Odată cu intrarea în secolul al XXI-lea, întrebarea „Încotro mergem?” se ridică în fața noastră mai apăsător ca oricând. Aceasta pentru că trăim într-o vreme de răsturnări. Epoca în care Occidentul stăpânește lumea se apropie de sfârșit. În același timp, schimbările climatice ne amenință ecosistemul. Revoluția inteligenței artificiale ne aruncă într-o stare în care e greu de măsurat cum se va schimba viitorul.
Apariția unei noi paradigme, revoluția industrială și globalizarea schimburilor, a făcut viața omenirii mai comodă și a deschis multe posibilități pentru viitor. În același timp, omenirea a apucat pe drumul lăcomiei, stârnite de revoluția industrială și de răspândirea schimburilor. Odinioară aveam previziunea optimistă că lumea întreagă se poate dezvolta laolaltă. A fost epoca ideologiilor din secolul al XX-lea, cu felurite făgăduieli de viitor. Dar acum nu numai că trebuie să renunțăm la această previziune optimistă, dar am ajuns într-o situație în care ne îngrijorăm pentru viitorul omenirii din pricina lăcomiei omenești.
Înainte de revoluția industrială, activitatea economică a omului se desfășura sub marea premisă că omul nu poate vătăma natura. În aceste limite, gândirea politico-economică a Orientului și a Occidentului s-a dezvoltat alcătuind două tipare deosebite, fiecare cu punctele lui tari și slabe. Dar acum, la două sute de ani după revoluția industrială, ne lovim, fără să ne dăm seama, pentru prima oară direct de problemele pe care revoluția industrială i le-a adus omului. Odată cu ivirea bruscă a unor probleme la scară mondială, omul a ajuns într-o situație în care nu reușește să pregătească răspunsuri potrivite.
Înainte de revoluția industrială, comerțul se mărginea la schimbul de bunuri spre folosul reciproc. Dar după revoluția industrială, prin folosirea unei tehnici și a unei științe dezvoltate, relațiile dintre om, natură și state s-au schimbat în chip revoluționar. Mai întâi, omul folosește în masă resursele pământului și le împinge repede spre o stare nesustenabilă. Lucrează aici lăcomia, pe care numai omul o are și pe care niciun alt animal nu o are. La nivelul statelor, resursele și bunurile au trecut de la schimbul spre folosul reciproc la o relație în care ele sunt obiect al lăcomiei. Adâncirea prăpastiei dintre bogăția țărilor dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare, încălzirea globală și pandemiile pe care le aduce aceasta au toate drept fundal lăcomia pe care numai omul o are. După revoluția industrială, capitalurile uriașe, unindu-se cu o putere națională în stare să le sprijine și întinzându-se în lume, au făcut cu putință urmărirea nemiloasă a profitului.
Schimbările climatice, o problemă creată de om, influențează direct felul în care supraviețuiește omul și, mai mult, însăși posibilitatea lui de a supraviețui. Omul este o parte a naturii. Fiecare generație care trăiește pe pământ trebuie să ocrotească bine mediul și să-l lase generației următoare. Dar generația de azi dă greș cu totul în acest rol. Ea le lasă urmașilor o situație în care pagubele unor schimbări climatice uriașe au ajuns lucru de toate zilele. Își pune în lucrare egoismul prin „exploatarea” naturii și nu reușește să-l stăpânească. Această tendință lucrează cu putere mai ales în civilizația occidentală, care a făcut din natură „un obiect de cucerit și de administrat”. Doctrina cuceririi naturii a religiilor revelate continuă în gândirea lui Descartes, potrivit căreia „omul este stăpânul naturii”. Această relație dintre om și natură ia o altă direcție în gândirea orientală. În Orient, omul este înțeles ca o parte a naturii și se subliniază armonia și viața în folos reciproc a omului și a naturii.
Faptul că rolul Orientului a devenit important nu s-a petrecut deodată, în unul sau două secole. El este legat de civilizația orientală. Orientul alcătuise deja state naționale cu aproape două mii de ani înaintea Occidentului. (Firește, fiindcă Orientul a învățat de la democrația occidentală instituția schimbării pașnice a conducătorilor, trebuie deosebite statul național și statul democratic.) Prin alcătuirea statelor naționale se naște și se dezvoltă în chip necesar un sistem politico-economic minben (民本主義), al guvernării pentru popor. Occidentul a început să alcătuiască state naționale abia după tratatele Păcii Westfalice din 1648. Privind Occidentul, Grecia și Roma au avut sisteme de conducere ale unor state cuceritoare, iar mileniul Evului Mediu a trăit sub sistemul religiei revelate. Abia în epoca Iluminismului Occidentul și-a deschis ochii spre gândirea orientală. Atunci gânditorii occidentali au fost captivați de „filosofia naturală” a Orientului. În economia politică, Occidentul a primit o mare influență de la ideea taoistă a non-acțiunii (wuwei, 無爲) și a statornicit laissez-faire-ul. Influența fiziocraților francezi a fost mare.
În acest proces, sistemele politico-economice ale Orientului și Occidentului au căpătat chipuri diferite. Orientul a pus înainte ideea non-acțiunii, care cârmuiește autonomia individului pe principiul că interesul privat și interesul public se ciocnesc. Occidentul, ferindu-se de amestecul statului, a lăsat în voia ei autonomia individului. Teoria „mâinii invizibile” (invisible hand) a lui Adam Smith a ajuns să reprezinte această poziție. Este teoria potrivit căreia interesul public și interesul privat converg. Economia politică orientală pune înainte nu mâna invizibilă, ci felul în care trebuie cârmuită „mâna care apucă”, pentru a garanta autonomia individului. Aceasta este tocmai esența ideii non-acțiunii.
Prăpastia dintre sistemele politico-economice ale Orientului și Occidentului și-a arătat încetul cu încetul urmările. În Occident, prăpastia dintre bogați și săraci crește de la o zi la alta, ducând la polarizarea societății. Ea devine cea mai mare piatră de poticnire a politicii și economiei occidentale. Unii presupun că adâncirea polarizării va slăbi în cele din urmă sistemul liberal-democratic pe care îl susține Occidentul.
Urmărirea lacomă în care învingătorul întrecerii dintre state ia totul s-a bucurat de mare atenție mai ales în epoca cuceririi lumii de către Occident. Coincizând în timp cu revoluția industrială, ea a dus la stăpânirea lumii de către Occident. Ultimele câteva secole au fost secolele stăpânirii lumii de către Occident. Dar acum, în secolul al XXI-lea, lumea a intrat într-o nouă fază. În mijlocul cuceririi lumii de către Occident, ridicarea Orientului a așezat lumea într-o fază nouă. Ca urmare a revoluției industriale, schimburile s-au extins la întreaga lume și au adus schimbările climatice. În același timp, extinderea schimburilor a dus la urmărirea lacomă a resurselor omenești și materiale ale întregii lumi și trece acum în epoca revoluției inteligenței artificiale.
Stăpânirea lumii de către Occident, începută odată cu revoluția industrială, slăbește puternic odată cu intrarea în secolul al XXI-lea. Cum va arăta lumea de mâine? Ridicarea Orientului joacă un mare rol în închipuirea lumii viitoare. Revoluția industrială, care a făcut cu putință stăpânirea lumii de către Occident, a fost bunul exclusiv al Occidentului. Dar revoluția inteligenței artificiale care se ivește acum este greu de închipuit fără influența Orientului: China, Coreea, Japonia. Dacă revoluția industrială a fost o „revoluție a mușchiului”, revoluția IA este o „revoluție a minții”. Sunt cu putință felurite rezultate și interpretări, dar există un fenomen care străbate ambele revoluții: creșterea productivității, însoțită de adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci, adică de polarizarea societății. Cum vom face față revoluției IA, asemănate cu o sabie cu două tăișuri?