De când stăpânește Occidentul lumea?

1) Judecata negativă a Occidentului asupra civilizației orientale

Istoric privind, Occidentul a avut vreme îndelungată o judecată pozitivă asupra civilizației orientale. Atunci de ce acest fapt important și interesant ne este atât de puțin cunoscut? Motivul este simplu. Judecata pozitivă a Occidentului asupra civilizației orientale, de la începutul epocii Iluminismului, s-a întors cu o sută optzeci de grade și a devenit negativă spre sfârșitul epocii Iluminismului. Perioada de după Iluminism coincide cu revoluția industrială a Occidentului. Prin revoluția industrială, Occidentul a început să cucerească fizic Orientul: puterile occidentale înaintau spre răsărit (西勢東漸). În fața navelor occidentale înarmate cu abur și tunuri, corăbiile de lemn ale Orientului au căzut întocmai ca șoarecele în fața pisicii. Judecata Occidentului asupra Orientului, înainte și după revoluția industrială, s-a prefăcut într-o judecată întemeiată nu pe civilizație, ci pe știință și tehnică. Poziția covârșitoare a Occidentului a devenit firesc prilejul de a-și schimba judecata asupra civilizației orientale din pozitivă în negativă.

La începutul epocii Iluminismului, în vreme ce monarhii occidentali își mânuiau puterea absolută și se amestecau în cele mai mici amănunte nu doar ale gândirii individuale, ci și ale vieții economice, gânditorii occidentali au văzut în Orient o cârmuire în care monarhul era îngrădit de etică și își reducea la minimum amestecul în viața poporului. De aceea l-au socotit pe monarhul oriental întruparea modelului pe care Occidentul de atunci voia să-l urmeze, „despotul luminat” (enlightened despot). Dar, spre sfârșitul epocii Iluminismului, gânditorii occidentali, visând nu la monarhie, ci la republică, și luându-și drept model democrația greco-romană, au început să-și schimbe în negativă judecata asupra despotului luminat al Orientului. Pe măsură ce gânditorii occidentali visau la republică, curiozitatea și bunăvoința față de despotul chinez au fost înlocuite de condamnare și dezgust.

Diderot (1713–1784), care a condus epoca Iluminismului în fruntea enciclopediștilor francezi, este figura reprezentativă a gânditorilor Iluminismului care și-au schimbat părerea. La început, el așeza civilizația orientală pe picior de egalitate cu civilizația occidentală și o judeca pozitiv, mai ales în privința religiei și a eticii. Dar mai târziu a disprețuit lucrurile chinezești ca neștiințifice și pline de prejudecăți. A declarat că ceea ce trebuie să imite Occidentul este „bunul sălbatic” propus de Rousseau, și nu mai poate fi filosofia naturală a Chinei. Helvétius (1715–1771) a fost și el unul dintre gânditorii care și-au schimbat părerea. Părăsindu-și atitudinea de a-l judeca bine pe despotul luminat al Chinei, l-a criticat pe împăratul Chinei ca pe un asupritor neluminat. Și Rousseau (1712–1778) și Condorcet (1743–1794) au început să critice China, socotind că lipsa libertății îi împiedică dezvoltarea politică și etică. Montesquieu (1689–1755), mai ales, a definit însăși civilizația orientală ca lipsită de noțiunea de libertate. El a criticat regimul Chinei ca pe un regim asupritor care seamănă frica și a susținut că în Orient noțiunea de libertate politică nu există.

În secolul al XIX-lea, Occidentul s-a dedicat colonizării Orientului, ultima țintă a cuceririi lumii. Orientul s-a prăbușit fără putere în fața științei și a forței militare covârșitoare a Occidentului. Orientul a ajuns într-o situație fără precedent: ocuparea Orientului de către puterile occidentale, puterile occidentale înaintând spre răsărit. Firește, Occidentul a început să judece și să privească Orientul și mai negativ. Purtate de curentul stăpânirii fizice, în Occident s-au născut gândiri și sisteme filosofice care să o sprijine și pe plan intelectual. Acest curent a fost sistematizat de filosofii occidentali ai istoriei.

Schimbarea privirii Occidentului asupra Orientului a trecut curând dincolo de latura gândirii și s-a întins la prejudecata rasială. La începutul epocii Iluminismului, când Occidentul socotea gândirea orientală superioară gândirii occidentale și se apleca spre ea, orientalii erau clasați printre „albi”. Dar după sfârșitul epocii Iluminismului, mai ales odată cu înfăptuirea cuceririi lumii de către Occident, orientalii au fost prefăcuți în „galbeni”.³⁶⁸ S-a subliniat că ei nu doar sunt inferiori ca civilizație albilor occidentali, ci și că, din motive rasiale, nu se pot schimba. Era vorba, în cele din urmă, de îndreptățirea cuceririi și exploatării lumii de către Occident. Aici s-a dezvoltat printre occidentali ideea că a cuceri lumea și a călăuzi lumea necivilizată este „povara omului alb”. Și în privința relațiilor dintre Orient și Occident, aceasta a ajuns să se așeze de partea opusă speranței și vederilor optimiste ale lui Leibniz despre schimburile dintre Orient și Occident. A ajuns la modă părerea că Orientul și Occidentul au civilizații foarte diferite și că, fiindcă Occidentul este cu mult înainte, lucruri precum schimburile sunt de prisos. Poetul englez Kipling a exprimat aceasta pe scurt în poemul „Balada Orientului și Occidentului” (Ballad of East and West), publicat în 1889:

Orientul e Orient, Occidentul e Occident, și cei doi nu se vor întâlni niciodată, până când pământul și cerul vor sta la judecată, în ziua Judecății de Apoi.³⁶⁹

Acest curent a ajuns să cuprindă și îndreptarea judecăților pozitive de odinioară asupra Orientului. De pildă, s-a schimbat din temelii și judecata asupra Imperiului Mongol, care exercitase o influență hotărâtoare și pozitivă asupra Renașterii occidentale și primise laudele gânditorilor occidentali. Aceasta s-a întâmplat în epoca modernă și contemporană, mai ales în perioada revoluției industriale din secolul al XVIII-lea și a cuceririi lumii care a urmat. Printre gânditorii occidentali au fost oameni care i-au judecat pozitiv pe mongoli și pe Ginghis-Han vreme de sute de ani: în secolul al XIII-lea, epoca lui Ginghis-Han, apoi în Renașterea secolelor al XIV-lea și al XV-lea, care a urmat imediat, și până la epoca Iluminismului din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Aceste judecăți de odinioară au fost îndreptate pe scară largă, ajungându-se în cele din urmă la o judecată rasială.

Aproape toți oamenii de știință ai Europei au primit clasificarea omenirii în trei mari rase: africană, asiatico-mongolă și europeană… Și, în comparație cu rasa albă europeană, cea mai evoluată, mongolii Asiei au început să fie descriși ca niște înapoiați la minte, care s-au oprit din creștere în starea de nou-născut… După aceea au fost tratați ca foarte apropiați de urangutan… și s-a ajuns până acolo încât, în medicină, cei înapoiați mintal au fost numiți mongoloizi (Mongoloid).³⁷⁰

Această prejudecată rasială nu este o tendință nouă, ci are o continuitate în civilizația occidentală. Dacă urcăm până în epoca greacă, ea apare în așa-numitul „orientalism” al epocii grecești, care disprețuia Orientul. Această gândire a fost reprodusă pe scară mai largă în Occident în epoca modernă și contemporană. S-a extins la întreaga lume inferioritatea „Orientului”, apărută în lupta dintre Grecia antică și Persia, pentru a deosebi prin comparație celelalte rase de Occident și a arăta superioritatea Occidentului.

Tragedia Perșii, jucată în anul 472 î.Hr., a pus în scenă războaiele medice și este un bun exemplu care arată la ce au reflectat grecii intrând în legături și în ciocniri cu Imperiul Persan… Ea a pus față în față despotismul și ierarhia persană, bogăția și luxul uriașe, excesul în exprimarea simțămintelor, dezordinea și lașitatea, cu democrația și egalitarismul grecesc, cu cumpătarea și înfrânarea, cu disciplina de sine și ordinea, cu curajul… Herodot, care a moștenit analiza și interpretarea tragediei Perșii, a dezvoltat și mai mult dihotomiile dintre Occident și Orient, Europa și Asia, greci și negreci, despotism și democrație. Așa s-a născut ideologia potrivit căreia primii sunt superiori celor din urmă. Din această tradiție a început orientalismul. ³⁷¹

Istoricul occidental reprezentativ care a răspândit din nou, de curând, orientalismul este Wittfogel (1896–1988). În lucrarea sa Despotismul oriental (oriental despotism), el a socotit că în cele mai multe regiuni, în afară de Europa, s-au dezvoltat „civilizații întemeiate pe resursele de apă și pe agricultură” (hydraulic civilization), care au dat naștere toate despotismului. De aceea a susținut ideea de a privi ca despotisme civilizațiile Orientului Apropiat, ale Orientului Mijlociu, ale Extremului Orient și chiar ale altor regiuni, de a le strânge laolaltă sub orientalism și de a le compara cu Occidentul. Este tocmai dihotomia „Occidentul și restul lumii”. A publicat o carte care se potrivea întocmai spiritului vremii unui Occident care se întinsese asupra lumii și se bucura de o poziție de neînvins. Cartea lui a atras atenția occidentalilor și a ajuns să fie mult citată.

Judecata asupra Imperiului Mongol, a mongolilor și a păcii mongole (Pax Mongolica), așa cum ne este cunoscută astăzi, nu oglindește faptele istorice, ci este o judecată învăluită în prejudecăți rasiale, formată în epoca modernă și contemporană. Abia de curând a început în Occident, în parte, îndreptarea acestei deformări. În pragul anului 2000, al treilea mileniu al omenirii (the Third Millennium), ziarul Washington Post a desemnat personalitatea care lăsase cea mai mare urmă în istorie în cursul celui de-al doilea mileniu, adică în cei o mie de ani dintre 1000 și 1999. A fost Ginghis-Han.

Prejudecata orientalismului întreține o situație în care închidem ochii și urechile la toată valoarea adevărată înrădăcinată în gândirea orientală. Pentru viitorul omenirii, este nevoie să înțelegem sistemele filosofice ale gândirii orientale, diferite de cele ale civilizației occidentale: cosmologia ei, deosebită de cea a Occidentului, relația dintre om și natură, etica universală și concepția despre natura umană. Pentru aceasta, trebuie să ne întoarcem la esența gândirii orientale care, pătrunsă în Occident în epoca Iluminismului, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, a fost primită cu mare căldură și prețuită. Mai ales este important să cercetăm prin aceasta cât de diferită este gândirea politico-economică a Orientului și a Occidentului.

2) Orientul și Occidentul înainte de revoluția industrială

Imaginea superiorității Occidentului față de Orient a fost creată în cea mai mare parte de occidentali. Ea s-a răspândit și a fost primită aproape întocmai în Orient. De aceea ajungem lesne să socotim că Orientul s-a aflat istoric mereu în urma Occidentului. Dar istorici și gânditori au arătat că această imagine se deosebește de fapte. Wells arată o viziune istorică echilibrată în comparația dintre Orient și Occident:

Multă vreme China a fost superioară Occidentului. Se poate spune că lumea occidentală a început să ajungă din nou China din urmă abia în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, odată cu descoperirea Americii, cu răspândirea cărții tipărite și a învățăturii și cu zorii științei moderne. Sub dinastia Tang, înfloritoare, sub dinastia Song (960–1279), artistică, dar întrucâtva decadentă, și sub dinastia Ming (1368–1644), cultivată, China a fost prosperă și fericită, iar cultura și artele ei erau înaintea oricărei alte țări. ³⁷²

Și Needham (1900–1995), cunoscut ca una dintre cele mai mari autorități occidentale asupra civilizației chineze, își arată în cartea sa despre știința chineză și Occident vederile asupra relațiilor dintre Orient și Occident. El scrie că noi, care trăim în a doua jumătate a secolului al XX-lea, suntem încă atât de copleșiți de gândirea secolului al XIX-lea încât nu știm că, doar cu trei-patru secole în urmă, China era un loc în care se trăia mai bine decât în Europa.³⁷³ El explică faptul că nu știm că, din secolul I î.Hr. până în secolul al XV-lea d.Hr., civilizația orientală a fost mult mai eficientă decât civilizația occidentală în aplicarea cunoașterii naturii la nevoile practice ale omului. ³⁷⁴

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Needham a propus în 1948 editurii Universității Cambridge un proiect de cercetare asupra civilizației chineze; planul a fost primit, iar el a început o cercetare și o scriere de mare amploare asupra științei și civilizației chineze. În această cercetare, Needham a arătat invenția orientală a turnării fierului (tehnica de a topi fierul și a-l turna în anumite forme, folosită la facerea vaselor sau a tunurilor), a brăzdarului (sau fierului de plug) și a scării de șa. Scara de șa a fost inventată în Orient în jurul secolului al III-lea și a ajuns în Occident în Evul Mediu. Folosirea scării de șa a sporit într-o măsură greu de închipuit mobilitatea și puterea de luptă a omului călare. Invenția scării de șa are o asemenea importanță încât unii socotesc că contribuția ei la progresul civilizației se poate compara cu invenția roții sau a tiparului. Și el a dovedit că invențiile bine cunoscute nouă, hârtia, praful de pușcă, tiparul și busola, au fost făcute toate în China.

Dar, până la mijlocul secolului al XX-lea, nu doar Occidentul, ci cei mai mulți oameni din lume credeau că cele mai multe dintre aceste invenții fuseseră făcute în Occident.³⁷⁵ După mijlocul secolului al XX-lea, datorită cercetărilor lui Needham, a ajuns să fie primit printre intelectualii occidentali faptul că aceste invenții importante își au obârșia în Orient. Aceasta a dus îndată în Occident, cu Needham în frunte, la întrebarea: atunci de ce China, cu o civilizație, o știință și o tehnică înaintea Occidentului cu o mie sau cu câteva sute de ani, nu a continuat să se dezvolte și a fost ajunsă din urmă de Occident?³⁷⁶ Această întrebare importantă, cunoscută ca „întrebarea lui Needham” (Needham’s Question), a fost o preocupare a multor oameni de știință și gânditori occidentali la mijlocul secolului al XX-lea.³⁷⁷ Și Wells își pusese deja această întrebare înaintea lui Needham:

De ce China, care înfăptuise atât de multe, n-a mai înfăptuit nimic? În această perioadă, China ieșea pe mări și făcea un comerț exterior considerabil. De ce n-a descoperit China America sau Australia? ³⁷⁸

Gânditorii care au cercetat istoria, precum Needham și Wells, știau că, în istoria cea lungă, a existat o lungă perioadă în care civilizația orientală a fost superioară Occidentului. Dar, în ultimele două-trei secole, în care Occidentul a covârșit Orientul în toate privințele, această viziune asupra poziției relative a civilizațiilor nu avea însemnătate. În cele din urmă, nu doar în Occident, ci și în Orient, aproape toți au privit ca de necrezut faptul istoric al răspândirii civilizației orientale în Occident și nu i-au dat mare însemnătate. Chiar și la sfârșitul secolului al XX-lea, până ce ridicarea istorică a economiilor Orientului a devenit o realitate explozivă, această viziune a dominat atât în Orient, cât și în Occident.

Dar e greu de crezut că occidentali ca Wells sau Needham ar fi dat cu ușurință judecata favorabilă potrivit căreia Orientul a fost multă vreme înaintea Occidentului în privința culturii și, judecând după vasta lor cunoaștere istorică, nu poate fi o poveste născocită. De fapt, dacă cercetăm bine istoria, această viziune a lui Wells și Needham asupra Orientului a fost viziunea dominantă în Occident înainte de secolul al XVIII-lea. Adam Smith este un exemplu. În cartea sa Avuția națiunilor, scrisă în 1776, Adam Smith descrie prosperitatea Chinei. El scrie că China a fost în secolul al XVIII-lea una dintre țările cele mai bogate din lume:

China este una dintre cele mai bogate țări din lume. Altfel spus, are cea mai mare populație din lume, pământuri mănoase, iar oamenii ei sunt harnici și rafinați. Dar se pare că multă vreme nu s-a schimbat. Când Marco Polo a vizitat China acum cinci sute de ani, i-a descris cultura, industria și numeroasa populație, iar cei care călătoresc astăzi în China consemnează lucruri asemănătoare. Se pare că China dobândise poate de mult întreaga bogăție pe care i-o îngăduie sistemul ei de legi și instituții.³⁷⁹

Dacă primim această viziune a lui Wells, Needham și Adam Smith, ajungem la o viziune istorică foarte interesantă și importantă: Occidentul a ajuns cu adevărat din urmă Orientul și a dobândit întâietatea doar în ultimele două-trei secole, adică după secolul al XVIII-lea. Atunci ajungem la concluzia că nu trebuie să ne închidem în viziunea occidentală dominantă, mărginită la ultimele două secole. Prizonieri ai situației secolelor al XIX-lea și al XX-lea, nu putem nici înțelege trecutul, nici proiecta viitorul care se va desfășura în secolul al XXI-lea. Trebuie să ne întoarcem la lunga istorie de dinaintea secolelor al XIX-lea și al XX-lea și să cercetăm ridicările și căderile Orientului și ale Occidentului.

Înainte de Renaștere: răspândirea culturii orientale în Occident

Civilizațiile Orientului și Occidentului s-au dezvoltat vreme de mii de ani în chip fundamental izolate una de alta, până când Occidentul s-a apropiat cu adevărat de Orient în secolul al XIX-lea. Treptele fundamentale care alcătuiesc o adevărată civilizație, scrisul, folosirea metalelor, organizarea socială, religia revelată, filosofia naturală, au fost toate dezvoltate de Orient și de Occident fiecare în parte, în izolare, și nu prin influențe strânse reciproce sau prin aport din afară.³⁸⁰ Cele două civilizații erau legate doar de un drum subțire al mătăsii. Orice element cultural transmis între Orient și Occident trebuia să urmeze această trecătoare nespus de îngustă prin munții Asiei Centrale și, de aceea, nu putea decât să-și piardă toate trăsăturile, în afară de cele esențiale. Drumul mătăsii era prea îngust și prea lung pentru o influență intelectuală strânsă între Orient și Occident.³⁸¹

Spre deosebire de ceea ce ne închipuim adesea, pe drumul mătăsii calea pe mare era la fel de importantă ca și cea pe uscat. De aceea specialiștii socotesc că termenul silk route, care înseamnă o cale de trecere, este mai exact decât silk road, care exprimă doar drumul pe uscat. Drumul mătăsii, alcătuit din căi pe uscat și pe mare care legau Orientul de Occident, a fost deschis cu adevărat în secolul I î.Hr. și a devenit calea comercială dintre Orient și Occident. Până când Vasco da Gama a deschis în 1497 calea maritimă directă dintre Orient și Occident, care lega Atlanticul de Oceanul Indian, el a fost folosit vreme de peste 1.700 de ani ca singura cale care lega Orientul de Occident.

Pe drumul mătăsii circulau mai ales obiecte prețioase, ușoare și de mare valoare. Vreme de mii de ani, mătasea și mirodeniile Chinei au fost vândute Occidentului, iar din Occident veneau spre China obiecte de sticlă și metale prețioase pentru cumpărarea mătăsii. Mătasea era de departe marfa cea mai importantă. De aceea drumul acesta a fost numit drumul mătăsii. În secolul I î.Hr., puterea Chinei dinastiei Han și cea a Imperiului Roman întărindu-se și întinzându-se în Orient și în Occident, drumul mătăsii a ajuns să funcționeze din plin.

În această perioadă există în China chiar și documente care numesc Imperiul Roman Daqin (大秦國). Iar în literatura epocii romane există mărturii că mătasea chinezească se vindea în mari cantități la Roma. La Roma s-a ajuns chiar la îngrijorare din această pricină:

Senatul roman a votat de mai multe ori, din motive economice și morale, legi care le interziceau cetățenilor romani să poarte haine de mătase, dar ele nu au fost respectate. Aceasta pentru că mari cantități de aur ale Imperiului Roman se scurgeau spre China pentru importul mătăsii. Din punct de vedere moral, hainele de mătase erau socotite luxoase și imorale.³⁸²

Seneca, senator roman din secolul I d.Hr., a lăsat următoarea mărturie despre „latura imorală” a hainelor de mătase:

Nu știu dacă pot fi numite haine niște haine de mătase care nu ascund rotunjimile trupului și nici nu păstrează demnitatea celei care le poartă…… Nenumărate femei se întrec în râvna după haine de mătase, văzând că trupul femeilor necinstite se vede întocmai prin mătasea subțire, așa încât oaspetele și stăpânul casei pot avea aceeași cunoaștere a trupului soției.³⁸³

Comerțul dintre Orient și Occident pe drumul mătăsii era un comerț indirect. Altfel spus, negustorii numeroaselor țări din Asia Centrală și Orientul Mijlociu, aflate între Occidentul Europei și Orientul Asiei de Est, jucau rolul de intermediari. Primul occidental care a vizitat direct Orientul, fără asemenea intermediari, l-a văzut cu ochii lui și a lăsat o relatare a fost Marco Polo. S-a întâmplat în secolul al XIII-lea. Firește, înaintea lui Marco Polo, preoți catolici vizitaseră din când în când China și lăsaseră relatări, dar cel care a făcut cu adevărat cunoscut Orientul Occidentului a fost Marco Polo. Marco Polo, plecat în Orient în secolul al XIII-lea pe drumul mătăsii, s-a întors pe calea maritimă a drumului mătăsii.

Marco Polo a consemnat ce văzuse în Orient într-o carte, Descrierea lumii, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Relatarea lui de călătorie a devenit prima carte care a înfățișat Europei civilizația orientală. A influențat mulți oameni, printre care și Columb, care a traversat Atlanticul și a descoperit America în 1492. Columb a citit cu râvnă Descrierea lumii, adnotând-o pe margini, și a hotărât să deschidă o cale maritimă directă din Occident spre Orient ca să ajungă în Orient.

Prin Descrierea lumii, Marco Polo a făcut cunoscută cultura Orientului; printre lucrurile orientale înfățișate atunci se află atitudinea tolerantă față de multe religii, folosirea banilor de hârtie, tiparul cu litere mobile, folosirea cărbunelui, explicațiile despre Marele Zid și Marele Canal. Cei mai mulți occidentali, nu doar cei din vremea lui Marco Polo, ci și vreme de câteva secole după aceea, nu l-au crezut. Temeliile civilizației erau prea diferite, iar deosebirile de mărime prea mari, ca să poată fi crezute. Cum poți folosi bucăți de hârtie în loc de aur și argint? Cum poți arde o piatră neagră drept combustibil? Cum pot fi produse în masă cărți, care se fac copiind de mână fiecare pagină, cu niște lucruri numite litere și folosind ceva numit hârtie? Și, mai ales, cum e cu putință o societate omenească ce nu este centrată pe Dumnezeu și cum pot coexista mai multe religii într-o singură țară? Purtând asemenea îndoieli, l-au socotit pe Marco Polo un lăudăros. Toate acestea erau greu de înțeles sau de închipuit. Dar asemenea îndoieli și întrebări erau cât se poate de firești pentru occidentalii care încă trăiau în veacurile întunecate ale Evului Mediu.

Mai ales pentru occidentalii de la sfârșitul secolului al XIII-lea, la care totul, politica, economia, populația, era la scară mică, era de necrezut că numărul oamenilor sau al lucrurilor legate de o întâmplare petrecută în Orient, pe care o istorisea Marco Polo, trecea mereu de un milion. Dacă ne gândim că, încă la sfârșitul secolului al XV-lea, populația Angliei era de vreo trei milioane, pentru occidentalii de atunci unitatea de un milion era socotită un număr la care se putea ajunge doar strângând laolaltă mai multe țări. De aceea, în Occident, Marco Polo era luat în râs și numit „omul milioanelor” (Il Milione). Se spune că, pe patul de moarte, prietenii lui l-au îndemnat, pentru liniștea sufletului, să se căiască de nenumăratele minciuni cuprinse în Descrierea lumii. La aceasta Marco Polo a oftat, a spus că n-a descris nici jumătate din lucrurile minunate pe care le-a văzut în Orient și a închis ochii.

Vreme de sute de ani după aceea, europenii au fost convinși că Descrierea lumii a lui Marco Polo este o născocire și au făcut din el sinonimul lăudărosului și al mincinosului. În Occident, celui care spunea lucruri socotite absurde i se zicea „un Marco Polo”. Această situație a durat vreo trei sute de ani, până când occidentalii au venit direct în Orient, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pe calea directă dintre Atlantic și Oceanul Indian deschisă de Vasco da Gama în 1497, și au constatat că cea mai mare parte din ce descrisese Marco Polo în Descrierea lumii era adevărat.³⁸⁴

Faptul că Occidentul nu putea înțelege acest chip nou al Orientului se datora „veacurilor întunecate” ale Evului Mediu. În vreme ce Occidentul trecea prin aproape o mie de ani de veacuri întunecate medievale, Orientul a progresat necontenit în privința culturii. Această cultură și gândire înaintate ale Orientului, despărțite printr-o mie de ani, au ajuns în Occident și l-au influențat în două valuri. Primul a fost cultura materială a Orientului, iar al doilea gândirea Orientului. În perioada „păcii mongole” (Pax Mongolica), când a fost clădit un mare imperiu care străbătea continentul eurasiatic și tot comerțul a fost stimulat cu putere vreme de aproape două secole, invențiile Orientului au pătruns cu adevărat în Occident și au avut o mare influență asupra Renașterii occidentale. După aceea, gândirea orientală, intrând în Occident prin primul contact omenesc direct dintre Orient și Occident, a avut o influență adâncă asupra Iluminismului occidental.

Contactul direct dintre Orient și Occident pe o cale maritimă directă a trebuit să aștepte până în secolul al XVI-lea. Înainte de aceasta, drumul mătăsii trebuia să treacă felurite granițe aflate sub stăpânirea multor țări. Excepția a fost vremea în care mongolii au clădit un imperiu care cuprindea Orientul și Occidentul. Imperiul Mongol a extins mult drumurile și podurile, a construit altele noi și a stimulat cu râvnă comerțul liber și schimburile culturale nu doar înăuntrul imperiului, ci și între Orient și Occident. Atunci au fost transmise cu adevărat în Occident invențiile Orientului. Aceasta datorită faptului că Imperiul Mongol a clădit, de-a curmezișul continentului eurasiatic, cel mai vast imperiu al omenirii și a statornicit pacea mongolă. Înainte de aceasta, prin drumul mătăsii nu exista decât conștiința vagă că există o civilizație orientală. Omenirea, având doar mijloace de transport și comunicare mărginite, trăia fără să simtă nevoia ca Orientul și Occidentul să se înțeleagă bine. Până în secolul al XII-lea, călătoria dintre Orient și Occident pe drumul mătăsii dura doi-trei ani numai la dus.

În perioada păcii mongole, curgerea culturii era într-un singur sens, din Orient spre Occident. Occidentul de atunci abia începea să se zbată ca să iasă din aproape o mie de ani de întuneric medieval, așa că singurul lucru pe care îl avea de dat Orientului era catolicismul, o religie a revelației. Dar în Orient era deja statornicit cu tărie un sistem de filosofie naturală centrat pe taoism și confucianism, așa că religia revelată a Occidentului nu avea pe unde să pătrundă. De aceea, cultura orientală a fost transmisă într-un singur sens în Occident, iar cultura orientală transmisă atunci a avut o influență deloc mică asupra începutului și dezvoltării Renașterii occidentale. În cartea Genghis Khan and the Making of the Modern World (Ginghis-Han și făurirea lumii moderne), profesorul Jack Weatherford descrie astfel influența păcii mongole asupra Renașterii:

În Renașterea europeană, tehnica, războiul, îmbrăcămintea, comerțul, mâncarea, arta, literatura și chiar muzica Europei s-au schimbat sub influența mongolă...... Pentru prima oară în istorie, europenii au început să poarte pantaloni și haine scurte în locul robelor lungi și al fustelor. În loc să ciupească instrumentele cu degetele, au început să cânte cu arcușul pe care îl foloseau mongolii în stepă. Și pictura a început să fie făcută într-un fel nou.³⁸⁵

Occidentalii au început să poarte pantalonii învățați de la mongoli abia în Renaștere. Înainte de aceasta, vreme de mii de ani, purtaseră robe lungi, așa cum vedem în imaginile grecilor, ale senatorilor romani și ale călugărilor medievali. Și, tot vreme de mii de ani, instrumentul cu coarde al Occidentului fusese harpa, ciupită cu mâna, iar abia în Renaștere s-a început folosirea arcușului trecut peste coarde. Din aceasta s-au dezvoltat vioara și violoncelul.

Occidentul, care îndurase o mie de ani de întuneric medieval, a putut cunoaște, datorită păcii mongole, multe lucruri minunate ale Orientului. Printre ele se află ceea ce numim adesea cele patru mari invenții ale Chinei: hârtia, praful de pușcă, tiparul și busola. Aceste lucruri au avut o mare influență asupra occidentalilor care supraviețuiseră ciumei negre, ce măturase lumea întreagă în secolul al XIV-lea, și dobândiseră o nouă privire asupra vieții. A fost începutul Renașterii. Unele dintre aceste lucruri, hârtia de pildă, ajunseseră și mai înainte în Occident, prin mijlocirea negustorilor din numeroasele țări ale Asiei Centrale și ale Orientului Mijlociu. Dar, trecând prin mâinile negustorilor unor țări cu limbi, scrieri, obiceiuri și culturi diferite, esența tehnicii, a culturii și a gândirii, în afară de mărfurile înseși, nu putea decât să se dilueze sau să piară în cea mai mare parte. În perioada păcii mongole, însă, cantități uriașe de invenții orientale au pătruns necontenit în Occident, având o influență hotărâtoare asupra dezvoltării și avântului civilizației occidentale.

Se poate ghici ușor cât de mult a contribuit pătrunderea hârtiei și a tiparului în Occident, sporind uimitor numărul cărților, la venirea Renașterii. Chiar și Descrierea lumii a lui Marco Polo circula la început doar în manuscrise copiate de mână. Dar, în vremea lui Columb, exemplarele tipărite se răspândiseră, iar Columb a putut citi Descrierea lumii într-o ediție tipărită. Iar pătrunderea busolei în Occident a ușurat în chip hotărâtor navigațiile portugheze și spaniole pe Atlantic, pe Oceanul Indian și pe Pacific, care au început în masă de la sfârșitul secolului al XV-lea. Atunci, unind turnarea fierului din Orient (iron cast) cu folosirea prafului de pușcă, Occidentul a reușit să facă tunuri excelente, iar istoria arată bine că tunul a contribuit în chip hotărâtor la cucerirea lumii de către Occident.

Dacă Renașterea secolelor al XV-lea și al XVI-lea s-a datorat culturii orientale, care a început să pătrundă liber în Occident datorită păcii mongole, începând din secolul al XIV-lea, în Iluminismul occidental al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care a urmat Renașterii, contactul direct dintre Orient și Occident a făcut cu putință schimbul de gândire dintre ele. Și de data aceasta, direcția curgerii gândirii a fost aceea a pătrunderii într-un singur sens a gândirii orientale în Occident. Fiindcă Occidentul urmărea să se elibereze de feluritele dogme ale religiei revelate, potrivnice minții, sistemul de gândire al filosofiei naturale orientale, centrat pe natură, a curs spre Occident.

Iluminismul: judecata pozitivă a Occidentului asupra civilizației orientale

Despărțite de munții Himalaya și Kunlun, numiți acoperișul lumii, Orientul și Occidentul au trăit mii de ani fără să se influențeze, fiecare clădindu-și o civilizație cu trăsăturile ei proprii. Un schimb intelectual real între aceste civilizații, dezvoltate în izolare una de alta, a devenit cu putință abia în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. El a început când misionari catolici occidentali au ajuns să locuiască la Beijing, în China dinastiei Qing, pe calea dintre Atlantic și Oceanul Indian deschisă de Vasco da Gama.

Cel mai important dintre preoții catolici este tocmai Matteo Ricci (1552–1610). Matteo Ricci a sosit la Macao în 1582, la treizeci de ani, și a trăit douăzeci și opt de ani în China, deprinzându-i limba și cultura până la moartea sa la Beijing, în 1610, la cincizeci și opt de ani. În rolul de sfetnic al curții imperiale chineze, a publicat în chineză Adevăratul sens al Stăpânului Cerului (天主實義), care prezenta Orientului noțiunea occidentală de Dumnezeu. Creștin fiind, a învățat confucianismul. La moarte a fost îngropat într-un templu budist din Beijing.

Matteo Ricci are legătură și cu țara noastră. Yi Su-gwang (李睟光), mers la Beijing ca sol al regatului Joseon, a luat cunoștință de Adevăratul sens al Stăpânului Cerului al lui Ricci și de alte scrieri, iar la întoarcerea lui civilizația occidentală și doctrina creștină înfățișate de Ricci au fost cunoscute pentru prima oară în Joseon. După întoarcere, Yi Su-gwang a scris în 1614 (al șaselea an al regelui Gwanghae) prima enciclopedie a Joseonului, Jibong yuseol (芝峰類說), în care pomenea catolicismul. Matteo Ricci s-a străduit cu râvnă să răspândească gândirea occidentală în China prin creștinism, dar, traducând Analectele și alte scrieri și transmițându-le Occidentului, a adus și o contribuție hotărâtoare la răspândirea gândirii orientale în Europa. Atunci a primit Kong Fuzi numele latinizat de Confucius.

Ce a învățat și ce a simțit atunci Orientul de la Occident? Orientul și-a arătat interesul pentru tehnica occidentală a portretului, pentru mecanismele de precizie, precum ceasurile, și pentru hărțile lumii. Dar, în filosofie și gândire, ceea ce putea oferi Occidentul era religia revelată, adică catolicismul. Însă Orientul dobândise deja o cunoaștere destul de largă a creștinismului prin contactele din vremea dinastiilor Tang, Song și Yuan, așa că nu va fi fost ceva nou. Și se poate presupune că Orientul, care avea deja un sistem de filosofie naturală corespunzător sfârșitului Iluminismului occidental, nu va fi simțit un mare interes pentru religia revelată. De aceea, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în vremea Iluminismului occidental, curentul gândirii a mers în direcția influenței filosofiei naturale orientale asupra Occidentului.

Unul dintre primii chinezi care au vizitat Occidentul este Shen Fuzong (沈福宗), un chinez convertit la catolicism de Couplet, misionar occidental care locuia în China.³⁸⁶ El a primit numele de botez Mihail (Michael). Ei au plecat din Macao spre Europa în 1681. Shen Fuzong a vizitat Italia, Franța și Anglia și, împreună cu Couplet, a vizitat Londra, Berlinul și Viena, întâlnindu-se cu învățați și răspunzând, se spune, la întrebări despre limba chineză, filosofia orientală și altele. În 1684 a fost primit de regele Franței Ludovic al XIV-lea, a luat parte la un ospăț regal și a arătat cum se folosesc bețișoarele și cum se scriu caracterele chinezești. Între 1685 și 1688 a stat în Anglia. În vremea șederii în Anglia, a fost primit de regele Angliei Iacob al II-lea. Iacob al II-lea s-a arătat foarte interesat de Shen Fuzong, primul chinez care a vizitat Anglia, și a pus să i se facă portretul, pe care l-a atârnat în palatul regal. ³⁸⁷ El a părăsit Anglia în 1688, s-a dus în Portugalia și a devenit preot iezuit. Se socotește că a murit în 1691, lângă Mozambic, pe drumul de întoarcere spre China.³⁸⁸

Prin Matteo Ricci, Shen Fuzong și alții, gânditorii occidentali au intrat pentru prima oară în contact direct cu cultura Orientului. Atunci gânditorii occidentali și-au arătat față de gândirea orientală o curiozitate proaspătă, fără prejudecăți, și au judecat-o. În Iluminismul occidental, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, gândirea orientală a influențat direct gândirea occidentală pe două planuri: etica politică, centrată pe confucianism, și economia politică, centrată pe taoism.

Gânditorii occidentali de atunci, trecând prin măcelurile nemiloase dintre protestanți și catolici stârnite de Reforma care continua, se săturaseră de dogma și intoleranța religiei occidentale. În asemenea împrejurări, ei au descoperit în gândirea orientală o cosmologie naturală și un sistem etic întemeiate nu pe revelația lui Dumnezeu, ci pe minte, și și-au arătat uimirea și admirația. Aceasta pentru că întâlneau o civilizație în care ceea ce voiau ei să atingă era deja înfăptuit. Un gânditor precum Leibniz (1646–1716) îi reprezintă pe cei care, judecând pozitiv civilizația orientală, și-au arătat marile speranțe în schimburile dintre civilizațiile Orientului și Occidentului:

Mi se pare o grijă deosebită a destinului faptul că cele două civilizații, cele mai strălucite pe care le-a înfăptuit omenirea, au fost așezate la cele două capete ale continentului nostru, în Europa și în China. Providența lui Dumnezeu lucrează și ea în împrejurări prielnice: în vreme ce cele două țări, cele mai dezvoltate și cele mai depărtate una de alta, își întind brațele una spre alta, toate țările dintre ele vor ajunge încetul cu încetul la un fel de viață mai înalt.³⁸⁹

Gânditorii Iluminismului din această perioadă judecau pozitiv felul în care gândirea orientală funcționa bine în societatea orientală, pe plan politic, economic și etic, fără nicio dogmă, cu o mare toleranță și reducând la minimum amestecul guvernului. Profesorii Walter Demel și David Mungello au publicat articole și lucrări care rezumă bine vederile gânditorilor occidentali din această perioadă asupra civilizației orientale. Pe scurt, viziunea lui Demel este următoarea:

În ochii Occidentului, chinezii păreau prietenoși și harnici, dar, în cele din urmă, atei și superstițioși. Totuși, filosofii occidentali au văzut în multe privințe laturi uimitoare. Și anume, li se părea ciudat că funcționarii Orientului erau aleși doar după judecata și virtutea personală, fără să se țină seama de obârșie sau de avere, că învățații erau obiectul unui respect deosebit, că feluritele statistici erau foarte dezvoltate și, mai ales, că China se bucura de mare belșug, deși nu primea binecuvântarea lui Dumnezeu. Occidentul gândea atunci despre chinezi că, oricât de etici, de politicoși și de inteligenți ar fi, nu știu nimic despre Biblie sau despre Aristotel și nu sunt în stare de nicio judecată religioasă. Gânditorii occidentali se simțeau foarte stânjeniți că China, oricum ar fi cercetat-o, nu intra în sistemul lor de gândire… Au descoperit că Orientul avea un tipar cultural unic, care nu se găsea nicăieri altundeva în lume. Au fost adânc impresionați de faptul că împărații Chinei se interesau direct de agricultură. I-au îndemnat pe monarhii occidentali să facă primăvara, ca împăratul Chinei, o demonstrație a semănatului. Așa au făcut demonstrații ale semănatului monarhi occidentali ca Ludovic al XV-lea, Ludovic al XVI-lea și Iosif al II-lea. Voltaire socotea că, în vreme ce toate celelalte țări erau cufundate în superstiție, numai pătura conducătoare a Chinei era înțeleaptă și deistă (deistic). Se mira că în China nu exista, între conducătorul suprem și popor, o clasă de mijloc precum aristocrația occidentală. Se minuna că toată lumea muncea și că nu exista o pătură care să nu muncească, precum aristocrația. Edictul de toleranță (Edict of Tolerance) al împăratului Kangxi, care a îngăduit în 1692 libertatea religioasă, i-a uimit, iar unii au mers până la a-l critica drept prea tolerant. Mulți gânditori occidentali socoteau că China este cârmuită de filosofi. Au fost foarte încurajați văzând că se menținuse și se dezvoltase vreme îndelungată un sistem în care existau instituții pentru înaintarea funcționarilor, în care funcționarii erau bine tratați și în care mita era aspru pedepsită. Monarhul chinez cârmuia țara ajutat de sfetnici credincioși și învățați, iar ei au ajuns să vadă în acest model pilda „monarhului absolut luminat” (enlightened) la care se gândeau. Au aflat că etica era ideea centrală a societății chineze și că această etică era nu doar un scop practic spre care se străduia poporul de rând, chiar dacă nu era alcătuit din creștini evlavioși, ci și o țintă ideală pe care o putea atinge oricine.³⁹⁰

Și profesorul Mungello scrie, în cartea sa The Great Encounter of China and the West, 1500–1800 („Marea întâlnire dintre China și Occident, 1500–1800”) și în articolul „Confucianism in the Enlightenment” („Confucianismul în Iluminism”), despre Orientul văzut de Occident în Iluminismul european. Pe scurt:

Voltaire și alți gânditori ai Iluminismului susțineau că China, cârmuită de un împărat întemeiat pe valorile spirituale ale confucianismului, poate fi tocmai modelul monarhiei luminate pentru Europa. Altfel spus, ei au observat că monarhul cârmuiește în consultare cu un corp de funcționari-cărturari. Respectul lui Quesnay pentru Confucius era atât de adânc încât a răspândit cu râvnă confucianismul în Europa, până într-acolo încât Quesnay însuși a fost numit „Confucius al Europei”. S-au arătat foarte interesați de faptul că cele Cinci Clasice ale confucianismului erau socotite moștenirea comună a tuturor orientalilor, nu a vreunei facțiuni anume. Au socotit că învățăturile lui Confucius, concentrate asupra eticii, nu doar că sunt logic coerente, ci au și o mare valoare practică. Au socotit confucianismul folositor pentru statornicirea unui sistem politic ideal pentru omenire. S-au mirat și s-au simțit încurajați mai ales pentru că aceasta era dovada istorică a faptului că un sistem etic este cu putință fără religie. Unii gânditori occidentali ai Iluminismului au respins cosmologia și metafizica neoconfucianismului ca materialiste și ateiste. Gândirea confucianistă a fost introdusă în Anglia în secolul al XVIII-lea, iar Samuel Johnson a arătat că China adoptase un sistem de funcționari-cărturari întemeiat pe merit, spre deosebire de Anglia de atunci, unde funcțiile erau cumpărate și vândute de capitaliștii Londrei… A prețuit mult mai ales faptul că sistemul examenelor imperiale chineze lega funcțiile de capacitatea și de realizările intelectuale ale individului. Așa a ajuns China să fie socotită dovada vie a unei „meritocrații a învățaților” (learned meritocracy).³⁹¹

Acest interes binevoitor pentru China s-a arătat și în viața și arhitectura aristocrației occidentale, precum și în dezvoltarea grădinii englezești. Pe atunci, palatele Franței la Versailles, ale Habsburgilor la Viena și ale casei regale a Prusiei la Sanssouci aveau o „cameră chinezească”, în care toate ornamentele, pereții și tavanele erau împodobite în stil chinezesc. Stilul rococo de arhitectură și decorație, la modă în Occidentul secolului al XVIII-lea, a imitat modele chinezești. Oamenii răspândeau și îndrăgeau mătasea chinezească, porțelanul chinezesc și ceaiul ca pe niște gusturi rafinate. Europa de atunci a numit această tendință a culturii, arhitecturii și felului de viață, după limba franceză, chinoiserie, adică „în stil chinezesc”. Și în arte au apărut maeștri influențați de Orient, precum Watteau (1684–1721).

În vreme ce dinastiile continentului european primeau astfel cultura chineză, în Anglia a apărut, sub influența chineză, așa-numita grădină englezească (English Garden). Până în epoca barocă, în Occident erau la modă grădini bine rânduite, care oglindeau echilibrul geometric și noțiunile ce simbolizau ordinea religiei revelate sau a monarhiei absolute. Sub influența naturalismului chinez, grădinile geometrice ale continentului european s-au prefăcut în grădina englezească, care poate părea dezordonată, dar este firească. Poate că faptul că Anglia, prima care a ieșit din monarhia feudală europeană și a reușit să statornicească democrația parlamentară, a preferat grădina naturală poate fi privit ca exprimarea, în alcătuirea grădinilor, a sistemului filosofiei naturale.

3) Iluminismul occidental: luminare față de ce?

În Iluminismul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, Occidentul a dezbătut cu râvnă și seriozitate multe probleme pe care azi ne este greu să ni le închipuim. Printre cei mai mari filosofi, oameni de știință și gânditori ai vremii, s-au purtat dezbateri, cu înflăcărare religioasă, cu minte rece și uneori cu simț al dreptății, asupra feluritelor teme scrise în Biblie. Ca să înțelegem fundalul pentru care gânditorii occidentali au arătat o mare curiozitate pentru filosofia naturală orientală și s-au aplecat spre ea, să cercetăm câteva dintre aceste întâmplări interesante.

Occidentul care credea că iadul se află cu adevărat sub Ierusalim

De când creștinismul a subliniat importanța lumii de dincolo, occidentalii au crezut cu tărie în rai și în iad. Occidentalii Evului Mediu erau siguri că iadul se află sub Ierusalim. Când Dante a scris Divina Comedie, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, el socotea că iadul se află sub Ierusalim. Existența acestui iad este legată direct de credința occidentală într-o lume de după moarte, alcătuită din rai și iad. Mult mai serios decât ne închipuim, occidentalii Evului Mediu și ai începutului epocii moderne credeau că Judecata de Apoi este aproape. De aceea, dorința de a li se ierta păcatele la Judecata de Apoi și de a ajunge în rai le stăpânea viața. Biserica oferea felurite chezășii ale acestei iertări. De pildă, declarația papei potrivit căreia cine ia parte la cruciada pentru recucerirea Ierusalimului primește iertarea tuturor păcatelor și poate ajunge în rai a jucat un rol hotărâtor în alcătuirea primei cruciade. De aici s-a ajuns mai departe la vânzarea indulgențelor de către Biserică. Mulți voiau să scape de frica feluritelor pedepse cumplite ale iadului.

Occidentul care credea că soarele se învârte în jurul pământului și că omul este centrul lumii

Minunea lui Iosua, care a oprit soarele pe cer (Iosua 10:12–14), a fost una dintre pietrele de temelie socotite adevăr în gândirea occidentală vreme de peste o mie de ani. Geocentrismul era un adevăr de necontestat. Un eveniment care a stârnit mari furtuni s-a petrecut la sfârșitul Renașterii și la începutul Iluminismului: „cosmologia centrată pe soare” (heliocentrism), propusă de Copernic (Nicolaus Copernicus, 1473–1543), Kepler (Johannes Kepler, 1571–1630), Galilei (Galileo Galilei, 1564–1642) și alții, pe temeiul faptelor științifice ale observării cerului. Aceasta pentru că, după geocentrism, Dumnezeu oprise soarele, dar după noua teorie heliocentrică Dumnezeu ar fi trebuit să oprească rotația pământului. Fie Dumnezeu, fie Iosua greșise, fie se produsese o greșeală gravă în legătura dintre Dumnezeu și Iosua, fie era o greșeală în procesul de consemnare a Bibliei: așa se ridica întrebarea dacă nu există o problemă în Biblia însăși. Heliocentrismul vestit al lui Galilei ne este bine cunoscut. Mișcările cerești pe care Galilei le-a observat cu adevărat prin lunetă aveau limpede soarele în centru, iar pământul se rotea în jurul lui. Dar Sfântul Scaun trebuia să susțină mai departe cuvântul lui Dumnezeu scris în Biblie. Sfântul Scaun a impus geocentrismul, potrivit căruia soarele se învârte în jurul pământului. Biserica medievală sprijinea ipotezele lui Aristotel și ale lui Ptolemeu și socotea că pământul este centrul lumii, iar trupurile cerești, inclusiv soarele și luna, se învârt în jurul pământului. Aceasta pentru că această ipoteză se potrivea bine cu descrierea facerii lumii din Geneza, din Pentateuhul lui Moise. Heliocentrismul zguduia „cosmologia centrată pe pământ” (geocentrism), înrădăcinată în dogma biblică potrivit căreia Dumnezeu a creat în chip deosebit pământul și omul. De aceea Sfântul Scaun de la Roma nu putea decât să reprime rezultatul observațiilor lor, potrivit cărora pământul se mișcă în jurul soarelui. Se povestește că Galilei, recunoscând cuvântul Bibliei ca să-și scape viața, și-a repetat totuși heliocentrismul: „Și totuși pământul se învârte.”

Credința în potopul lui Noe, pusă la îndoială de pătrunderea culturii orientale în Occident

În legătură cu calcularea vârstei pământului, a avut loc și o întâmplare în care cultura orientală a influențat o nouă datare a potopului lui Noe. În secolul al XVIII-lea, în Iluminismul occidental, gânditorii occidentali au ajuns să se îndoiască de laturile creștinismului potrivnice minții și au încercat să le dea explicații potrivite minții. Una dintre aceste strădanii a fost căutarea momentului în care au avut loc facerea lumii și începutul omenirii. Pe atunci încă se socotea de la sine înțeles că data trebuie calculată urmând genealogia consemnată în Biblie, de la Adam la Avraam. În aceste împrejurări, civilizația orientală pătrunzând în Occident prin rapoartele și traducerile părinților iezuiți trimiși la Beijing, gânditorii Iluminismului au găsit acolo materiale folositoare pentru a ataca dogma creștină. Învățatul olandez Isaac Vossius (1618–1689) s-a interesat mult nu de istoria după Biblie, ci de istoria naturală (natural history). În cartea sa Despre adevărata vârstă a lumii, publicată în 1659, el a susținut că cultura chineză începe cel puțin în jurul anului 2900 î.Hr., cu peste cinci sute de ani înaintea potopului, și că, de aceea, metoda de calcul după Biblia creștină este greșită. Voltaire s-a folosit de această afirmație ca să atace dogma potrivit căreia iudeo-creștinismul este cea dintâi și cea mai veche religie.³⁹² Și, mergând mai departe, Voltaire a devenit un gânditor care a recunoscut civilizația orientală, împreună cu alte civilizații, drept civilizații omenești din afara creștinismului. El a oglindit aceasta în Dicționarul filosofic, primul caz în Occident în care, în afară de civilizația creștină, civilizația chineză și alte civilizații au fost recunoscute și pomenite în chip oficial.

Neîncrederea în minuni, miezul religiei revelate

Voltaire, care a luptat în Iluminism împotriva feluritelor superstiții și dogme ce împrumutau numele religiei, socotea că însușirea lui Dumnezeu de a face minuni a fost făcută de om, pentru că avea nevoie de ea, și nu putea fi nicidecum ceva ce Dumnezeu i-ar fi descoperit omului sau i-ar fi poruncit: „De ce ar face Dumnezeu minuni?... A crede în minuni este o prostie și o lipsă de respect față de Dumnezeu.”³⁹³ Voltaire socotea că sistemul de filosofie naturală al Orientului este întemeiat pe minte. El a judecat că sistemul filosofic oriental nu are superstiții, nu crede în minuni, nu cunoaște procesul personificării și că ceremoniile de cult nu sunt decât respect față de strămoșii morți. Voltaire socotea că confucianismul statornicește cu mare succes în societatea omenească o ordine etică și socială și că această etică orientală este mai eficientă decât creștinismul, care se sprijină pe credințele superstițioase, pe ritualurile împovărătoare și pe instituțiile stricate ale Occidentului: „Dumnezeu nu are nevoie nici de jertfele, nici de rugăciunile noastre. Doar noi simțim nevoia de ele. Nu Dumnezeu ne-a făcut să-l slăvim, ci noi înșine.”³⁹⁴ Despre problema cu care se confruntă întemeietorul unei religii a minunilor, Voltaire a scris următoarele: „Dacă vrei o mare faimă și vrei să fii întemeietorul unei religii, e bine să fii nebun de-a binelea. Dar nu trebuie să uiți că nebunia ta trebuie să urmeze curentul vremii. Și în nebunie, mintea ta trebuie să-ți călăuzească vorbele și faptele nebunești. Adică trebuie să-ți arăți părerile limpede, până îi saturi pe ceilalți, și să nu te temi să fii încăpățânat până la extrem. Trebuie deci să fii gata să fii spânzurat. Dar, dacă poți scăpa de spânzurătoare, ți se vor ridica altare.”³⁹⁵ În cele din urmă, pe măsură ce se înmulțeau gânditorii care tăgăduiau minunile, ei au răspândit, împotriva religiei revelate care credea în minuni, deismul, potrivit căruia Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești.

Mișcarea pentru regăsirea limbii lui Adam și a Evei și prețuirea ideogramelor chinezești

În Iluminismul occidental al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, odată cu calcularea vârstei pământului, s-a desfășurat și strădania de a regăsi limba pe care o vorbeau Adam și Eva. Limba pe care Adam o folosea în grădina Edenului era socotită limba curată de dinaintea căderii omului, limba îngerilor. Strădania Occidentului de a regăsi „limba adamică” (Adamic Language) venea din relatarea Genezei: „Iahve Dumnezeu a plăsmuit din țărână toate dobitoacele de pe câmp și toate zburătoarele văzduhului și i le-a adus lui Adam, ca să vadă ce nume le va pune; iar numele cu care chema Adam fiecare făptură vie, acela i-a rămas numele” (Geneza 2:19). Ei căutau limba lui Adam de dinaintea căderii omului pentru că istoria Occidentului din secolele al XVI-lea și al XVII-lea fusese brăzdată de conflictul dintre protestanți și catolici și de lungile măceluri dintre puterile care se sprijineau pe el, iar pricina o vedeau în deosebirile de limbă și de noțiuni. Această idee s-a întărit și mai mult prin relatarea biblică a turnului Babel. Adică, după creație, omenirea trăia în armonie vorbind o singură limbă, dar când Dumnezeu a văzut că omenirea se trufește și înalță turnul Babel cu gândul de a-i sfida înțelepciunea și autoritatea, l-a sfărâmat, a risipit omenirea în multe neamuri și le-a făcut să vorbească limbi diferite, ca să nu se mai poată uni niciodată. De aceea, ca să vindece dezbinarea omenirii, gânditorii Iluminismului occidental s-au străduit mult să regăsească limba de la început, adică limba lui Adam și a Evei. Scopul lor era să depășească conflictul dintre protestanți și catolici și să lărgească domeniul înțelegerii omenești. Ei au început să se intereseze de ideogramele chinezești, socotindu-le mai apropiate de natură decât scrierile fonetice folosite de țările occidentale și gândind că ar putea ajuta la regăsirea limbii lui Adam și a Evei.

Occidentul care credea cu tărie că pământul are vreo șase mii de ani

Geneza, începutul Pentateuhului și începutul Bibliei iudeo-creștine, se deschide cu descrierea amănunțită a facerii cerului și a pământului de către Dumnezeu. Cel puțin până în secolul al XVIII-lea, cei mai mulți oameni din Occident credeau cu tărie, ca pe un fapt, că Moise a scris-o după ce a primit revelația direct de la Dumnezeu. Cel care ridica obiecții era socotit eretic și apostat, care săvârșea o crimă gravă ce îi punea viața în primejdie. În civilizația occidentală s-a crezut cu tărie, vreme foarte îndelungată, până la începutul secolului al XVIII-lea, că Dumnezeu a creat natura și omul în șase zile. În Vechiul Testament sunt consemnate amănunțit procesul și durata creației, faptul că primul om, Adam, a trăit 930 de ani, și câți ani a trăit fiecare dintre urmașii lui (Geneza 5). Noul Testament începe cu genealogia amănunțită a regilor și profeților de la Avraam la Isus. Pe acest temei, în jurul secolului al IV-lea, când Imperiul Roman a proclamat creștinismul religie de stat, s-a statornicit obiceiul de a calcula cu seriozitate data facerii lumii și de a o trece în calendar. La început, cei mai mulți credeau că facerea lumii avusese loc cu cinci-șase mii de ani în urmă. Calendarul Imperiului Bizantin lua drept reper o facere a lumii petrecută cu 5.509 ani înainte de Hristos. Aceasta se sprijinea pe credința că facerea lumii descrisă în Vechiul Testament s-a înfăptuit în șase zile și pe cuvintele din a doua epistolă a lui Petru: „la Domnul o zi este cât o mie de ani, iar o mie de ani cât o zi”.³⁹⁶ „Teoria facerii lumii acum șase mii de ani” a continuat să fie crezută cu tărie și după Evul Mediu. Până în secolul al XVIII-lea, la sfârșitul Iluminismului, ideea că universul a fost creat în jurul anului 4000 î.Hr. era primită ca un fapt și se propunea chiar o dată precisă. Data propusă era 18 martie 3952 î.Hr. Dacă adăugăm anii de după Isus, facerea lumii ajunge la șase mii de ani în urmă. Reformatorul Calvin propovăduia că „de la facerea lumii au trecut ceva mai mult de cinci mii de ani”, iar Luther răspândea și el teoria facerii de acum șase mii de ani, propovăduind că „am aflat de la Moise că pământul nu exista acum vreo șase mii de ani”. La fel și Shakespeare. În opera lui scrie: „Sărmana lume a ajuns să trăiască aproape șase mii de ani” (The poor world is almost 6,000 years old). Mulți oameni de știință actualizau necontenit data facerii lumii pe temeiul faptelor nou descoperite. Și Newton (Isaac Newton, 1642–1727), omul de știință care a descoperit atracția universală și, arătând că legile lui Kepler decurg tocmai din ea, a întărit și mai mult heliocentrismul, credea cu tărie în feluritele dogme ale Bibliei, inclusiv în teoria facerii lumii. El a calculat data facerii lumii după cum este scrisă în Biblie și a anunțat o nouă dată: pământul avea vreo 5.700 de ani, puțin altfel decât se știa până atunci.

Occidentalii care calculau cu seriozitate data sfârșitului lumii și a revenirii lui Isus

Teoria sfârșitului lumii venea din credința religioasă, consemnată în Noul Testament, în revenirea lui Isus și în Judecata de Apoi. În Occident, nu doar oamenii Evului Mediu, ci și mulți occidentali până în secolul al XVIII-lea credeau cu tărie, după cum era prezis în Biblie, în sfârșitul lumii și în revenirea lui Isus. Fiindcă problema era explicată în Biblie de multe ori și foarte amănunțit, ea era socotită de occidentalii Evului Mediu un element esențial al credinței creștine. Eshatologia (eschatology), sau doctrina lumii de dincolo, a fost folosită din plin de papalitatea Evului Mediu ca un mijloc eficient de a liniști societatea și de a păstra autoritatea Sfântului Scaun. După ce, în 800, datorită lui Carol cel Mare, papa Leon al III-lea a asigurat autoritatea Bisericii asupra întregii Europe, Biserica, sprijinindu-se pe doctrina lumii de dincolo, a acordat indulgențe începând cu cruciadele de la sfârșitul secolului al XI-lea, iar mai târziu a ajuns să le vândă. La începutul secolului al XVI-lea, când vânzarea indulgențelor catolice ajunsese în culmea ei, Luther s-a ridicat în sfârșit cu îndrăzneală împotriva ei în 1517 și a primit sprijinul principilor, nemulțumiți că bogățiile de pe pământurile lor se scurgeau spre Roma prin cumpărarea indulgențelor. Aceasta a fost nașterea protestantismului, opus catolicismului, și începutul cruntelor războaie religioase dintre ei. În Renaștere, data prezisă a sfârșitului lumii a fost amânată necontenit. După calculele gânditorilor secolului al XV-lea, sfârșitul lumii a fost anunțat pentru începutul secolului al XVIII-lea, iar alteori s-a calculat că sfârșitul va începe în anul două mii de la nașterea lui Isus. Sfântul Scaun și-a arătat ultima oară poziția asupra sfârșitului la sfârșitul secolului al XVI-lea, socotind că sfârșitul nu va veni înainte de 1992. După Reformă, pe măsură ce puterea regală creștea în fiecare țară, Elisabeta I a Angliei, Henric al III-lea al Franței, cardinalul Richelieu și alții au început să interzică aspru amăgirea poporului prin anunțarea anului sfârșitului lumii, pentru a preveni tulburările ce zguduiau societatea.³⁹⁷ Dar teoria sfârșitului lumii, pomenită de peste o sută de ori în Biblie, nu a dispărut lesne, în ciuda interdicțiilor guvernelor. Și Newton a calculat, la începutul secolului al XVIII-lea, data sfârșitului lumii și a scris că lumea nu va pieri înainte de 2060. Calculul lua drept punct de plecare anul 800, în care, în Occident, Carol cel Mare a unificat Europa și Leon al III-lea a dobândit puterea ca primul papă cu adevărat, și socotea cele 1.260 de zile date în legătură cu sfârșitul în cartea lui Daniel din Vechiul Testament drept 1.260 de ani, ajungând la 800 + 1260 = 2060. Newton credea că „înainte de sfârșitul lumii Evanghelia trebuie citită în toate țările pământului și că aceasta se va întâmpla înainte de sfârșit”.³⁹⁸ De fapt, fiindcă pieirea pământului, adică sfârșitul lumii, însemna revenirea lui Isus și era legată de credința în nimicirea lui Satan și în învierea tuturor celor buni din moarte, ca să-și primească răsplata, prezicerea datei lui era una dintre dogmele fundamentale ale creștinismului, care statornicea autoritatea catolicismului. De aceea problema era tratată ca esențială de Sfântul Scaun de la Roma și era la fel de importantă și pentru reformatori. Luther, cu sprijinul principilor locali, a condamnat cu înverșunare feluritele rele ale catolicismului roman, precum vânzarea indulgențelor și monopolul asupra interpretării Bibliei, dar și el credea cu tărie, alături de geocentrism, în sfârșitul lumii și în revenirea lui Isus și credea că sfârșitul lumii se apropie tot mai repede. De aceea, unii gânditori occidentali au ajuns să-și exprime părerea că protestantismul, născut din Reformă, a înfăptuit progrese importante, precum oprirea vânzării indulgențelor și prețuirea credinței individuale și a dreptului de a interpreta Biblia, dar nu se deosebea mult de catolicism prin faptul că respingea călăuzirea minții în privința laturilor neștiințifice ale geocentrismului și ale teoriei sfârșitului lumii.

Astfel, împreună cu problema binelui și a răului, existența raiului și a iadului era socotită de cei mai mulți oameni și gânditori ai Occidentului, chiar și în Iluminism, un fapt de neclintit. Dar, pe măsură ce infailibilitatea Bibliei era pusă la îndoială și se clătinau credințele în geocentrism, în creaționism, în datarea facerii lumii, în potopul lui Noe, în limba lui Adam și altele, s-au clătinat împreună cu ele și aceste dogme, inclusiv credința în existența fizică a iadului. Existența raiului și a iadului înseamnă că se ridică întrebări și asupra gândirii binelui și a răului, asupra vinei și pedepsei și asupra rolului legii, care se află la temelia civilizației occidentale. Aici etica filosofiei naturale a confucianismului oriental și ideea non-acțiunii, întemeiată pe Dao al naturii, au ajuns să-i atragă puternic pe gânditorii occidentali.

4) Gânditorii Iluminismului occidental, captivați de filosofia naturală orientală

Mult mai adânc și mai larg decât se crede de obicei, gândirea orientală a fost respectată de gânditorii occidentali în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Interesul Occidentului pentru gândirea orientală a mers în două direcții. Una este etica politică a confucianismului, prin Bayle (1647–1706), Leibniz (1646–1716), Voltaire (1694–1778) și alții. Cealaltă este economia politică a taoismului, prin filosofii francezi ai fiziocrației (Physiocracy), precum Quesnay (1694–1774), Gournay (1712–1759) și Poivre (1719–1786).

Confucianismul nu este o religie revelată, ci o filosofie naturală. Ținta confucianismului este implicarea în realitate prin cultivarea de sine, adică acțiunea politică. Cultivarea de sine (修身) și iubirea poporului (愛民) sunt cele două mieze ale filosofiei confucianiste. Această filosofie naturală orientală a influențat mult Occidentul din Iluminismul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care se străduia să se elibereze de religia revelată. Dar acest fenomen a fost în mare măsură uitat din pricina curentului occidental care, după revoluția industrială, voia să disprețuiască civilizația orientală. După revoluția industrială, gânditorii occidentali primeau dezbaterile de filosofie a istoriei care tratau civilizația orientală ca pe o civilizație rămasă în urmă. Dacă ne întoarcem la Iluminismul occidental de dinaintea revoluției industriale, gânditorii occidentali arătau față de civilizația orientală o atitudine de respect. Figura reprezentativă este Voltaire. El l-a lăudat mult pe Confucius ca pe cel care „a dat omenirii înțelepciunea cea mai folositoare și singurul dintre toți învățătorii omenirii care nu a încercat să-i înșele pe alții”.³⁹⁹ În Iluminism, ei susțineau deismul (Deism, 理神論) în locul religiei revelate. Cum a ajuns gândirea orientală să-i atragă atât de puternic pe deiștii occidentali? Aceasta pentru că gânditorii occidentali au început să se intereseze de relația dintre om și natură și de filosofia naturală întemeiată pe ea abia în secolul al XVII-lea. Dar filosofia naturală fusese deja statornicită de civilizația orientală cu două mii de ani mai înainte. De aceea, mulți gânditori ai Iluminismului occidental s-au străduit să găsească în confucianismul și taoismul Orientului modelul deismului occidental.

În fundalul lumii în care trăiau occidentalii chiar înainte de Iluminism, Reforma, războaiele și măcelurile dintre protestanți și catolici durau de multă vreme. În Franța a avut loc în 1572 „masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu”, în care catolicii i-au atacat în zori pe protestanți și i-au măcelărit; în toată Europa a izbucnit Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648) între susținătorii protestanților și ai catolicilor; iar în Franța, Edictul de la Nantes (Edict of Nantes) din 1598, care le îngăduise protestanților hughenoți să-și practice credința, a fost revocat în 1685, reaprinzând conflictul sângeros dintre protestanți și catolici. Era o vreme în care intoleranța religioasă pricinuia mari pagube vieții omenești, încât se poate spune că ajunsese la culme.

Tocmai în această perioadă Orientul și Occidentul au putut începe pentru prima oară un schimb de gândire. Altfel spus, Dao al Orientului și Dumnezeul Occidentului au intrat în contact și în dialog prin gânditorii Orientului și ai Occidentului. Pe atunci, etica occidentală, fie protestantă, fie catolică, era cu totul religioasă. Adică etica era socotită ca venind de la Dumnezeu și din religie. Etica orientală este naturală. Adică etica orientală descoperă în natură principiul ei neschimbător, Dao, și îl aplică societății omenești. De aceea, deiștii occidentali, întâlnind în confucianism o etică naturalistă orientală în care Dumnezeu nu intervenea, și-au arătat uimirea și respectul. Ei trăiau și într-o vreme în care, sub filosofia politico-economică mercantilistă de atunci, se socotea firesc ca statul să se amestece în orice activitate economică a individului. Dar, văzând că în Orient, potrivit ideii taoiste a non-acțiunii, statul nu se amesteca în activitatea economică a individului, iar economia reușea totuși, nu și-au putut nici aici stăpâni uimirea și respectul.

Încă din secolul al XVI-lea a existat un filosof francez care s-a interesat de gândirea orientală: eseistul Montaigne (1533–1592). Montaigne a criticat, în numele umanismului, intoleranța religiei occidentale din vremea lui, luând adesea drept reper gândirea orientală, care începea să pătrundă din când în când în Europa. În 1687 a fost publicată la Paris, în latină, o carte despre confucianism, Confucius Sinarum Philosophus („Confucius, filosoful chinezilor”), care a fost citită pe larg de intelectualii occidentali. ⁴⁰⁰ Pe acest fundal, printre filosofii francezi care au început, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, să facă cunoscută cu adevărat gândirea orientală în Occident se află Bayle și Malebranche.

Bayle (1647–1706) s-a concentrat asupra criticării și atacării nu doar a intoleranței religioase, ci a oricărei pretenții metafizice și religioase de a fi descoperit adevărul absolut. Ceea ce i-a fost atunci foarte folositor lui Bayle a fost tocmai gândirea filosofiei naturale orientale, nepăsătoare față de metafizică, lipsită cu totul de înclinații religioase și clădită pe propoziția „Dao care poate fi numit nu este Dao”, potrivit căreia adevărul nu poate fi atins de om. De fapt, preluând această definiție a lui Dao, Bayle a susținut că „Dumnezeu se află într-un domeniu pe care omul nu-l poate înțelege”.⁴⁰¹ Din această pricină, Bayle a devenit cel care a început să publice Dicționarul istoric și critic, înaintemergătorul școlii „enciclopediștilor” francezi, care a condus gândirea Iluminismului în secolul al XVIII-lea. El a mers cu un pas mai departe decât gânditorii europeni ai vremii, care socoteau gândirea orientală deistă. A susținut cu îndrăzneală că gândirea orientală este o filosofie naturală și a făcut din ea dovada că omenirea poate clădi un sistem etic trainic și fără o religie de tip occidental.

Malebranche (1638–1715) a scris o lucrare mică, Convorbire între un filosof creștin și un filosof chinez despre existența și natura lui Dumnezeu.⁴⁰² În ea a explicat și a înfățișat noțiunea de Dumnezeu cuprinsă în gândirea confucianistă ca fiind aceeași cu noțiunea de Dumnezeu a lui Spinoza. Această explicație venea din faptul că gânditorii occidentali de atunci identificau sistemul filosofiei naturale orientale, prin teoria lui li și qi (理氣論) a școlii lui Zhu Xi, cu concepția religioasă a lui Spinoza. Fiindcă sistemul filosofiei naturale orientale este noțiunea de Dao, care alcătuiește miezul nu doar al confucianismului lui Confucius, ci și al taoismului, Dao al Orientului a ajuns să fie identificat cu Dumnezeul lui Spinoza. În această lumină au fost scoase în relief laturile dogmatice și potrivnice minții ale religiei revelate occidentale. În dialogul dintre Orient și Occident, a apărut în sfârșit pentru prima oară în Occident o filosofie care înțelegea noțiunea orientală de Dao și identifica Dao al Orientului cu Dumnezeul Occidentului.

În vremea în care aceștia lucrau în Franța, a apărut și în Germania un filosof care s-a interesat adânc de civilizația orientală și a comparat-o, pe picior de egalitate, cu civilizația occidentală. Acesta a fost Leibniz (1646–1716). Interesul lui Leibniz pentru China era atât de adânc încât i-a dedicat două lucrări. Una este Novissima Sinica („Ultimele știri din China”), publicată în 1697, întemeiată pe rapoartele și scrisorile părinților iezuiți, iar cealaltă este Discurs despre teologia naturală a chinezilor, din 1716. În ele, Leibniz a explicat Yijing-ul chinez, teoria lui li și qi și altele și a socotit că religia Orientului a statornicit „o religie naturală întemeiată nu pe revelație, ci pe minte”. Și, după cum am văzut mai sus, cu viziunea că „cele două civilizații, cele mai strălucite pe care le-a înfăptuit omenirea”, se află „la cele două capete ale continentului eurasiatic” și că, de îndată ce aceste două civilizații vor începe să facă schimburi, toate celelalte civilizații dintre ele vor ajunge împreună la o treaptă înaltă de civilizație, el a lucrat cu adevărat la extinderea schimburilor dintre civilizațiile Orientului și Occidentului.

Mulți filosofi, înainte și după Iluminism, s-au interesat de gândirea orientală. Printre ei se numără Montaigne, Malebranche, Bayle, Wolff, Leibniz, Voltaire, Diderot, Helvétius, Quesnay și Adam Smith…. Să-l luăm ca exemplu pe Christian Wolff (1679–1754). El era ucenicul lui Leibniz, filosoful care conducea pe atunci raționalismul german și care l-a influențat mult pe Kant. Wolff a studiat cu râvnă confucianismul și și-a arătat un mare respect mai ales față de filosofia etică a confucianismului. În 1721, la Universitatea din Halle, el a explicat că etica confucianistă, înfățișată nu ca o revelație religioasă, ci ca o expresie firească a minții, se ridică la nivelul conștiinței morale creștine. Și a susținut că, judecat în lumina rațiunii, confucianismul nu are nicio problemă, ceea ce arată importanța unei conștiințe morale naturaliste. Acest discurs i-a înfuriat pe credincioșii protestanți, iar protestanții au reușit până la urmă să-l alunge pe Wolff din universitate. În cele din urmă, Wolff a fost izgonit din Prusia. ⁴⁰³

Istoricul iezuit francez Du Halde (1674–1743), profesor la Paris, a făcut cunoscută Occidentului civilizația orientală, editând și publicând regulat, vreme de patruzeci de ani, între 1703 și 1743, rapoartele părinților iezuiți trimiși în China. Gânditorii Iluminismului occidental, precum enciclopediștii francezi conduși de Voltaire și Diderot, au putut afla din aceste rapoarte multe informații despre Orient.⁴⁰⁴ În 1735 a publicat în franceză o carte, Descrierea Imperiului Chinei, iar cartea, tradusă în engleză în anul următor, s-a răspândit în toată Europa și a avut un mare răsunet. În această carte, Du Halde a înfățișat și a judecat foarte pozitiv istoria Chinei și toate laturile civilizației orientale. În același timp, comparând-o cu instituțiile și cultura occidentale, a arătat rămânerea în urmă a Occidentului.

Când mulți gânditori ai Iluminismului arătau și atacau problemele civilizației occidentale, ei au publicat mai multe cărți care își luau drept argument punctele tari ale civilizației orientale, iar gândirea europeană a fost fermecată de gândirea orientală. Trăsăturile civilizației orientale pe care le-a observat atunci Occidentul erau: o cosmologie deistă, un sistem de guvernare etic, în care împăratul cârmuia după ce asculta părerile sfetnicilor din jur, sistemul examenelor imperiale, care alegea funcționarii nu după familia din care se trăgeau, ci după capacitatea individuală, o tradiție economică ce oferea multă infrastructură cu biruri mici și neamestecul guvernului în activitatea economică a individului. Mai ales, fiindcă gândirea înfățișată atunci era cea a păturii învățaților confucianiști chinezi cu care intraseră în contact părinții iezuiți de la Beijing, interesul s-a concentrat asupra lui Confucius. Confucius a fost lăudat ca „cel mai mare om pe care l-a dat lumea până acum” și a fost numit chiar „sfântul ocrotitor al Iluminismului” (the patron saint of the Enlightenment).⁴⁰⁵ Aceasta pentru că Confucius sistematizase și explicase „filosofia naturală” spre care țintiseră filosofii occidentali de atunci.

Spre sfârșitul Renașterii, odată cu Reforma, a apărut în gândire o mișcare care sublinia mintea și autonomia individului în locul religiei și al tradiției dogmatice. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, după Reformă și la intrarea în Iluminism, schimbări ce nu mai puteau fi stăvilite au măturat gândirea occidentală. În Iluminismul occidental, care voia să judece totul prin minte, filosofii occidentali au început să pună la îndoială dogmele și celelalte trăsături ale religiei revelate, care îi stăpânise cu totul vreme de peste o mie de ani. Sătui să vadă cum, din atașament față de aceste dogme, cea mai mică obiecție era socotită erezie și ereticii erau pedepsiți prin mijloace extreme, precum arderea pe rug, ei au susținut cu tărie toleranța. Așa a devenit toleranța (tolerance) una dintre devizele Iluminismului.

Deismul occidental a apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea și a stăpânit gândirea occidentală vreme de vreo sută de ani. Deismul a atins culmea în vremea Revoluției Franceze, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar guvernul revoluționar francez a mers până la a proclama deismul religie de stat a Republicii Franceze. Atunci au fost distruse statuile sfinților din biserici, care reprezentau monoteismul. Deismul a fost dezvoltat de mulți gânditori occidentali ai Iluminismului, mai ales în Franța. În acea vreme, gânditorii francezi, în frunte cu Voltaire, deschizătorul de drumuri al Iluminismului occidental, au primit o mare influență din partea gândirii orientale. Ei socoteau că în lume există o singură civilizație înzestrată cu un sistem deist, și anume civilizația orientală; că civilizația orientală este un deism care nu se sprijină pe autoritatea Bisericii sau a revelației, ci pe lumina minții, aflată în orice om; și că etica confucianistă are aceeași valoare ca învățătura creștină, dar se întemeiază nu pe revelație, ci pe minte.⁴⁰⁶

Dacă cercetăm de ce a avut nevoie Occidentul de Iluminism, adică față de ce a trebuit să se lumineze Occidentul, putem socoti că, de fapt, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, civilizația orientală ajunsese deja în multe privințe la ceea ce pentru Occident avea să fie post-Iluminismul (post-enlightenment). Am citat deja filosofia lui Xunzi care, în secolul al IV-lea î.Hr., susținea că „ploaia vine și fără ceremonia pentru ploaie”: „Mișcarea Cerului are legi statornice. Ea nu există pentru regi înțelepți ca Yao și Shun (堯舜) și nu dispare din pricina unor tirani ca Jie și Zhou (桀紂)” (Xunzi, 17:1). Occidentul avea nevoie să se elibereze și să se lumineze de feluritele dogme și de intoleranța religiei, înrădăcinate adânc și larg în civilizația occidentală vreme de peste două mii de ani, dar civilizația orientală era deja liberă de asemenea dogme și de intoleranță.

Religie revelată, religie naturală, filosofie naturală

Confucianismul a ajuns cunoscut în Occident în Iluminism pentru că sistemul filosofiei naturale orientale pe care îl reprezenta i-a atras pe occidentalii înconjurați de religia revelată. Filosofia naturală se sprijină pe un sistem de gândire cu totul diferit de civilizația lui Dumnezeu a Occidentului. Aceasta pentru că se întemeiază nu pe cuvintele transmise de un profet, ci pe fenomenele naturii. Față de „religia revelată” (revealed religion), care desemnează creștinismul, occidentalii numesc confucianismul „religie naturală” (natural religion). Dar pentru civilizația orientală cuvântul religie nu este o expresie familiară. Un Dumnezeu supranatural, un profet și casta preoțească ce îl reprezintă sunt miezul religiei. Dar confucianismul și taoismul oriental nu au nici Dumnezeu, nici profet, nici castă preoțească și au drept centru nu pe Dumnezeu, ci natura însăși. Expresia corectă pentru confucianism și taoism nu este religie naturală, ci „filosofie naturală” (natural philosophy). Religie naturală este o denumire centrată pe Occident și greșită.

Filosofia naturală orientală a așezat relația dintre om și natură în noțiunea de Dao. Omul se întâlnește cu Dao al naturii direct, fără mijlocitor. Dao ține de nemanifestat (不現), adică de categoria a ceea ce nu poate fi exprimat în limba omenească. În schimb, Occidentul a așezat relația dintre om și natură printr-o ființă supranaturală numită Dumnezeu. Un mijlocitor, profetul, transmite omului cuvântul lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu, prin profet, ține de manifestat (示現), adică de categoria a ceea ce poate fi exprimat de om. Iar în jurul profetului se statornicește o castă preoțească riguroasă.

După secolul al XIX-lea, pe măsură ce știința și tehnica covârșitoare ale Occidentului și instituțiile lui de democrație și economie de piață pătrundeau în Orient, și în privința gândirii instituțiile și normele occidentale au devenit criteriul. Fiindcă în civilizația occidentală religia juca rolul central, gânditorii occidentali au presupus firesc că și în civilizația orientală religia joacă rolul central. De aceea, în loc să se întrebe de ce ajunsese religia să joace rolul central în civilizația occidentală, s-au întrebat ce religii avea civilizația orientală. Ca urmare, gânditorii occidentali, văzând că în civilizația orientală gândirile lui Confucius, ale lui Buddha și ale nemuritorilor alcătuiau centrul, le-au socotit religii și le-au dat numele de confucianism, budism și taoism. Și au ajuns să explice deosebirile dintre religiile Orientului și ale Occidentului. Dar confucianismul nu este o religie, ci un sistem de filosofie naturală. Religia occidentală rânduiește amănunțit nu doar relația dintre om și natură, ci și relațiile dintre oameni. Civilizația occidentală a ajuns să aibă o etică revelată și normativă, dată de Dumnezeu, iar civilizația orientală o etică naturală și empirică.

Gânditorii occidentali au descoperit în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea că civilizația orientală, pe care o cunoșteau prin confucianism, se întemeia pe natură, fără legătură cu Dumnezeu. Și, fiindcă confucianismul folosea întocmai, în chip firesc, noțiunea taoistă de Dao, care așezase relația dintre om și natură, au aflat că și cosmologia orientală, în felul ei de a înțelege omul și natura, își ia drept matcă natura, spre deosebire de Occident. ⁴⁰⁷ Ideea că universul pe care se sprijină filosofia naturală orientală are un principiu diferit de Dumnezeul occidental era o noțiune foarte străină pentru gânditorii occidentali. Iar ideea că acest principiu, Dao, nu există pentru om și nu este știrbit prin minuni pentru că o dorește omul era pentru occidentalii de atunci o noțiune foarte revoluționară. Dar în Orient această noțiune fusese deja primită cu peste două mii de ani mai înainte, prin ideea taoistă a lui Dao și prin ideea confucianistă a lui ren (仁), ca principiu general și temelie a civilizației orientale. Aceasta pentru că occidentalii se bizuiseră pe zei încă din epoca greco-romană și, mai mult, avuseseră creștinismul drept religie de stat vreme de aproape 1.300 de ani sau mai mult.

Împăratul roman Constantin a interzis prigonirea creștinismului prin Edictul de la Milano, în 313, iar apoi, în 380, împăratul Teodosie a proclamat creștinismul religie de stat a Romei. După aceea, în civilizația occidentală, noțiunea de Dumnezeu susținută de creștinism a devenit centrul absolut al vorbelor și faptelor omenești. Occidentalii au trăit vreme de peste o mie de ani într-o lume spirituală în care oricine gândea cât de puțin altfel decât era scris în Biblie era socotit eretic și sortit rugului.

Aceasta a devenit, în Renașterea secolelor al XIV-lea–al XVI-lea, o uriașă dezmorțire, o mișcare de redobândire a caracterului omenesc din stăpânirea înăbușitoare a religiei. Gândirea occidentală a ajuns într-o situație în care dogma întemeiată pe concepția medievală despre religie nu mai putea fi folosită întocmai. Occidentul a trecut printr-o perioadă în care s-au desfășurat umanismul Renașterii, Reforma și dezbinarea dintre catolici și protestanți, apoi deismul. Apoi, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Primul Amendament al Constituției americane a ajuns să cuprindă „clauza interzicerii religiei de stat”. La paisprezece secole după ce proclamase creștinismul religie de stat în secolul al IV-lea, Occidentul și-a schimbat principiul: nu trebuie statornicită nicio religie de stat.

În Iluminismul occidental, a pune la îndoială dogmele religiei, a le cerceta și a propune teorii noi a devenit noul curent al gândirii occidentale. Firește, în această vreme s-au petrecut în Occident multe lucruri interesante pe care azi ne este greu să ni le închipuim. Într-o asemenea vreme, civilizația orientală pătrunzând în Occident, feluritele ei laturi le-au apărut gânditorilor occidentali drept potrivite minții și naturale; ei și-au arătat respectul și admirația și au ajuns să le compare cu dogmele occidentale potrivnice minții și neștiințifice.

Occidentul a urmat un fel de a gândi, de a cugeta și de a trăi în care totul se petrecea înăuntrul normelor date de revelația lui Dumnezeu (sau de gânduri omenești despre care oamenii susțineau că sunt revelația lui Dumnezeu), adică în chip normativ. Să presupunem că pe pământ ar fi existat o altă civilizație și că această civilizație nu ar fi fost o civilizație normativă întemeiată pe revelația lui Dumnezeu, ci o civilizație naturală sau empirică, care observa natura și urma principiile și etica descoperite în natură. Atunci acestei civilizații nu i-ar fi trebuit nici gândirea occidentală a mileniului Evului Mediu, nici procesul Iluminismului occidental din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Acest curent de gândire a stârnit în chip necesar o mișcare care voia ca noțiunea de Dumnezeu a religiei occidentale să fie înțeleasă prin minte, mai degrabă decât urmând normele pe care le dă Biblia. Acesta este tocmai începutul deismului occidental. Cuvântul englezesc deism a apărut pentru prima oară în scris în 1682, în prefața poemului „Religia laicului” (Religio Laici) al lui John Dryden. Ideea lui centrală este că Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești. Fiindcă înainte de sfârșitul secolului al XVII-lea Occidentul trăise sub influența covârșitoare a creștinismului, centrat pe noțiunea unui Dumnezeu care se amestecă în treburile omenești, filosofia pusă înainte de deism la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost revoluționară. Înainte de aceasta, nimeni nu îndrăznise să pună înainte ideea că Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești.

Deismul este numit și concepție naturală despre Dumnezeu sau religie naturală, fiindcă susține că Creatorul, sau Dumnezeu, nu face nimic ce ar încălca rânduiala naturii. Și s-a ajuns să se creadă că confucianismul și taoismul oriental seamănă cu această concepție naturală despre Dumnezeu, cu această religie naturală. De aceea, în Iluminismul occidental, gândirea confucianismului și a taoismului oriental i-a atras puternic pe gânditorii occidentali, iar destui filosofi au văzut, în privința deismului, în gândirea orientală drumul pe care trebuia să meargă de acum înainte civilizația occidentală.

În civilizația orientală, un sistem de filosofie naturală creștea deja în perioada Primăverilor și Toamnelor și a Regatelor Combatante. Momentul acesta a fost cu două mii de ani înaintea Iluminismului occidental. Gânditorii Iluminismului occidental, aflând că etica deismului spre care țintiseră ei era înfăptuită în filosofia naturală orientală, au fost fermecați de ea. Mai ales în privința filosofiei politico-economice a statului, au văzut că laissez-faire-ul era deja înfăptuit în taoismul oriental, ca „idee a non-acțiunii”. Firește, mulți filosofi occidentali au fost impresionați de civilizația orientală și s-au străduit să o imite.