temelia statului (民惟邦本). Adică poporul este temelia statului și țara este în pace doar dacă poporul este liniștit. Ideea că inima poporului este inima Cerului înseamnă că țara este stabilă doar dacă conducătorul nu merge împotriva voinței poporului și își pleacă urechea la glasul lui. Ideea că poporul este temelia statului este o învățătură lăsată prin „Cântecul celor cinci fii” (五子之歌) al dinastiei Xia, în jurul secolului al XX-lea î.Hr., iar se pare că a fost statornicită în jurul secolului al X-lea î.Hr., la începutul dinastiei Zhou. De aceea, gândirea minben, precum 民惟邦本 sau 民貴君輕, avea deja rădăcini vechi în civilizația chineză înainte de apariția statelor naționale din perioada Regatelor Combatante.
Mai ales Mencius, în mijlocul războaielor neîntrerupte din perioada Regatelor Combatante, a mers un pas mai departe de ideea că poporul este temelia statului și a dezvoltat-o până la ideea că poporul este prețios și suveranul ușor, susținând schimbarea mandatului, potrivit căreia un conducător nepriceput poate fi înlocuit. Dar Orientul nu a putut ieși, până în secolul al XIX-lea, din instituția și obiceiul domniei pe viață, în care conducătorul rămâne conducător până la moarte. Când apărea un conducător nepriceput, nu putea decât să rămână problema etică: trebuie slujit mai departe sau trebuie înlocuit? Democrația occidentală este cea care a statornicit, în locul acestei domnii pe viață de peste două mii de ani, instituția revoluționară a schimbării pașnice a conducătorilor. Revoluția Glorioasă din Anglia și revoluția cetățenească din Franța, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, au fost prilejurile statornicirii democrației în Occident.
Înfăptuirea democrației s-a născut înăuntrul sistemului filosofic occidental întemeiat pe teza manifestatului. Unii socotesc că, printre gânditorii occidentali, în lupta pentru putere dintre autoritatea bisericească, ce stăpânise mileniul Evului Mediu, și puterea regală abia ivită, atenția s-a îndreptat spre un sistem de „control și echilibru” și că, în cele din urmă, s-au pus astfel temeliile dezvoltării democrației. Se poate socoti că viziunea potrivit căreia este cu putință „înfăptuirea idealului”, adică schimbarea din temelii a lumii în care trăiește omul, a făcut cu putință, în gândirea occidentală a manifestatului, nașterea democrației. Se poate spune că în gândirea orientală a nemanifestatului există o latură prea realistă pentru a înfăptui prefacerea revoluționară a minben-ului în democrație. Faptul că democrația s-a dezvoltat în Occident poate fi privit ca deosebirea dintre gândirea orientală, întemeiată pe etică, și gândirea de civilizație a Occidentului, întemeiată pe lege. De fapt, schimbarea pașnică a conducătorilor în Orient a devenit cu putință abia după secolul al XIX-lea, după importarea instituțiilor întemeiate pe filosofia democratică a Occidentului.
Comparând astfel punctul de plecare al minben-ului oriental cu punctul de plecare al minben-ului occidental de dinaintea democrației, înțelegem prăpastia care se naște în chip necesar în comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului.
Când comparăm civilizațiile Orientului și Occidentului, ținând seama de apariția statului național, așezăm un interval de două mii de ani între gânditorii Orientului și cei ai Occidentului. În comparația civilizațiilor Orientului și Occidentului, comparațiile dintre noțiuni sau gânditori, precum taoismul vs deismul, confucianismul vs filosofia naturală, ideea non-acțiunii vs laissez-faire-ul, Han Feizi vs Machiavelli, Arta războiului a lui Sunzi vs Despre război a lui Clausewitz și altele, arată un interval de două mii de ani. Taoismul, confucianismul, ideea non-acțiunii, Han Feizi și Sunzi sunt toți figuri de dinainte de era noastră sau gândiri formate în acea vreme. Figurile sau gândirile occidentale care le corespund cuprind deismul, filosofia naturală, laissez-faire-ul, pe Machiavelli și pe Clausewitz, toate gândiri sau persoane ivite în Occident la începutul epocii moderne. Toate urmează nu sistemul religiei revelate, ci sistemul filosofiei naturale. Abia odată cu apariția lor devine cu putință compararea gândirilor și figurilor sistemelor de filosofie naturală ale Orientului și Occidentului.
În Orient, noțiunea de stat național este atât de firească încât nu trebuie gândită din nou. Orientul, trăind în state naționale de mii de ani, nu este obișnuit cu alte feluri de state. Dar statul național este o noțiune importantă pe care Occidentul a început să o cunoască abia la începutul epocii moderne. Aceasta pentru că Occidentul poate fi caracterizat prin state cuceritoare în epoca greco-romană și prin state religioase în Evul Mediu și a statornicit state naționale abia la începutul epocii moderne. Statele cuceritoare ale Antichității greco-romane erau state în care trăiau laolaltă multe popoare, alcătuite din cetățeni și din tot felul de sclavi. Vreme de peste o mie de ani de Ev Mediu, Occidentul a împărțit statele după religie, așa că era o formă în care înăuntrul unui stat trăiau laolaltă multe popoare.
Papa de la Roma era adânc amestecat în conducerea statelor creștine, iar în vremea Reformei statele s-au alcătuit împărțite în catolice și protestante. Într-un stat catolic trăiau laolaltă multe popoare de credință catolică, iar protestanții nu puteau trăi acolo. Tot astfel, într-un stat protestant trăiau multe popoare de credință protestantă, iar catolicii nu puteau trăi acolo. Trecând prin lungile războaie dintre protestanți și catolici din secolul al XVII-lea, această formă a dat în cele din urmă naștere, pentru supraviețuire, unor state centrate pe națiune și fără legătură cu religia. Adică înăuntrul unui stat au ajuns să trăiască laolaltă oameni din aceeași națiune, care credeau fie în catolicism, fie în protestantism. În sfârșit, după sute de ani de război, a apărut statul național și s-a născut un nou sistem de conducere a statului. Aici Occidentul a statornicit în sfârșit filosofia naturală și sistemul filosofiei politico-economice minben.
Statornicirea statelor naționale în Occident s-a petrecut în secolul al XVII-lea. Apar gânditori care cer filosofia naturală. Bacon, care a subliniat în Occident filosofia naturală și empirismul, era om al acelei vremi: „Omul este slujitorul și tâlcuitorul naturii. Puterea de înțelegere a omului vine numai din gândirea despre natură și din observarea adevărului naturii. În afară de aceasta, omul nu poate nici ști, nici face nimic.” După Bacon, Spinoza a mers cu un pas mai departe în susținerea filosofiei naturale. El proclamă că Dumnezeu și natura sunt una: „Este cu neputință ca omul să nu fie o parte a naturii… puterea lui Dumnezeu, a naturii, păstrează existența omului.” Francezul Quesnay și englezul Adam Smith, care cereau o economie politică a laissez-faire-ului, le-au urmat: „Laissez faire, laissez passer, iar lumea merge de la sine” a devenit filosofia lor. Ei s-au inspirat din ideea non-acțiunii a filosofiei naturale orientale.
2) Economia politică minben în Orient: Guanzi, Xunzi, Han Feizi, Sima Qian și Daodejing
Statul național se sprijină firesc, pentru a supraviețui, pe o filosofie politico-economică minben. Filosofia politico-economică nu exista în civilizația occidentală înainte de secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Aceasta pentru că nici în epoca greco-romană a cuceririi, nici în Evul Mediu centrat pe religie nu existau state naționale. Gânditorii occidentali de dinainte de epoca modernă, neavând state naționale, nu aveau nevoie să se gândească la gândirea politico-economică ce se naște în statele naționale. Abia în secolul al XVII-lea s-au născut state naționale în Occident, iar pe acest temei s-a născut în Franța, în secolul al XVIII-lea, gândirea politico-economică numită fiziocrație. Apoi englezul Adam Smith s-a impus ca gânditor politico-economic al Occidentului.
Platon și Aristotel, în Grecia, au explicat teorii și filosofii în toate domeniile, dar la ei nu se găsește aproape nicio urmă de gândire politico-economică. Fiindcă trăiau într-o civilizație a epocii cuceririi, „gândirea politico-economică” pe care au conceput-o se mărginea la câteva păreri asupra problemei de etică politică privind ce avere este drept să aibă omul în societate. Ei nu aveau nevoie să se intereseze de o economie politică îndreptată spre toți oamenii din stat sau din polis, adică spre „popor”.
Dar înăuntrul statului național, pentru a supraviețui, cel mai important devine interesul pentru tot „poporul” din stat. Felul în care poporul este folosit în activitatea economică devine un scop capital pentru puterea și supraviețuirea statului. Iată tocmai de ce este nevoie de ivirea gândirii minben. Ca urmare, pe temeiul gândirii minben începe să se nască pentru prima oară gândirea politico-economică. În perioada Regatelor Combatante, între secolele al VI-lea și al III-lea î.Hr., gânditorii orientali încep să înfățișeze o gândire politico-economică. Pentru ei, primul pas, și cel mai important, era tocmai statornicirea naturii umane pe care se sprijină gândirea politico-economică. Este statornicirea naturii omului pe temeiul filosofiei naturale. Pe acest temei, ei au clădit treptat miezul filosofiei politico-economice. Să cercetăm Guanzi (管子), pe Xunzi (荀子), pe Han Feizi (韓非子), Memoriile istoricului (史記) ale lui Sima Qian și Daodejing (道德經) al lui Laozi.
Guanzi (管子, carte scrisă în perioada Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante). Guan Zhong (管仲) a fost un om din perioada Primăverilor și Toamnelor, de dinaintea Regatelor Combatante, vreme în care sistemul feudal trecea spre statele naționale. Este omul de stat care a cârmuit de fapt statul Qi vreme de patruzeci de ani, între 685 și 645 î.Hr. Cartea care înșiră gândirea filosofică a multor oameni ce împărtășeau o filosofie asemănătoare cu a lui este tocmai Guanzi (管子). Ea merită să fie socotită prima carte de economie politică, din Orient și din Occident laolaltă. Se pare că Guanzi a început în perioada Primăverilor și Toamnelor, a influențat mult gânditorii Celor O Sută de Școli din perioada Regatelor Combatante și a fost editată și rânduită în perioada Regatelor Combatante. Printre filosofiile scrise în Guanzi se află mai ales multe idei de politică economică privind tot poporul din stat. Minben oriental se deosebește de democrația occidentală. Democrația occidentală exprimă o viziune sau un ideal pe care omul trebuie să-l atingă cu orice preț. Minben oriental nu este o gândire ideologică pentru care fiecare țară sau fiecare individ ar trebui să lupte. Are mai degrabă un scop foarte realist: ca statul și individul să supraviețuiască în perioada Regatelor Combatante. Adică are scopul foarte realist al „conservării de sine”. El se sprijină pe un realism fundamental: în perioada Regatelor Combatante poți supraviețui doar crescând puterea statului, iar pentru aceasta trebuie să privești întregul popor ca factorul cel mai important al statului și să te folosești de el. Minben devine temelia filosofiei de supraviețuire a statului național.
Când statul este bogat, oamenii vin de departe. Când pământul este dat spre lucrare oricui, fără deosebire, oamenii se așază. Când grânarele sunt pline și poporul are ce mânca, el devine cumpătat și smerit. Când îmbrăcămintea și hrana sunt îndestulătoare, poporul cunoaște respectul și rușinea. (Guanzi, 1:1) 416
Această gândire minben este legată de ideea non-acțiunii. Filosofia conducătorului care îi îmbrățișează pe oameni fără deosebire vrea să-și afle temeiul în ideea non-acțiunii, care urmează filosofia naturii.
Nu spune: „Tu nu ești din familia noastră.” Atunci cei care aud nu-ți vor mai asculta vorbele. Nu spune: „Tu nu ești din ținutul nostru.” Atunci cei care aud nu-ți vor mai urma poruncile. Nu spune: „Tu nu ești din țara noastră.” Atunci cei care aud nu te vor mai urma. Fă ca pământul. Fă ca cerul. Pământul și cerul nu deosebesc pe nimeni anume și nu prețuiesc doar pe cineva. Fă ca soarele. Aceasta este regula de purtare a adevăratului conducător. (Guanzi, 1:5)
Guanzi a sporit mult avuția statului Qi făcând din circulația sării și a fierului un monopol al statului. Și s-a folosit de aceasta pentru a statornici o politică economică ce potrivea cantitatea de monede (bani) după mărimea circulației grânelor și a celorlalte produse. Pare a fi primul caz în care politica monetară a fost folosită sistematic pentru cârmuirea avuției statului.417 Când prețul grânelor se prăbușea, Guanzi slobozea bani, cumpăra grâne și ridica prețul, iar când prețul grânelor creștea vertiginos, vindea grâne ca să stabilizeze prețurile. În vremuri grele, de foamete sau de război, își asigura veniturile emițând bani în plus sau vânzând bunuri. Se folosea de aurul sau de banii statului Qi ca să cumpere și să vândă produsele locale ale lui Qi și ale țărilor vecine, sporind la maximum câștigul lui Qi. Guan Zhong a dus o politică ce lega politica fiscală de cea monetară, primind și plătind toate birurile și costul lucrărilor publice în bani, nu în natură. Aceasta este explicată în Guanzi, în capitolele despre politica „ușorului și greului” (輕重). La întrebarea ducelui Huan, „Pot fi stabilizate prețurile din tot ce se află sub Cer?”, răspunsul lui Guan Zhong a fost arta ușorului și a greului. Arta ușorului și a greului (輕重之術) este principiul economiei de piață potrivit căruia, când bunurile se înmulțesc, prețurile scad, iar când se împuținează, prețurile cresc, și înseamnă urmărirea unei bune cârmuiri a finanțelor (理財: buna administrare a finanțelor statului) folosind banii într-un asemenea mediu economic.418 Pe acest temei, Guan Zhong l-a făcut pe ducele Huan (桓公) al lui Qi primul dintre cei cinci hegemoni ai perioadei Primăverilor și Toamnelor.419
Xunzi (荀子, cca 310–235 î.Hr.), în capitolul 10 al cărții sale, „Îmbogățirea statului” (富國, wealth of nation), explică felul în care trebuie condusă economia statului, asemenea Avuției națiunilor (國富論, wealth of nation) a lui Adam Smith, din secolul al XVIII-lea. În „Îmbogățirea statului”, Xunzi explică faptul că, dacă poporul nu se îmbogățește, nu se pot strânge biruri de la el și, dacă poporul nu este ocrotit, nu poate fi pus la muncă.
Ca economia statului să fie sănătoasă, trebuie ca cheltuielile statului să fie cumpătate, poporul să fie îmbogățit, iar surplusul să fie bine păstrat. Cumpătarea cheltuielilor statului înseamnă micșorarea bugetului statului, iar printr-o bună conducere a statului poporul poate fi îmbogățit. Când poporul se îmbogățește, finanțele statului capătă rezerve. 420
Și o parte deosebit de interesantă este că noțiunea de „mână invizibilă”, pusă la modă de Adam Smith, a fost explicată în chip asemănător de Xunzi cu două mii de ani mai înainte: chiar dacă nu fiecare face lucrurile pentru sine, produsele contribuie până la urmă la folosul tuturor. Interesant este că Adam Smith a pus înainte teoria occidentală potrivit căreia, prin mâna invizibilă, „interesul privat creează interesul public”, pe când Xunzi explică faptul că, prin „circulație”, „strădania fiecăruia” făurește „un folos de care se servesc toți”:
Prin circulația firească, oamenii ajung să folosească multe produse din țară și din străinătate fără să le producă ei înșiși. Cei care trăiesc pe țărmul mării folosesc vase de lemn, iar cei care trăiesc în munți consumă produsele mării. Țăranii, fără să lucreze ei înșiși lemnul sau lutul, folosesc lucrurile făcute de dulgheri și de zidari. Tot astfel, meșteșugarii și cei care se îndeletnicesc cu negoțul se bucură de feluritele grâne produse de țărani, fără să le facă ei înșiși pe ogoare (Xunzi, 9:12)
Xunzi socotește că, prin circulație, ajungem să folosim bunuri de care se bucură toți, și își arată aici o părere diferită de a lui Adam Smith. Adam Smith, în Occident, își arată părerea că interesul public se creează de la sine din interesul privat, dar Xunzi subliniază importanța circulației. El socotea că circulația creează interesul public. Dar Xunzi își arată părerea că și circulația poate fi vătămată de lăcomia individuală.
Natura și simțămintele omenești, lăsate în voia lor, nasc dezordine și violență; natura și simțămintele omenești pot fi cârmuite prin etică. Trebuie urmați învățători aleși și principii bune. (Xunzi, 23:1)
El socotește că, dacă interesul privat este lăsat în voia lui, după natura umană, interesul public este vătămat. De aceea ajunge să susțină că, pentru interesul public, natura umană trebuie cârmuită prin lege și etică.
Han Feizi (韓非子, sfârșitul secolului al III-lea î.Hr.) își arată în cartea sa, Han Feizi, filosofia gândirii politico-economice. Se remarcă mai ales filosofia lui care deosebește interesul public de interesul privat: „În vechime, când s-au făcut cuvintele, s-a tras un cerc și s-a numit privat ceea ce era înăuntru, iar ceea ce era în afara cercului s-a numit public. Se știa deja că privatul și publicul se ciocnesc.” Acest lucru va fi cercetat amănunțit în capitolul următor, în „Convergența interesului privat și a interesului public în Occident vs ciocnirea interesului privat cu interesul public în Orient”.
Miniștrii urmăresc nu interesul privat, ci interesul public atunci când conducătorul este înțelept și priceput. Miniștrii nu urmăresc interesul public, ci se agață de interesul privat atunci când conducătorul este mărginit și nepriceput. (Han Feizi, 19, „Shi xie” (飾邪))
Teoria lui Han Feizi despre ciocnirea dintre interesul privat și cel public este legată de filosofia potrivit căreia, pentru conducătorul care cârmuiește statul, guvernarea prin shu (術治), adică prin arta guvernării, este unul dintre elementele esențiale:
Legile și măsurile administrative sunt mijlocul de a înlătura căile prin care miniștrii își urmăresc interesul privat. Când legea și măsurile administrative reușesc, urmărirea interesului privat dispare. Interesul privat este firul care duce la încălcarea legii… Dacă conducătorul îi folosește pe miniștri după gusturile lui personale, miniștrii se vor dedica nu interesului public, ci mulțumirii gusturilor conducătorului (Han Feizi, 45:6)
Han Fei explică faptul că cel mai bun mijloc pentru supraviețuirea statului este ca avuția statului să crească de la sine prin strădania poporului. Ca punct de plecare al filosofiei sale politico-economice, el explică faptul că orice strădanie omenească urmărește folosul individual și că politica statului trebuie să ia aceasta drept temelie:
Când stăpânul unei ferme tocmește lucrători ca să-și desțelenească pământul și să semene și le dă hrană și bani, nu o face pentru că își iubește lucrătorii, ci pentru că, dând cu mână largă hrană și bani, îi face pe lucrători să muncească bine. Când lucrătorii fac tot ce pot ca să desțelenească pământul și să semene, nu o fac pentru că îl iubesc pe stăpân, ci pentru că, dacă muncesc din greu, primesc hrană bună și bani… În cele din urmă, orice om ia drept temelie munca pentru sine. 421
În asemenea împrejurări, arată el, statul trebuie să păstreze egalitatea de șanse și nu trebuie să urmărească egalitatea rezultatelor:
Dacă oamenii sunt săraci, este în fond pentru că sunt leneși sau își risipesc banii. Dimpotrivă, dacă oamenii trăiesc bine, este în fond pentru că muncesc din greu și își economisesc banii. Dacă un conducător ia de la cei care trăiesc bine ca să le dea săracilor, este ca și cum ar lua de la cei care muncesc din greu și economisesc ca să le dea celor leneși, care își risipesc banii. Atunci se ajunge la rezultatul că oamenii capătă ce doresc fără să muncească din greu și fără să economisească. (Han Feizi, 50:3)
Han Fei, pe temeiul teoriei ciocnirii dintre interesul public și cel privat, arată că apărarea interesului public este scopul statului și al conducătorului. Fiindcă Han Fei trăia la sfârșitul perioadei Regatelor Combatante, înăuntrul statului național se statornicise deja birocrația. El explică felul în care conducătorul și miniștrii își urmăresc interesele înăuntrul birocrației. Este tocmai miezul guvernării prin shu (術治) pe care îl învață el.
Memoriile istoricului (史記, în jurul anului 91 î.Hr.) sunt cartea de istorie scrisă de Sima Qian și pot fi comparate cu cartea lui Herodot, primul istoric al Occidentului. Mai ales biografiile (列傳) din Memorii seamănă foarte mult cu Viețile paralele ale lui Plutarh, ca relatări ale vieții eroilor de atunci din Orient și din Occident. Dar Memoriile cuprind o gândire politico-economică ce lipsește cu totul la Herodot și în Viețile lui Plutarh. În vremea în care trăia Sima Qian, alcătuirea statelor naționale era deja desăvârșită în Orient, iar gândirea politico-economică devenise, în conducerea statului, un factor nu mai puțin important decât războiul.
Capitolul 69 al biografiilor din Memorii se numește „Biografiile celor care și-au înmulțit averea” (貨殖列傳). 貨 înseamnă avere, iar 殖 înseamnă înmulțire. Adică este relatarea despre motivul pentru care averea este importantă, despre mijloacele de a-ți spori averea și de a te îmbogăți și despre felul în care a fost folosită averea. Aici se află vederea pătrunzătoare a lui Sima Qian asupra naturii umane, care explică gândirea politico-economică. El arată că, în natura umană, folosul și averea sunt motivele originare care îl pun pe om în mișcare:
Dacă toți oamenii de sub Cer vin cu bucurie, toți o fac căutând folosul,
iar dacă toți oamenii de sub Cer se risipesc ca un zid care se prăbușește, și aceasta este pentru că aleargă după folos. (Memoriile istoricului 129-2)
Sima Qian, cercetând istoria și mișcările inimii omenești, a pătruns faptul că puterea care îl mișcă pe om este stăpânită, în cele din urmă, de propriul interes. El socotea că situația în care funcționarii, dacă nu sunt puși să lucreze pentru interesul public, își urmăresc interesul privat se află în aceeași natură umană prin care oamenii de rând își urmăresc folosul.
De obicei, oamenii îl vorbesc de rău pe cel a cărui avere e de zece ori mai mare decât a lor, se tem de el când e de o sută de ori mai mare, îi fac treburile când e de o mie de ori mai mare și îi devin sclavi când e de zece mii de ori mai mare. Aceasta este legea tuturor lucrurilor. (Memoriile istoricului 129-29)
Funcționarii răstălmăcesc poruncile administrative, fură și folosesc sigilii și săvârșesc fapte vinovate, iar scopul lor este să stoarcă bani. Țăranii, meșteșugarii, negustorii și păstorii se străduiesc toți să ia mai mulți bani făcându-și treaba. În cele din urmă, toți oamenii se străduiesc zi de zi să-și folosească capacitatea și meșteșugul ca să dobândească un câștig bănesc ceva mai mare. (Memoriile istoricului 129-27)
Dacă natura umană este astfel, ceea ce guvernul sau conducătorul nu trebuie să facă nicidecum este „lăcomia etatistă”. Adică el subliniază că un conducător nu trebuie să se întreacă cu poporul ca să-și urmărească propriul folos.
Cel mai bun mod de a cârmui statul este să lași poporul să facă ce dorește… Cel mai rău este ca diriguitorii statului să se ia la întrecere cu poporul în căutarea câștigului. (Memoriile istoricului 129-1)
Sima Qian explică faptul că, așa cum au propovăduit Xunzi și Han Feizi și așa cum se vor strădui două mii de ani mai târziu Quesnay și Adam Smith, cea mai bună cale în conducerea economiei statului este întemeierea ei pe ideea non-acțiunii (în Occident, laissez-faire-ul):
Astfel, agricultura produce hrana, pământul produce felurite bunuri și materii, cei care se îndeletnicesc cu meșteșugurile fac lucrurile, iar negustorii le pun în mișcare. Aceste lucruri se petrec de la sine, fără ca guvernul să le îngrădească, să le impună sau să le ia ca să le facă în locul altora. Tot poporul nu face decât să se străduiască din răsputeri, fiecare ca să dobândească ce dorește… Se petrec de la sine, fără să le ceară cineva. Adică nu fac decât să urmeze Dao. (Memoriile istoricului 129-3)
El arată că a face circulația lină este calea de a însufleți economia. Aceasta înseamnă a învăța folosul nu al amestecului statului, ci al economiei de piață.
Mărfurile și banii trebuie lăsați să curgă firesc, ca apa (Memoriile istoricului 129-5)
Daodejing (după tradiție, secolul al VI-lea î.Hr.): Guanzi, Xunzi, Han Feizi, Memoriile istoricului și altele zugrăvesc marele tablou al gândirii politico-economice cu două mii de ani înaintea Occidentului. Dar clasicul care explică cel mai bine filosofia politico-economică este Daodejing al lui Laozi. Mai ales, el înfățișează filosofia politico-economică împreună cu ideea non-acțiunii, regula de purtare a Daodejing-ului. Guanzi, Xunzi, Han Feizi, Memoriile istoricului și celelalte împărtășesc toate ideea non-acțiunii, dar izvorul ei se află în Daodejing. Ideea non-acțiunii este înfățișată pe temeiul înțelegerii naturii umane și a relației dintre om și natură. Iată o parte din filosofia politico-economică arătată limpede în Daodejing.
Întâietatea vieții poporului (Daodejing 53): Curtea strălucește, dar pe ogoare și pe câmpuri buruienile cresc din belșug, iar grânarele sunt goale. Și totuși, de o parte, unii se îmbracă în mătase, poartă săbii ascuțite, mănâncă până se satură și au avere de prisos. Ce este aceasta, dacă nu tâlhărie?
Legi simple (Daodejing 57): Cu cât sunt mai multe opreliști și interdicții, cu atât poporul sărăcește mai mult. Cu cât poporul mânuiește mai multe arme ascuțite, cu atât țara e mai tulburată. Cu cât sunt mai multe viclenii între oameni, cu atât se petrec mai multe lucruri ciudate. Cu cât legile și poruncile sunt mai gălăgioase, cu atât sunt mai mulți hoți.
Guvernare mică (Daodejing 58): Cu cât cârmuirea e mai simplă, cu atât e mai de folos poporului. Cu cât cârmuirea e mai încâlcită, cu atât îi face poporului mai mult rău… Poporul e greu de cârmuit pentru că cei de sus fac prea multe politici și se amestecă.
Inițiativa privată (Daodejing 65): Conducătorul care își impune planurile poporului este o pacoste pentru stat. Conducătorul care nu își impune planurile poporului este o binecuvântare pentru stat.
Biruri mici (Daodejing 75): Poporul flămânzește pentru că cei de sus strâng biruri prea mari și le cheltuiesc doar pentru ei.
Echilibrul social (Daodejing 77): Dao al Cerului ia de la cei care au mult și îi ajută pe cei care n-au. Dao al omului ia de la cei care n-au și îi ajută pe cei care au mult. Cine dintre conducători poate echilibra prisosul? Numai cel care îl înțelege pe Dao.
Integritatea conducătorului (Daodejing 81): Conducătorul nu-și urmărește propria bogăție. Își găsește bucuria în a lucra pentru alții. De aceea, cu cât le dă mai mult altora, cu atât devine el mai bogat.
Să comparăm interesul pe care îl arată pentru economia politică Daodejing și Pentateuhul lui Moise. În Biblie nu e ușor de găsit o pomenire directă a activității politico-economice. În Biblie, desăvârșită înainte de alcătuirea statelor naționale, se dau totuși, în Exodul, Deuteronomul, Numeri și în altele, câteva „legi” directe privind activitatea politico-economică. De pildă:
Când vei număra pe fiii lui Israel făcând recensământul, fiecare să-i dea Domnului un preț de răscumpărare pentru viața lui. (Exodul 30:11–12)
Se cuvine să dai în fiecare an zeciuiala din rodul pământului, iar la sfârșitul fiecărui al treilea an să scoți toată zeciuiala din rodul acelui an și s-o strângi în cetățile tale…… Să vină levitul, străinul care locuiește în cetățile tale, orfanul și văduva și să mănânce și să se sature; atunci Iahve, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în tot lucrul mâinilor tale…… Când intri în via aproapelui tău, poți mânca struguri după pofta inimii, până te saturi, dar să nu pui în vasul tău; când intri în holda aproapelui tău, poți rupe spice cu mâna, dar să nu pui secera în holda aproapelui tău. (Deuteronomul 14:22–29; 23:24–25)
Să-și mărturisească păcatul săvârșit, să plătească întreg prețul vinei, adăugând o cincime, și să-l dea înapoi celui față de care a păcătuit. (Numeri 5:6–7)
În comparația dintre Orient și Occident, important este faptul că gândurile mărginite ale Occidentului despre economia politică iau toate forma legii religioase, adică a legii. Fiindcă Dumnezeul Occidentului nu arăta interes pentru economia politică, și lucrurile despre activitatea economică din Pentateuhul lui Moise pun accentul nu pe economia politică, ci pe caracterul de „lege”, pe care omul trebuie să o păzească sau pentru a cărei încălcare este pedepsit. În același sens, cultura greco-romană era clădită pe sclavie, pe o tradiție și o cultură care sporeau cu râvnă egoismul, având drept mijloace principale războiul, cucerirea și jaful. Prin faptul că lasă egoismul individual în voia lui, gândirea politico-economică occidentală modernă și contemporană seamănă cu gândirea antică a epocii ateniene și romane. Este o stare în care gândirea politico-economică întemeiată pe gândirea minben nu se născuse încă.
În Iluminismul occidental, cărțile și filosofiile gânditorilor orientali precum Guanzi, Xunzi, Han Fei și Sima Qian nu fuseseră încă introduse în Occident. În Iluminism au fost introduse în Occident numai cărțile confucianismului și ale taoismului, iar gânditorii occidentali au fost impresionați de ele. De aceea, filosofia politico-economică a taoismului, împreună cu ideea non-acțiunii, principiul de purtare esențial al taoismului, a avut o influență hotărâtoare asupra curentului gândirii politico-economice occidentale, care începea atunci să se formeze. Alcătuirea statului național pornește, în cele din urmă, procesul de depășire a etatismului. În acest proces, Occidentul s-a inspirat din ideea orientală a non-acțiunii.
3) Apariția statului național în Occident: de la mercantilism la laissez-faire
Occidentul numește perioada dintre secolele al XV-lea și al XVIII-lea epoca marilor descoperiri (Age of Discovery). Ea desemnează epoca cuceririi lumii de către Occident. Puterile occidentale au început o întrecere, pe scena întregii lumi, pentru deschiderea coloniilor, pentru aur și argint, pentru mirodenii și pentru dobândirea de sclavi. Ca mijloace, s-au sprijinit mai ales pe explorare, pe piraterie și pe jaf. Spania și Portugalia, în frunte cu deschiderea drumurilor pe Atlantic și pe Oceanul Indian de către Columb și Vasco da Gama, au fost primele țări care au reușit. Portugalia a luat-o înainte, dar populația ei era prea mică și a fost întrecută de Spania. Spania, prin isprăvile așa-numiților conchistadori, precum Cortés (1485–1547) și Pizarro (1471–1541), a pus mâna pe aurul și argintul imperiilor aztec și inca. Conchistador înseamnă cuceritor în spaniolă. Aducând în țară aurul și argintul uriașe dobândite din America, Spania s-a ridicat drept cea mai mare putere a Europei.
Anglia, la rândul ei, s-a concentrat asupra atacării și capturării navelor care cărau aurul, argintul și mirodeniile Spaniei. Vestitul Drake (1540–1596) este figura reprezentativă. Regina Elisabeta a investit în pirateria lui Drake, într-atât încât în unii ani își asigura de aici aproape jumătate din veniturile casei regale.422 Drake a fost un om ieșit din comun, care a lucrat ca pirat, explorator, amiral, om de afaceri și om politic; a primit titlu nobiliar și s-a distins strălucit în bătălia navală împotriva Invincibilei Armade spaniole din 1588. Pentru englezi era un patriot fără pereche, iar pentru Spania era căpetenia de pirați cea mai primejdioasă pentru navele ei care traversau Atlanticul, un om pentru al cărui cap se pusese o recompensă mare.
Această rivalitate dintre Spania și Anglia, cu ciocniri mărunte tot mai dese pe toate mările, a dus în cele din urmă la un război deschis. În bătălia navală din 1588, purtată în Canalul Mânecii (the battle of Gravelines), foarte importantă în istoria Occidentului, nimicirea Invincibilei Armade spaniole și victoria marinei engleze au hotărât soarta celor două țări.423
Odată cu dezvoltarea navigației și cu deschiderea coloniilor de peste mări, statele europene s-au aruncat în comerțul internațional. Ele s-au concentrat asupra căutării coloniilor și a extinderii teritoriului și asupra sporirii avuției naționale prin controlul comerțului internațional. Această purtare a ajuns să fie numită „mercantilism” (重商主義, Mercantilism). Cuvântul mercantilism vine din latinescul mercans, care înseamnă cel care cumpără (buyer). Urmărind politici mercantiliste, puterile europene au intrat într-o stare de război aproape nemărginit între state. De la sfârșitul secolului al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, vreme de aproape trei sute de ani, această stare de cult al mercantilismului a continuat. Ideea era de a ajunge mare putere asigurându-și aurul și argintul din colonii, ca Spania.
Politica economică națională pe care au adoptat-o, mercantilismul, nu este o filosofie purtătoare a unei viziuni despre lume care să stimuleze comerțul pentru binele vieții poporului sau pentru menținerea ordinii mondiale. Pentru a supraviețui și a domni ca statul cel mai puternic, ea făcea din cucerirea altora și din capturarea bunurilor necesare, sau din asigurarea interesului național prin condiții de schimb favorabile propriei țări, principalul mijloc de concurență. Acesta este mercantilismul. Această politică urmărește să realizeze cu orice preț un excedent comercial în schimburile internaționale și să sporească prin el la maximum bogăția statului, adică stăpânirea de aur și argint. Firește, a înflorit un protecționism extrem. Sub steagul protecționismului, țările occidentale și-au pus toate puterile în obținerea excedentului balanței comerciale. Politica mercantilistă se exprimă astfel:
Nu trebuie să importăm din străinătate mai mult decât vindem. Trebuie să ne ținem de această politică. Aceasta pentru că, dacă o încălcăm, noi sărăcim, iar celălalt se îmbogățește. 424
De aceea toate țările duc politici care să sporească la maximum exporturile și să reducă la minimum importurile. Și, potrivit acestei poziții, țările europene se întrec pentru asigurarea coloniilor de peste mări și pentru controlul comerțului înăuntrul imperiilor lor. Mercantilismul a ajuns să creeze tiparul comerțului triunghiular atlantic. Adică din coloniile americane erau exportate în Europa bumbac, zahăr, tutun și altele, din Europa erau exportate în Africa sau în alte colonii produse manufacturate făcute din ele, precum țesăturile sau romul (Rum), băutura făcută din trestie de zahăr, iar din Africa erau exportați sclavi în America: acesta este comerțul pe care țările europene l-au urmărit în frunte.
Monopolurile de stat și monopolurile au devenit tiparul general al politicii mercantiliste. De aceea, economiști moderni precum Adam Smith au văzut în mercantilism un uriaș sistem economic în care puterea statului, fabricanții și negustorii se înțelegeau pe seama consumatorilor. De fapt, mercantiliștii erau reprezentați de funcționari guvernamentali și de negustori. De fapt, negustorii dețineau monopoluri pe piețe interne din care concurența străină era înlăturată și trăgeau profituri uriașe, ceea ce era, în cele din urmă, rezultatul jertfirii lucrătorilor și a consumatorilor. Iar statul putea pune taxe vamale mari și putea monopoliza birurile plătite de negustori. Mercantiliștii socoteau firesc că este necesar, pentru avuția națională și pentru supraviețuirea statului, ca lucrătorii să fie ținuți la salarii mici. Socoteau că a le da lucrătorilor și păturilor de jos învățătură, timp liber sau salarii mai mari decât minimul ar duce țara spre lene și viciu. De aceea, înăuntrul țării, înăbușeau cu râvnă creșterea salariilor pentru a spori puterea de concurență comercială.
Pe plan politico-economic, fenomenul care străbate atât politica de colonizare și exploatare de la început, cât și politica protecționistă de mai târziu poate fi numit etatism (statism). Politica colonial-mercantilistă a Occidentului ajunge, privită pe plan politico-economic, la etatism:
Mercantilismul a atins culmea în Europa în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Era un fel de etatism, un sistem care se folosea de o logică economică plină de erori pentru a spori puterea imperialistă și care dădea monopoluri sau subvenții grupurilor ori indivizilor aleși de stat.425
Urmărind politici mercantiliste, monarhii fiecărei țări au căutat să controleze strâns, pentru propriul folos, politicile economice și comerciale ale statului. Firește, monarhii de atunci, în mijlocul războaielor repetate și al unei întreceri apăsătoare, puneau înainte și siguranța și bogăția statului, adică o țară bogată și o armată puternică. Pe atunci nu se făcea deosebire între stat și monarh. Ludovic al XIV-lea este vestit pentru declarația „Statul sunt eu”. Nu exista nicio deosebire între pretextul de a sluji statul și urmărirea egoismului sau a lăcomiei individuale prin etatism.
Pentru ca economia politică occidentală să se elibereze din aceste cătușe, trebuia mai întâi întemeiat statul național în Occident. Odată cu pornirea, în sfârșit, a statului național în Occident prin tratatele Păcii Westfalice din 1648, o mare schimbare s-a apropiat de economia politică occidentală. Statul național și-a deschis ochii spre un sistem de gândire cu totul diferit de cel al statului cuceritor. Ca să supraviețuiască. Pe plan politico-economic, gânditorii occidentali și-au deschis ochii spre ideea de a înlătura amestecul guvernului și de a asigura autonomia economică a poporului pentru a spori interesul național. Astfel, mercantilismul epocii cuceririi, care stăpânise Occidentul vreme de trei secole, retrăgându-se, laissez-faire-ul a înflorit în sfârșit în economia politică occidentală. 426
Gândirea care stăpânea economia politică occidentală în epoca cuceririi era etatismul. Era mijlocul de a supraviețui într-o vreme în care se menținea monarhia și se identifica supraviețuirea regelui cu supraviețuirea statului. Dar, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, prin introducerea naționalismului, Occidentul nu mai putea să-și sprijine economia națională pe etatism. Pentru a supraviețui, a încercat reforme îndrăznețe ale statului. În această perioadă de tranziție, în Occident au izbucnit des revoluții și s-au revărsat tot felul de idei. Trebuia mai ales să iasă din instituția mercantilistă a statului cuceritor. Odată cu ivirea naționalismului, a devenit necesar un nou sistem de gândire, de care avea nevoie statul național. Pentru supraviețuirea statului național. Naționalismul secolului al XVIII-lea în Occident a încercat, pe plan politico-economic, laissez-faire-ul în locul etatismului.
4) Laissez-faire-ul s-a inspirat din ideea taoistă a non-acțiunii
În Iluminismul de la începutul epocii moderne, Occidentul se zbătea să scape de controlul strict al statului care era mercantilismul. Primii care au aruncat mercantilismului o provocare intelectuală au fost fiziocrații (Physiocrats) francezi. Ei au ajuns să creadă că, în loc ca statele să se întreacă fără margini în cucerire și exploatare, sub lozinca mercantilismului, puterea statului poate fi sporită și pe altă cale. Au susținut că avuția statului poate crește prin folosirea cât mai deplină a pământurilor agricole ale propriei țări, inclusiv ale coloniilor, și prin sporirea astfel a producției agricole. Ei au aflat că în Orient agricultura atingea o productivitate înaltă. Și au fost adânc fermecați de ideea non-acțiunii, care alcătuia fundalul ei.
Chiar în momentul în care gânditorii occidentali ajungeau să susțină autonomia economică a poporului, ideea orientală a non-acțiunii a devenit cunoscută în Occident. Pe măsură ce filosofia non-acțiunii, care voia să înlăture orice amestec artificial, inclusiv al guvernului, pătrundea în Occident, ea le-a apărut gânditorilor occidentali ca o filosofie novatoare și revoluționară. Fiziocrații francezi se concentrează asupra autonomiei individului, miezul filosofiei politico-economice. Ei au răspândit în Occident ideea de laissez-faire, o adaptare a ideii non-acțiunii. Fiziocrații francezi au adaptat „ideea non-acțiunii” a taoismului prin laissez-faire, iar ideea de laissez-faire a început să se răspândească în Franța. „Laissez” înseamnă „lăsați”, iar „faire” înseamnă „a face”, așa că laissez-faire înseamnă „lăsați să se facă”, adică non-acțiune. Laissez-faire-ul a apărut în Occident ca o idee nouă și revoluționară, în stare să înlocuiască mercantilismul. Și Adam Smith a venit în Franța, i-a întâlnit pe fiziocrați și a învățat-o de la ei. Introducând această idee importantă, lumea vorbitoare de engleză nu a făurit un cuvânt nou, ci a folosit întocmai în engleză cuvântul francez laissez-faire.
Filosofia politico-economică este o filosofie care s-a dezvoltat în Orient odată cu formarea statelor naționale, cu mult înaintea Occidentului. Ideea centrală a taoismului, non-acțiunea, se aplică filosofiei politico-economice. Ideea non-acțiunii cere veghe față de acțiunea deliberată (youwei, 有爲) și este o idee politică, economică și etică atât de importantă încât individul și conducătorul trebuie să și-o ia drept principiu de purtare. Ideea non-acțiunii, principiul de purtare al taoismului, cuprinde o însemnătate economică atât de mare încât a fost tradusă mai târziu în Occident prin laissez-faire. Ideea non-acțiunii vrea să reducă la minimum amestecul omenesc, iar laissez-faire-ul vrea să reducă la minimum amestecul statului. Ideea non-acțiunii privește întreaga purtare omenească, inclusiv economia, pe când laissez-faire-ul se mărginește la purtarea economică a omului.
Fiziocrații se concentrau asupra felului în care poate fi micșorat amestecul statului și poate fi sporită capacitatea productivă a indivizilor. Miezul era felul în care se poate exprima faptul că strădania individului este importantă pentru economie. În spatele acestui lucru se afla o filosofie care voia să sporească avuția națională prețuind natura și agricultura, mai degrabă decât asigurându-și aurul și argintul prin cuceriri peste mări. Problema era cum să o exprime și să o sistematizeze. Atunci ideea taoistă a non-acțiunii a avut o mare influență asupra filosofilor fiziocrați francezi. Felul în care fiziocrații au răspândit în Occident, pornind de la ideea non-acțiunii, noțiunea nouă de laissez-faire a ajuns de curând să fie cunoscut treptat datorită unor occidentali. Filosoful occidental Durant explică geneza laissez-faire-ului în cartea Our Oriental Heritage („Moștenirea noastră orientală”).
Fiziocrații francezi au fost influențați de taoism, de Laozi și de Zhuangzi. Ei credeau în ideea non-acțiunii (無爲), adică în laissez-faire. 427
Pe plan politico-economic, filosofii fiziocrați francezi au fost fermecați de sistemul agricol chinez, de rolul etic al guvernului care îl conducea și de ideea non-acțiunii, filosofia economică pe care o cuprindea. Ei au strâns acestea în ideea de laissez-faire și au pus-o la modă în Iluminismul occidental:
Un conducător înțelept trebuie să știe că miezul cârmuirii stă, în mare parte, în a lăsa lucrurile cum sunt și a nu face nimic. Această filosofie este înrădăcinată tocmai în ideea taoistă orientală a non-acțiunii (無爲, wuwei). Francezii au tradus-o prin laissez-faire și așa a fost transmisă Occidentului…… Această idee a non-acțiunii l-a mișcat pe Quesnay și, prin Adam Smith, care a învățat-o de la Quesnay, a ajuns să alcătuiască temelia economiei politice occidentale moderne. 428
Fiziocrații francezi socoteau că avuția statului vine din agricultură și susțineau că agricultura dă cel mai mare rod atunci când omul muncește urmând rânduiala naturii și mecanismul pieței, fără amestecul guvernului. Cuvântul fiziocrație (Physiocracy) este un cuvânt compus care înseamnă „natură” și „cârmuire”. Este ideea de a cârmui avuția națională sprijinindu-te pe natură, ca în agricultură.
Fiziocrația franceză: Quesnay, Gournay, Poivre
În secolul al XVIII-lea, centrul politic și cultural al Occidentului era Franța. În Franța au apărut, pentru prima oară în istoria Occidentului, filosofi care gândeau economia politică. Quesnay a publicat în 1758 Tabloul economic (Economic Table), care urmărește mișcările economiei înăuntrul unui stat. El a devenit primul filosof politico-economic al Occidentului. Quesnay, maestrul fiziocrației franceze, este omul care a introdus în Occidentul secolului al XVIII-lea, pornind de la ideea chineză a non-acțiunii, laissez-faire-ul, ideea fundamentală a economiei moderne. Quesnay socotea că „non-acțiunea” poate fi tradusă în franceză prin laissez-faire.429 Laissez-faire-ul a fost o noțiune care a zguduit istoria economiei politice occidentale și, fiindcă s-a născut în Franța, și engleza folosește întocmai cuvântul francez.
Quesnay (1694–1774) îi reprezintă pe fiziocrații francezi. El a fost fermecat de ideea non-acțiunii susținută de taoism și a început să răspândească în Occident ideea de laissez-faire, făcută după modelul ei.430 Fiziocrații francezi susțineau: „Laissez faire, laissez passer, iar lumea merge de la sine.” Îi stăpânea ideea de a elibera economia politică de amestecul guvernului. Ea urma întocmai filosofia orientală a non-acțiunii: „Cu cât guvernul se amestecă mai mult, cu atât poporul trăiește mai greu.”
Pentru vremea aceea, această afirmație a lui Quesnay, întemeiată pe ideea nouă a laissez-faire-ului, era revoluționară. Ideea de laissez-faire pusă înainte de gânditorii fiziocrați francezi s-a răspândit în Anglia. Ea a avut o influență directă și adâncă asupra sistemului occidental al economiei de piață liberă, centrat pe Anglia.431 De fapt, Adam Smith l-a vizitat pe Quesnay la Paris în anii 1760 și a avut cu el convorbiri despre ideea de laissez-faire.432 Noțiunea de laissez-faire fusese folosită în oarecare măsură de oamenii de afaceri francezi și înaintea lui Quesnay, la sfârșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.433 Dar este greu de tăgăduit, în fundalul răspândirii ideii de laissez-faire, legătura cu ideea taoistă a non-acțiunii.
Gânditorii fiziocrați francezi socoteau că nu trebuie neapărat, ca mercantiliștii, să iei ce este al altuia ca să te îmbogățești, ci că producerea multor recolte pe propriile pământuri poate fi izvorul avuției naționale. Era o idee revoluționară. Mercantilismul voia să sporească avuția națională asigurându-și cât mai mult aur și argint în coloniile dobândite prin cucerire militară. Dacă lărgim sensul cuprins în noțiunea de mercantilism, Alexandru, Cezar, Carol cel Mare în Evul Mediu, cucerirea Americii Centrale și de Sud de către Spania și cuceririle coloniale ale Angliei și ale țărilor europene împărtășesc toate noțiunea centrală a mercantilismului: statul care stăpânește mult aur și argint devine o mare putere. Altfel spus, rolul statului în cucerirea altor țări devine cât se poate de important pentru avuția națională. Este noțiunea politico-filosofică a statelor cuceritoare ale Antichității, Evului Mediu și începutului epocii moderne din Occident, în care forța productivă a indivizilor din stat nu are nicio valoare proprie.
Gournay (1712–1759), gânditor economic din vremea lui Quesnay, este omul care a răspândit larg laissez-faire-ul în Occident. În vremea în care lucrau Quesnay și Gournay, agricultura dezvoltată a Chinei, politica de laissez-faire a guvernului care o conducea și noțiunile filosofiei naturaliste taoiste influențau direct sau indirect gândirea franceză. Sub influența lor, deviza taoistă „Nu cârmui prea mult!” și lozinca „Lasă totul în seama naturii!” au ajuns larg la modă printre intelectualii francezi. Sprijinindu-se pe acestea și fiind de acord cu Quesnay, Gournay a răspândit cu râvnă lozinca „Laissez faire, laissez passer!” pentru a înlătura reglementarea comerțului și industriei de către stat, după convingerea lui. Lozinca lui a ajuns la modă în gândirea franceză și într-o formă mai dezvoltată: „Laissez faire, laissez passer, lumea merge de la sine!”
Filosofia fiziocrată proclamată de Gournay, „Laissez faire! Laissez passer! Lumea merge de la sine!”, cuprinde ideea unei răsturnări fundamentale a filosofiei politice a statului cuceritor și a mercantilismului, care voiau să întărească rolul guvernului. Filosofia lui fiziocrată are același conținut ca filosofia taoistă „Lăsând lucrurile în voia lor, poporul se desăvârșește de la sine” (Daodejing 57). Lozinca filosofiei fiziocrate „Lasă totul în seama naturii!” se potrivește întocmai cu filosofia taoistă „Dao al Cerului face bine și nu vatămă” (Daodejing 81). Lozinca fiziocrației „Nu cârmui prea mult!” este aceeași expresie ca gândul taoist „Conducătorul care își impune planurile poporului aduce rău statului” (Daodejing 65). Ideea non-acțiunii este o filosofie cu care este de acord și confucianismul: „Ce spune Cerul? Cele patru anotimpuri își urmează mersul și toate lucrurile cresc bine; ce spune Cerul?” (Analectele 17:19)
Poivre (1719–1786) este o altă figură importantă care, după Gournay, a răspândit ideea non-acțiunii în Occident. El a călătorit pe larg prin provinciile Chinei vreme de patru ani. Este omul care a cunoscut o economie agricolă mai dezvoltată decât a Occidentului, precum și politica și rolul de laissez-faire ale guvernului care o sprijinea, și le-a făcut cunoscute în Franța. De fapt, Quesnay și fiziocrații francezi au văzut în agricultura chineză și în stâlpii ei filosofici, gândirea confucianistă și taoistă, viitorul și modelul economiei politice occidentale. Quesnay a primit de la Poivre multe informații, iar contactele lor i-au influențat adânc pe amândoi. Poivre i-a dat lui Quesnay informații și gânduri vii de martor ocular despre agricultura chineză și despre gândirea taoistă, iar Quesnay a avut o influență hotărâtoare în a face din Poivre un filosof fiziocrat.
Poivre avea un mare interes pentru horticultură și, în tinerețe, a fost trimis în China ca misionar catolic și a lucrat în regiunea Cantonului și a Macaoului. Spre deosebire de ceilalți părinți iezuiți, care locuiau la Beijing și se concentrau asupra confucianismului, Poivre s-a interesat de horticultură, a călătorit pe larg prin provincii, de două ori, vreme de patru ani, și a ajuns să acorde o mare atenție agriculturii. Apoi și-a continuat cercetările în Asia de Sud-Est, în Africa și în America Centrală. Și, rânduindu-și aceste gânduri, a publicat o carte, Voyages d’un philosophe („Călătoriile unui filosof”).
În această lucrare, Poivre, după ce a observat economia agricolă a Chinei, a comparat-o cu situația agricolă a Africii, Americii și Europei și a tras concluzia că toți trebuie să imite sistemul agricol eficient și foarte productiv al Chinei.434 Era un lăudător al agriculturii. Criticând felul în care, în cadrul mercantilismului de atunci, puterile europene își duceau politica politico-economică concentrându-se doar asupra întrecerii comerciale, fără să dea atenție producției, el susținea că producția poate fi mult sporită prin agricultură. În această privință Poivre s-a aflat în acord cu gânditorul fiziocrat Quesnay.
Poivre a scris în cartea sa că „în China, înflorirea agriculturii, care este stâlpul țării, se datorează unei etici și unor reguli simple, iar această etică și aceste reguli au fost făcute după cum poruncesc natura și mintea”. Criticând politicile guvernamentale normative ale Occidentului de atunci prin comparație cu politicile naturale și de laissez-faire ale guvernului chinez, el susținea că trebuie imitate aceste politici naturale ale guvernului chinez și conștiința vie a muncii a poporului. El scria: „În alte ținuturi, popoarele urmează reguli sau politici îndoielnice, cu intenții ascunse, făcute de oameni vicleni care vor să-i înșele pe alții, ceea ce alcătuiește un bun contrast cu China.” 435
El a descoperit că agricultura și sistemul de gândire ale Chinei imită natura și urmează calea naturii și că acest fel de a face era sprijinit de guvern, care se străduia să se ferească pe cât se poate de amestecul în activitatea economică a fiecărui individ și să micșoreze birurile. El socotea că această gândire politico-economică a Chinei este condensată în noțiunile taoiste de Dao și de non-acțiune. De aceea a observat că în China monarhul renunța la gândul de a se amesteca în economia națională sau de a o conduce și se concentra asupra faptului de a lăsa poporul să-și urmeze propria cale, adică Dao.436
Gânditorii fiziocrați francezi socoteau că împăratul Chinei făcea în fiecare primăvară o demonstrație a semănatului, dând pildă ca să cultive conștiința muncii a poporului, și că aceasta avea sensul respectului față de natură. Dar în civilizația orientală respectul față de natură nu avea, ca în religia occidentală, înțelesul că natura este divină sau sfântă. Aceasta pentru că, socoteau ei, în sistemul de gândire chinez nu erau respectate filosofiile care sfințesc supranaturalul, ci, mai degrabă, ele stârneau dispreț. Civilizația orientală socotea că un sistem care se rânduiește singur, lucrând după legile ce există în natură, este calea cea mai bună și gândea că astfel le aduce tuturor cel mai mare folos. De aceea, cel mai bun fel de a stăpâni este ca stăpânitorul să nu se amestece dincolo de pilda pe care o dă poporului: aceasta este tocmai ideea non-acțiunii.
Pentru gânditorii Iluminismului, importanța ideii non-acțiunii nu se mărginea la fiziocrați ca Quesnay, Gournay și Poivre. Ei socoteau că legea și gândirea politico-economică trebuie amândouă să imite filosofia naturală și ideea non-acțiunii. Socoteau că „atât cel care face legea, cât și legea trebuie să recunoască principiul că există o cale a naturii” și că astfel se poate imita „non-acțiunea, felul ideal de purtare al Chinei”. Ei judecau: „În China, ideea non-acțiunii este tocmai ideea centrală a economiei politice a guvernului.”437