Această comparație a civilizațiilor Orientului și Occidentului a început cu Orient și Occident (동양과 서양), apărută la editura Jisik Sanup în 1993. Au urmat în Statele Unite Understanding the Rise of China, în 2000, și East and West: Taoism vs Judaism, în 2002. Cartea despre taoism și iudaism a apărut în traducere poloneză în Polonia, în 2015, și în traducere chineză în China, în 2017. Timp de șase ani, între 2013 și 2019, autorul a ținut la Școala Postuniversitară de Studii Internaționale a Universității Yonsei un curs intitulat „Comparația civilizațiilor orientală și occidentală” (A Study of Eastern and Western Civilizations). La curs au participat studenți din Coreea, China, restul Asiei de Est, Europa și Statele Unite, iar multe dintre discuțiile purtate cu ei la ore și-au găsit locul în această carte.
Spre sfârșitul vieții, în 1897, în Tahiti, Paul Gauguin a dat unui tablou titlul „De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?”. Cele trei părți ale cărții Orient și Occident poartă titluri asemănătoare: „De unde venim”, „Cine suntem” și „Încotro mergem”. Aceste trei întrebări privesc trecutul, prezentul și viitorul omului. S-au propus multe răspunsuri, dar niciunul nu este veșnic. Și această carte nu este decât o încercare în fața unei întrebări fără răspuns.
De ce Orientul și Occidentul? Am căutat răspunsuri la aceste întrebări comparând civilizațiile Orientului și Occidentului. Până la începutul epocii moderne, în secolul al XV-lea, Orientul și Occidentul au trăit în lumi diferite. Câtă vreme nu existau schimburi între civilizații, a compara Orientul cu Occidentul nu avea niciun sens. Apoi, la sfârșitul secolului al XV-lea, Vasco da Gama a descoperit o cale maritimă directă, iar între civilizațiile Orientului și Occidentului au început schimburile. În secolul al XVII-lea, Leibniz își punea mari speranțe în civilizația orientală. El vedea cele două civilizații ca fiind complementare, fiecare având multe de învățat de la cealaltă. Occidentul, socotea el, era mai avansat în geometrie și în științele naturii, Orientul în etica morală și în viața politică și socială. Își imagina o armonie între civilizațiile Orientului și Occidentului, în care fiecare să o completeze pe cealaltă, și credea că întreaga omenire va avea de câștigat atunci când raționalitatea științifică a Occidentului se va uni cu înțelepciunea morală a Orientului.
Însă după revoluția industrială din secolul al XVIII-lea, pe măsură ce Occidentul ajungea să domine lumea, această privire binevoitoare a dispărut. Filosofi occidentali au avansat teorii noi și au fost primii care au „coborât” civilizația orientală. Hegel a „sistematizat” civilizațiile lumii după gradul de dezvoltare a spiritului lor. Filosofia lui susținea că civilizația orientală, cu spiritul ei rămas la un nivel scăzut, nu ieșise din stadiul de început al istoriei civilizației universale, în vreme ce civilizația occidentală, care punea mai presus de orice spiritul și libertatea, stătea în fruntea ei. Mulți au aderat la filosofia istoriei a lui Hegel și s-au supus unei gândiri numite hegelianism (Hegelianism), care așeza Orientul, ca civilizație, pe o treaptă inferioară.
În această paradigmă centrată pe Occident, care a durat cam două-trei secole, s-a produs o excepție. La sfârșitul secolului al XX-lea, Asia de Est a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă, în stare să rivalizeze cu Occidentul. De atunci, nu doar în Orient, ci și în Occident, s-a născut treptat un interes pentru civilizația Asiei de Est și pentru sistemele ei politice și economice. Cum avântul Orientului continuă în secolul al XXI-lea, interesul pentru civilizația orientală crește tot mai mult. Acum, când Pământul a devenit o singură lume, compararea civilizațiilor Orientului și Occidentului a devenit neapărat necesară pentru viitor.
Comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului se lovește de multe dificultăți. Un discurs atât de amplu stârnește tot felul de obiecții, interpretări și teorii. Mulți ar putea reproșa conținutului acestei cărți o împărțire dihotomică și o simplificare excesivă a gândirii orientale și occidentale. Un asemenea demers poate părea că trece cu vederea complexitatea și diversitatea celor două civilizații și că nu reflectă îndeajuns dezbaterile și transformările lor interne. I se poate obiecta, de asemenea, că explică prea puțin felul în care sistemele de gândire occidentale au fost rodul unor eforturi de a atinge scopuri ideale. Este întemeiată și critica potrivit căreia, pentru a explica diferența fundamentală de gândire dintre cele două civilizații, cartea închide trăsăturile și conceptele filosofiei occidentale într-un cadru anume, pentru a le critica apoi. Simplificarea dihotomică, interpretarea restrânsă a conceptelor, interpretarea naturii umane, limitele instituțiilor occidentale și ale teoriilor care le susțin, precum și comparația dintre religia revelată și filosofia naturală pot fi semnalate drept principalele slăbiciuni ale acestei cărți.1
Totuși, în ciuda neajunsurilor dihotomiei și ale simplificării, nu putem ocoli la nesfârșit comparația dintre civilizațiile Orientului și Occidentului. Când o începem, trebuie să ieșim din perspectiva hegeliană, centrată pe Occident. Cele două civilizații diferă în esență: în felul de a privi universul și natura, în cosmologie, în interpretarea treburilor omenești. Opoziția de tip hegelian cade în greșeala de a analiza o civilizație stând de partea celeilalte. După revoluția industrială, lumea a trăit epoca expansiunii Occidentului. Atunci au fost la modă asemenea teorii hegeliene. Dar secolul al XXI-lea este o epocă în care Orientul și Occidentul se amestecă de la egal la egal. Nu de opoziția hegeliană avem nevoie, ci de o viziune a complementarității, ca aceea a lui Leibniz.
Există multe feluri de a explica conceptele reprezentative pentru civilizațiile Orientului și Occidentului. Explicația cea mai convingătoare este să le vedem ca expresii ale instinctului de autoconservare (self-preservation) prin care omul a făcut față mediului geopolitic în care se aflau Orientul și Occidentul. Altfel spus, să le vedem ca lucrarea naturii umane pe care o purtăm cu toții. Din acest punct de vedere, gândirea și reflecția filosofică ale celor două civilizații ne arată două posibilități ale facultăților pe care le are omul.
Când acționăm ca oameni, după împrejurări, arătăm uneori trăsăturile unui oriental, alteori pe cele ale unui occidental.2
Dacă ar fi să numim punctele forte ale celor două civilizații, am putea invoca spiritul întreprinzător al Occidentului și spiritul cuprinzător, îngăduitor, al Orientului. Din Antichitatea greco-romană până la revoluția industrială modernă și la epoca cuceririi lumii, civilizația occidentală și-a făcut din spiritul întreprinzător principala forță. Orientul, prin îngăduința lui, a gestionat cu succes relațiile dintre oameni, ca și pe cele dintre state. Să nu-și impună altora ceea ce este al său și să nu se lase atras în războaie religioase sau ideologice: aceasta este tocmai forța civilizației orientale. Fiecare dintre noi poartă în sine atât această îngăduință, cât și acest spirit întreprinzător. După epocă și după situația personală, omul se folosește de amândouă. Să cercetăm acum aceste trăsături.