Civilizația occidentală a cultului spiritului (精神)

1) Începuturile civilizației cultului spiritului: conul de pin (Pine Cone) și ochiul sufletului (Eye of Soul)

Vreme de mii de ani, Occidentul a tratat separat spiritul și instinctul și a urmărit o civilizație care venerează spiritul. În Grecia, în Egipt și în Orientul Mijlociu se socotea că structura creierului înfățișează existența spiritului și aceasta a fost exprimată în pictură și sculptură. Se credea că, disecând omul, glanda pineală (Pineal gland) din structura creierului este forma concretă a spiritului sau a sufletului. „Glanda pineală” este termenul anatomic pentru o glandă în formă de con de pin. S-a observat că în natură „conul de pin” (Pine cone) seamănă foarte mult, ca formă, cu glanda pineală. De aceea, în Occident și în celelalte civilizații care au născocit religiile revelate, se dădea mare importanță sculpturilor în formă de con de pin, asemănătoare glandei pineale. Se socotea că ele înfățișează „inima, sufletul, spiritul, rațiunea sau priceperea primită de la Dumnezeu” ale omului. Se presupune de asemenea că structura în spirală a conului de pin, care cuprinde șirul lui Fibonacci și proporția de aur, îi arăta omului ordinea din natură și o lega de căutarea spirituală.

Acest fenomen a fost larg folosit vreme de mii de ani în Mesopotamia, Egipt, Grecia, Roma și, mai recent, în Occident. Babilonienii își sculptau statuile zeilor ținând un con de pin în centrul statuii: „Tammuz” este un zeu al Babiloniei și al Sumerului. El ține în mâna dreaptă un „con de pin”, care înfățișează sufletul. Și sceptrul zeului egiptean Osiris are un con de pin sculptat în centru, în locul cel mai important: pe sceptrul zeului egiptean Osiris, doi șerpi înconjoară un „con de pin”, care înfățișează sufletul. Zeul grec Hermes (același cu zeul roman Mercur) și-a sculptat și el un con de pin chiar în mijlocul toiagului, ca în sculptura lui Osiris: toiagul lui Hermes, „caduceul” (Caduceus), este împodobit cu un con de pin și cu doi șerpi. Și zeul grec Dionysos are un con de pin sculptat la capătul toiagului: capătul toiagului lui Dionysos, „tirsul” (Thyrsus), este împodobit cu un con de pin, simbol al sufletului.

El ține în mâna dreaptă un „con de pin”, care înfățișează sufletul.

Doi șerpi înconjoară un „con de pin”, care înfățișează sufletul.

Este împodobit cu un con de pin și cu doi șerpi

Un con de pin, simbol al sufletului, împodobește capătul toiagului

Fenomenul cultural al venerării puterilor spiritului s-a continuat întocmai în civilizația occidentală, din Antichitate până în Evul Mediu și în epoca modernă. În Evul Mediu, Curia romană a ajuns să împodobească intrarea bisericii cu o sculptură în formă de con de pin: la intrarea bazilicii din Vatican, la Roma, se înalță o uriașă podoabă în formă de „con de pin”.

Și în epoca modernă, pe zidul clădirii Whitehall (Whitehall Building) din New York este fixată o sculptură a toiagului lui Hermes, cu un con de pin în centru: pe „caduceul” care împodobește clădirea Whitehall din New York se vede limpede sculptura „conului de pin”, elementul central

Se vede limpede sculptura „conului de pin”, elementul central al toiagului

Astfel, glanda pineală (Pineal gland), apărută vreme de mii de ani în miezul civilizației în Occident, în Egipt și în Orientul Mijlociu sub forma sculpturii conului de pin, a mai făcut un pas. Conul de pin a ajuns să fie înfățișat ca „al treilea ochi”. Sculpturi care reproduceau întocmai, anatomic, structura glandei pineale din creier au devenit foarte răspândite în Egipt și au fost înfățișate ca un „ochi”. În Egipt, acesta este numit „ochiul zeului Ra” sau „ochiul lui Horus”. Acest ochi a ajuns apoi să fie numit în Grecia „al treilea ochi” sau „ochiul sufletului” (Eye of Soul).

În Grecia, acest ochi a ajuns să fie numit „al treilea ochi” sau „ochiul sufletului”

a glandei pineale (pineal gland), în formă de con de pin, din sistemul limbic.

Platon a înfățișat ochiul lui „Horus” ca „al treilea ochi”, adică „ochiul sufletului”. El socotea că, prin ochiul sufletului cuprins în spirit, putem vedea și exprima adevărul universului.

Trebuie acum ca, folosind ochiul sufletului, să vedem lumina universului care străbate toate lucrurile și să ne îndreptăm spre adevărul veșnic. ¹⁶⁷

El striga că trebuie să căutăm veșnicia nu cu ochiul trupului, ci cu ochiul sufletului, de zece mii de ori mai puternic. Susținea cu tărie că numai ochiul sufletului ajunge la adevăr. Este o filosofie care conferă un caracter absolut descoperirilor religioase și metafizice.

Ochiul sufletului este de zece mii de ori mai important decât ochiul trupului, căci numai ochiul sufletului poate vedea adevărul. ¹⁶⁸

Această filosofie a Orientului Mijlociu și a Occidentului, potrivit căreia conul de pin reprezintă spiritul, s-a răspândit larg și multă vreme și a influențat și India și budismul. De aceea, pe statuile zeului indian Shiva, pe frunte este desenat ochiul sufletului. O statuie a lui Buddha din Gandhara, descoperită în Afganistan, are pe frunte „al treilea ochi”. Sub această influență, și statuile budiste ale lui Buddha au primit „ochiul sufletului” desenat pe frunte. Iar părul lui Buddha este sculptat în bucle strânse, în formă de con de pin. În statuile lui Buddha, împodobite cu „al treilea ochi” și cu „pieptănătura în formă de con de pin”, vedem influența civilizației occidentale.

Ochiul sufletului a strălucit puternic în epoca spiritului din Occident și după ea. În chiar centrul imaginii declarației drepturilor publicate oficial în Franța în 1789 este desenat „ochiul sufletului” (Eye of Soul), adică al treilea ochi. Și pe dosul bancnotei de un dolar folosite în Statele Unite, al treilea ochi este desenat în centru, sub forma ochiului lui Dumnezeu. Stema Statelor Unite (國章), desenată pe dosul bancnotei americane de un dolar: „ochiul lui Dumnezeu” (Eye of Providence) împodobește partea de sus a unei piramide.

Pe ea este desenat „ochiul sufletului” (Eye of Soul).

„Ochiul lui Dumnezeu” (Eye of Providence) împodobește partea de sus a unei piramide.

Astfel, prin conul de pin și prin ochiul sufletului, temelia gândirii care venerează spiritul omenesc s-a statornicit în civilizația occidentală de-a lungul a mii de ani de istorie. Venerarea spiritului ia o formă nouă în epoca modernă a civilizației occidentale. De la venerarea spiritului prin imagini precum conul de pin și al treilea ochi se trece la un mod care constă în a intra în spirit pentru a-l exprima. Aceasta este „metafizica”, prin care civilizația occidentală prețuiește spiritul despărțit de instinct.

2) Răspândirea civilizației cultului spiritului: de la imagine la sistemul filosofic

Un exemplu reprezentativ de împărțire și explicare artificială a naturii umane este atitudinea de a o explica tăind-o în două: instinctul și spiritul (trupul și spiritul, pasiunea și intelectul, fiziologicul și psihologicul, sensibilitatea și rațiunea, carnea și sufletul). Vreme de două mii de ani, civilizația occidentală a socotit această deosebire de la sine înțeleasă și a căutat să vadă spiritul ca pe un fenomen independent, opus trupului. La întrebarea „cine suntem?”, ea propune o teorie a naturii umane ca luptă dintre spirit și carne. În Antichitate, Platon socotea că sufletul tinde spre lumea Ideilor, dar trupul, legat de dorințele simțurilor, împiedică sufletul. Creștinismul medieval socotea că spiritul este divin și bun, iar trupul, izvor al dorinței și al păcatului, se opune spiritului. În Occident, Dumnezeu nu este un zeu al naturii, ci un Dumnezeu al dreptății, un Dumnezeu bun, adică un produs al spiritului. Și mai ales, cum arată bine doctrina Treimii, este o ființă spirituală. Omul, făcut după chipul acestui Dumnezeu, este tratat și el ca o ființă în esență spirituală. În raționalismul Occidentului modern, Descartes a susținut importanța spiritului în cadrul unui dualism care deosebește spiritul de trup ca substanțe separate.

Metafizica antică, teocentrismul medieval, raționalismul modern

În civilizația greacă de dinaintea lui Socrate, conceptul de „echilibru” între instinct și spirit ocupa un loc însemnat. Era o vreme în care universalizarea spiritului sau despărțirea limpede dintre spirit și instinct nu existau încă, o vreme a echilibrului, în care apolinicul și dionisiacul se țineau reciproc în frâu. În civilizația greacă, Apollo (Apollo) este emblema rațiunii și a spiritului. Dionysos (Dionysus) este emblema simțurilor și a instinctului. Spiritul și instinctul, adică apolinicul și dionisiacul, se opuneau. Nietzsche descrie această situație:

Prin cei doi zei ai artei grecești, Apollo și Dionysos, aflăm că în lumea greacă exista o opoziție înverșunată, nu doar la origine, ci și în scop, între arta plastică, apolinică, și arta neplastică a muzicii, dionisiacă… Ei au apărut uniți într-unul singur, iar din această unire s-a născut o artă deopotrivă apolinică și dionisiacă: tragedia ateniană.¹⁶⁹

Cei care au sfărâmat în chip hotărâtor această opoziție au fost cei trei filosofi, Socrate, Platon și Aristotel. Ei au susținut metafizica: spiritul este natura omului, iar trupul este materie și nu are nicio valoare. Au susținut că toată strădania omenească trebuie să cerceteze spiritul despărțit de trup și să ajungă prin el la adevărul veșnic. Tradiția cultului spiritului a continuat în civilizația greacă și mediteraneană, dar ei au fost cei care au făcut din ea o filosofie. Ei credeau că numai grecii au spiritul sau sufletul dat de Dumnezeu. Gândirea lor despre cultul sufletului au învățat-o de la Pitagora. Ei au înfățișat de asemenea spiritul ca esență a omului, preluând gândirea lui Parmenide: „simțurile înșală, numai spiritul cunoaște adevărul”. Mai ales odată cu Aristotel, ei au numit metafizică studiul spiritului și l-au socotit miezul filosofiei. Disprețuind instinctul omenesc, l-au analizat ca fiind identic cu instinctul animal. Ei au unit gândirea pitagoreică a cultului sufletului cu gândirea parmenidiană a cultului spiritului, au identificat sufletul cu spiritul și au exercitat o influență hotărâtoare în răspândirea filosofiei cultului spiritului în civilizația occidentală.

Pentru ei, important era spiritul, adică sufletul. Aristotel, mai ales, vedea barbarii, precum perșii, asemenea unor animale fără suflet. De aceea susținea că toți trebuie făcuți sclavi. Filosofia dualismului opoziției, care desparte instinctul de spirit, a trecut prin Socrate și Platon și s-a desăvârșit cu Aristotel. Din perspectiva filosofiei ființei, el socotea veșnice deosebirile de suflet și de spirit dintre greci și barbari, dintre bărbați și femei. Mare filosof, el a pus totuși temeliile discriminării rasiale și ale celei de gen. Aristotel a lăsat în Politica (Politics) următoarele rânduri:

La barbari, femeia este totuna cu sclavul. La ei nu se poate ivi un conducător firesc: nu sunt decât o adunare de sclavi, bărbați și femei. De aceea spune poetul grec: „Se cuvine ca grecii să-i stăpânească pe barbari.” Este de la sine înțeles că barbarul și sclavul sunt de același soi. ¹⁷⁰

Supunerea omului față de zei, adică ascultarea omului față de destin, care apare în tragedia greacă de dinaintea lui Socrate, seamănă cu armonia dintre natură și om din civilizația orientală. Și așa cum poezia orientală exprimă armonia dintre om și natură, sculptura elenistică subliniază armonia dintre spirit și instinct. În acest sens, cultura greacă de dinaintea lui Socrate avea trăsătura unei culturi a căii de mijloc, numită sophrosyne (Sophrosyne). Această cale de mijloc, această stare de echilibru, se regăsește peste tot în cultura greacă de dinaintea lui Socrate. Grecii aveau o religie, nu un monoteism, ci un politeism, în care numeroși zei se țineau reciproc în frâu și își aflau echilibrul. Iar toți zeii, inclusiv Zeus, aveau soarta de a fi supuși destinului.

În mitologia greacă, „zeițele destinului” (God of Destiny) erau trei și se numeau „Moire” (Moirai, The Fates). Chiar și zeii nemuritori, precum Zeus, trebuiau să se supună destinului hotărât de ele. Destinul făcea contrapondere nemuririi zeilor. Iar atitudinea metafizică ce voia să afirme caracterul absolut al spiritului, exprimată de un grup din școala eleată, în frunte cu Parmenide, a putut fi ținută în frâu și echilibrată prin felul de a educa al grecilor, care punea mare accent pe exercițiul fizic.

Acest umanism grec alcătuiește tema tragediei grecești, al cărei subiect este împotrivirea omului față de destin și pedeapsa zeilor. Și tragediile lui Eschil (Aeschylus) păstrează echilibrul dintre împotrivirea omului față de destin și pedeapsa zeilor, dar vântul bătea deja de partea împotrivirii omenești. Acest echilibru nestatornic apare cu o tensiune extremă la Socrate. Între atitudinile extreme ale „întrebării neîncetate” și ale lui „nu se poate ști nimic”, exprimarea umanismului grec își atinge culmea. Dar Socrate este deopotrivă capătul echilibrului și punctul de pornire al dezbinării. A pune „întrebări neîncetate” și a ajunge mereu la concluzia că „nu se poate ști nimic” era cu putință doar pentru Socrate, „cel mai înțelept”. Istoria culturii occidentale de după Socrate ne arată că pentru ceilalți oameni era aproape cu neputință.

Civilizația elenistică, desfăcând armonia și unitatea dintre spirit și instinct, disecând substanța spiritualului și cercetând-o fără încetare, a început lucrarea de a conferi spiritului o valoare absolută. În cele din urmă, a ajuns să prețuiască mai mult știința decât înțelepciunea. Civilizația occidentală de după Socrate a crezut în caracterul absolut al științei și s-a cufundat mai degrabă în căutarea științei decât a înțelepciunii. Pe măsură ce spiritul și instinctul s-au despărțit, iar apolinicul și dionisiacul s-au despărțit, și tragedia greacă a fost distrusă:

Să cercetăm importanța teoriei socratice. Ea spune că „a ști ceva” este tocmai virtutea, că omul „păcătuiește doar din neștiință” și că „omul virtuos este fericit”. Aceste trei maxime, care exprimă optimismul, înseamnă tocmai moartea tragediei grecești. ¹⁷¹

Moartea tragediei grecești înseamnă distrugerea armoniei dintre instinct și spirit, de care se bucura civilizația greacă. Distrugerea echilibrului dintre instinct și spirit a fost lucrarea filosofiei lui Socrate, Platon și Aristotel. Ei sunt cei care au făcut civilizația occidentală să părăsească nemanifestatul susținut de Heraclit și de alții și să aleagă manifestatul, care venerează spiritul. Manifestatul a dominat istoria filosofiei occidentale vreme de aproape două mii de ani, de la Socrate, prin Evul Mediu, până în Renaștere.

Aceasta pentru că civilizația occidentală adoptase teoriile așa-numiților gânditori ai manifestatului din civilizația greacă, desemnați prin numele lui Socrate, Platon și Aristotel, și se sprijinea pe puterea religiei. În civilizația greacă de dinaintea lui Socrate a existat o perioadă de câteva sute de ani în care Apollo și Dionysos erau în echilibru. În această perioadă, filosofia gânditorilor nemanifestatului, precum Heraclit, avea aceeași importanță ca filosofia gânditorilor manifestatului, pentru că civilizația greacă era conștientă de importanța „echilibrului” dintre spirit și instinct. Ei stăruiau asupra căii de mijloc și a cumpătării. Dar încă din vremea lui Socrate, curentul epocii îi întorsese spatele lui Dionysos și trecuse de partea lui Apollo.

Venerarea occidentală a rațiunii și a spiritului este legată mai presus de toate de religie. Aceasta pentru că a legat spiritul de Dumnezeu. Omul poartă „chipul lui Dumnezeu” (Imago Dei): „Dumnezeu a zis: «Să facem omul după chipul nostru, asemenea nouă.»” (Geneza 1:26). „Dumnezeu este spirit” (Ioan 4:24). Era firesc ca în Occident omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, să fie tratat ca o ființă în esență spirituală.

În Occident, importanța spiritului a fost subliniată nu doar în religie, ci și în acel domeniu filosofic numit metafizică. Aristotel, definind metafizica, a tratat-o ca studiu al spiritului, în opoziție cu materia. El a împărțit metafizica, ramura filosofiei care cercetează natura ființei și a realului, în mai multe domenii, precum ontologia (ontology). Această înclinație filosofică a fost socotită domeniul cel mai important și în religia medievală, iar filosofia modernă a ajuns și ea să sublinieze importanța spiritului. Leibniz (1646–1716), filosof occidental modern care a influențat mult raționalismul, și-a exprimat vederile despre măreția spiritului omenesc.

Nu e nimic de mirare în faptul că omul poate cunoaște lumea. Căci el poartă lumea în sine și este el însuși un chip în miniatură al lui Dumnezeu.¹⁷²

Acesta este începutul raționalismului, în care teocentrismul se mută în spiritul omenesc. Astfel, legătura strânsă dintre Dumnezeu și spiritul omenesc s-a răspândit și mai larg în civilizația occidentală. Vreme de o mie de ani, în Evul Mediu, era interzisă publicarea altor cărți decât cele religioase. Scolastica este o filosofie teocentrică, ce studia doar Biblia și se concentra doar asupra religiei. Decameronul lui Boccaccio și Principele lui Machiavelli, întemeiate pe umanismul începutului Renașterii, au devenit importante pentru că au fost primele cărți care au vestit trecerea de la teocentrism la umanism. Și în fresca de pe bolta Capelei Sixtine, lăsată de Michelangelo, marele maestru al Renașterii, există o imagine care îl înfățișează pe Dumnezeu insuflându-i omului spiritul. Fiindcă Curia romană interzicea atunci cu strictețe înfățișarea anatomică a omului, el a folosit metoda de a așeza în fundalul lui Dumnezeu un creier omenesc, astfel încât Dumnezeu să se afle în creier. În Crearea lui Adam a lui Michelangelo, în jurul anului 1510, Dumnezeu, având drept fundal un creier, îi transmite lui Adam spiritul: opera subliniază importanța spiritului în civilizația occidentală.

Civilizația occidentală tratează fenomenele minții ca supranaturale. Ea credea că un Dumnezeu supranatural i-a dat omului un spirit supranatural. Spiritul l-a dat Dumnezeu doar omului, nu și celorlalte animale. Spiritul se află într-o relație de opoziție cu trupul: „Cei ce urmează trupul cugetă la cele ale trupului, iar cei ce urmează spiritul cugetă la cele ale spiritului; cugetul trupului este moarte, iar cugetul spiritului este viață și pace” (Romani 8:5-6). Despărțirea și opoziția dintre spirit și instinct nu erau doar o doctrină importantă a creștinismului, ci erau primite așa și în filosofia greco-romană. Aceasta se vede limpede în cuvintele lăsate înainte de moarte de împăratul roman Iulian (330–363): „Am învățat de la filosofie cât de mult mai important decât instinctul este sufletul. Faptul că sufletul se desparte la moarte nu este un prilej de durere, ci de bucurie.”¹⁷³

Interpretarea naturii umane ca venerare a spiritului s-a statornicit în miezul civilizației occidentale. Filosofia cultului spiritului a început cu manifestatul grecesc, a trecut prin epoca religioasă a Evului Mediu și prin metafizica lui Descartes în epoca modernă și a intrat în etapa finală: epoca ideologiilor din secolul al XX-lea. În epoca religioasă a Evului Mediu, Occidentul s-a concentrat doar asupra studiului religiei revelate, adică asupra studiului spiritului pe care Dumnezeu îl dă omului. Filosofia religioasă medievală este reprezentată de Augustin, în secolul al IV-lea, care s-a străduit să altoiască filosofia lui Platon pe religia revelată. Scolastica, de la secolul al XI-lea încoace, reprezentată de Toma d’Aquino, a fost o strădanie de a lega religia de filosofia lui Aristotel. Această strădanie de a se concentra asupra spiritului l-a influențat pe Descartes după Renaștere, iar Descartes a pus temeliile metafizicii moderne, reprezentate de raționalism. El a jucat rolul de a înlocui „spiritul” creștin al Evului Mediu cu un „spirit” metafizic.

Trecând dincolo de Evul Mediu și de Renașterea dominate de creștinism, Occidentul a cunoscut în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o schimbare filosofică. În această perioadă, pe care o numim Iluminism sau epoca spiritului, Occidentul a trecut printr-o „luminare” care l-a eliberat de dogmele legate de religie și de Biblie. Ideea era să nu mai crezi întocmai ca adevăr ceea ce este scris în Biblie, precum geocentrismul, ci să cercetezi cu spiritul pe care îl are omul și să judeci dacă este adevărat sau fals. Această cercetare a fost stimulată de marea schimbare de paradigmă prin care geocentrismul a fost înlocuit de heliocentrism, datorită dezvoltării astronomiei în Occident.

Astfel, fiindcă unele dintre adevărurile adevărului absolut consemnate în Biblie au fost puse la îndoială, s-au ivit îndoieli asupra naturii lui Dumnezeu. Mai ales, s-a ajuns la cercetarea faptului dacă adevărurile, poruncile și legile pe care le transmiteau profeții după ce se întâlniseră cu Dumnezeu veneau cu adevărat de la Dumnezeu sau din închipuirea profeților. De aceea gânditorii occidentali au statornicit o gândire nouă, deismul (理神論), potrivit căruia Dumnezeu există, dar nu se amestecă în treburile omenești. Prin deism, occidentalii s-au eliberat de minuni, de iad, de Satana și de celelalte.

Deiștii susțineau că nu cuvântul lui Dumnezeu transmis de profeți este adevărul absolut, ci că judecata spiritului omenesc este cea dreaptă. Credeau că izvorul cunoașterii nu este teocentrismul, ci sprijinirea pe spirit. Sporind încrederea într-o gândire și într-o știință sprijinite de spirit, au pus temeliile revoluției industriale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea; au căutat o alcătuire a guvernului întemeiată nu pe autoritatea Bisericii născută din legământul cu Dumnezeu, ci pe o nouă teorie a naturii umane; și au susținut despărțirea Bisericii de stat. Începutul Iluminismului a fost inspirat, în secolul al XVII-lea, de scrierile lui Francis Bacon, René Descartes, Baruch Spinoza, Isaac Newton și alții.

Trebuie totuși observat că, în civilizația occidentală, prețuirea puterilor spiritului a devenit și mai puternică de-a lungul epocii spiritului. Analizată filosofic, civilizația occidentală avea înainte, trecând prin epoca spiritului, două alegeri posibile. Occidentul putea urma o filosofie care susține armonia dintre spirit și instinct și să pună puterea spiritului la locul ei, sau putea urma o filosofie a universalizării spiritului, să disprețuiască și mai mult instinctul și să sporească și mai mult puterea spiritului. Occidentul a ales a doua cale: cea a universalizării spiritului, care subliniază importanța spiritului.

Fiindcă această înclinație spre partea lui Apollo alcătuia temelia civilizației occidentale, perioada Renașterii în care spiritul și instinctul coexistau a fost scurtă, iar curentul trecuse deja de partea universalizării puterilor spiritului. Dintre Descartes și Machiavelli, care purtau deopotrivă, între spirit și instinct, o parte de adevăr și o viziune părtinitoare, Descartes a fost slăvit, iar Machiavelli a devenit ținta dezaprobării multora.

Istoria spiritului occidental de la Descartes la Marx, care a dominat epoca universalizării spiritului, poate fi schematizată astfel. Descartes: cuget, deci exist (reason); Kant: eu, care nu gândesc, nu exist (pure reason); Hegel: omul care nu gândește ca mine nu există (absolute reason); Marx: omul care nu gândește ca mine trebuie dovedit, prin realitatea politică (praxis), că nu există. Toți credeau că spiritul pe care îl susțineau are o valoare absolută. Mai ales la Marx, valoarea absolută a spiritului său istoric și-a accentuat și mai mult caracterul absolut, cerând eliminarea adversarilor.

Marx vedea această lume în alb și negru și îl socotea necondiționat dușman pe oricine nu era de partea lui. El știa limpede de partea cui se află și era sigur că va lupta pentru ei și că ei vor birui în cele din urmă.¹⁷⁴

De la Descartes, care credea că spiritul există separat în creier, până la Kant și Hegel, care au susținut o deontologie a datoriei morale, filosofia occidentală a fost dominată de raționaliști. Sub influența lor s-a răspândit în Occident o vreme în care s-a crezut, greșit, că lucrul cel mai important în om este spiritul și că spiritul creează totul. Din perspectiva teoriei naturii umane, problema cea mai gravă pricinuită de filosofii occidentali este uriașa eroare potrivit căreia „spiritul poate crea ceea ce nu se află în instinct”. Această înclinație creată de raționaliștii occidentali a dus la tragediile epocii ideologiilor. În teoria naturii umane există un principiu pe care trebuie să-l subliniem mereu și să-l acceptăm: „spiritul nu poate crea singur ceea ce nu se află în instinct”.

Cu timpul, raționaliștii occidentali s-au îndepărtat tot mai mult de instinct și au dus la maximum bizuirea doar pe puterile spiritului. Este fenomenul „absolutizării spiritului” sau al „absolutizării puterilor spiritului”. Dar cu cât crește rolul spiritului, cu atât instinctul se răzvrătește firesc împotriva acestor puteri ale spiritului. Împotriva înclinației generale a civilizației occidentale, care disprețuiește instinctul și caută doar spiritul, o reacție nu putea să nu se producă.

Profesoara Paglia exprimă relația dintre spirit și instinct ca relația, de neocolit pentru om, dintre creierele anatomice, adică noul creier și vechiul creier. Este o vedere pătrunzătoare faptul că nu o exprimă prin „Apollo, ordinea vs Dionysos, dezordinea”, ci prin „Apollo, ordinea vs Dionysos, energia”. Instinctul este energia, izvorul puterii, iar spiritul este ordinea care reglează energia.

Lupta dintre Apollo și Dionysos este, în creier, lupta dintre noul creier (the higher cortex) și vechiul creier (the older limbic and reptilian brains). În cele din urmă, arta este expresia dilemei pe care o poartă mereu omul: dilema dintre ordinea, exprimată de Apollo, și energia, exprimată de Dionysos. ¹⁷⁵

De la Machiavelli, prin Hobbes și Schopenhauer, până la Nietzsche, în istoria filosofiei occidentale au existat filosofi credincioși mai degrabă instinctului decât spiritului. Acest curent, credincios mai degrabă instinctului decât spiritului, ca la Machiavelli, nu este la fel de limpede ca acela al raționaliștilor de la Descartes la Marx, dar i se găsesc din plin urmele la Schopenhauer și la Nietzsche. Totodată, fie că Nietzsche a voit-o, fie că nu, filosofia lui a oferit un sprijin teoretic hotărâtor fascismului lui Mussolini și al lui Hitler. Hitler a dezvoltat fascismul sub influențe precum cea a lui Nietzsche. Deviza Tineretului hitlerist era luată chiar de la Nietzsche: „Ceea ce nu mă distruge mă face mai puternic” (What does not kill me makes me stronger).

Machiavelli, precursorul acestui curent, săvârșea greșeala de a se bizui prea mult pe instinct în înțelegerea naturii umane, așa cum Descartes săvârșea greșeala de a se bizui prea mult pe spirit. Greșeala gravă a lui Machiavelli nu stă în faptul că era imoral, ci în faptul că nu a ținut îndeajuns seama de factorul moral în politică. Machiavelli observa purtarea omenească dintr-o perspectivă amorală (amoral). Omul are, pe lângă sistemul limbic (limbic system), și un neocortex (neocortex). Cesare Borgia (Cesar Borgia), care a ucis prin vicleșug patru căpitani de mercenari, săvârșea o gravă greșeală politică.¹⁷⁶ Istoria filosofiei occidentale moderne arată o deformare a teoriei naturii umane centrate pe spirit și, totodată, ca reacție, o deformare a teoriei naturii umane centrate pe instinct.

În acest sens, a fost la un moment dat la modă o filosofie care vedea istoria culturii spirituale a Occidentului ca dezvoltare a spiritului, cum susțineau metafizicienii. Dar această filosofie nu urmărea să cuprindă adevărul, ci era susținerea unor raționaliști înclinați spre spirit, care justifica filosofic situația în care se afla atunci Occidentul. Este mai aproape de realitate să cuprindem istoria modernă a Occidentului nu ca dezvoltare a spiritului, ci ca o situație dialectică în care, în timp ce „spiritul înstrăinat” păstrează conducerea, „instinctul înstrăinat” se răzvrătește împotriva lui.

Curentul instinctului înstrăinat, de la Machiavelli la Hitler, poate fi schematizat astfel: de la justificarea de către Machiavelli a unei vieți îndreptate doar spre biruință, fără morală (amoral), la filosofia voinței de a trăi (will to live) a lui Schopenhauer, apoi, prin voința de putere (will to power) a lui Nietzsche, până la filosofia hitleristă a monopolizării spațiului vital (Lebensraum) de către cei puternici.

Însemnătatea celui de-al Doilea Război Mondial pentru istoria culturii spirituale este că prăbușirea fascismului a înlăturat cel mai puternic rival al comunismului. Comunismul a fost justificat și lăudat în unele cercuri, în timp ce fascismul a primit blestemul și condamnarea tuturor. Picasso a declarat fără ezitare că sentimentul lui față de comunism era „cel al unei fiare însetate care se îndreaptă spre izvor”, iar intelectualitatea occidentală de după război, dominată de Sartre și de alții, a trăit decenii întregi într-un climat în care trebuia să te arăți de stânga ca să fii prețuit și în care oamenii se mândreau cu aceasta.¹⁷⁷

Iar ca mijloc de a înfrunta comunismul, acest spirit înstrăinat, nu mai rămân decât bunul-simț al oamenilor neînstrăinați, calea de mijloc, căreia filosofii occidentali nu-i dau importanță, și clarviziunea pe care Spinoza, Voltaire, Goethe, Lessing și alții au păstrat-o chiar în mijlocul pasiunii și al haosului istoriei filosofiei occidentale. Privind istoria filosofiei occidentale de după Renaștere, nu poți să nu fii de acord cu vorba: „Teologia este metafizica mulțimii, iar metafizica este teologia filosofilor”.¹⁷⁸

Critici ale civilizației cultului spiritului: Voltaire, Nietzsche, Heidegger

Există gânditori care au arătat fără ocolișuri gravitatea problemei înclinării civilizației occidentale spre o filosofie metafizică: Voltaire în secolul al XVIII-lea, Nietzsche în secolul al XIX-lea și Heidegger în secolul al XX-lea. Voltaire și Nietzsche au arătat problemele fundamentale ale teologiei și ale metafizicii, care alcătuiesc osatura istoriei civilizației occidentale moderne. Heidegger, criticând un sistem filosofic occidental concentrat asupra spiritului, a susținut că trebuie să ne concentrăm asupra existenței însăși a omului. Mergând mai departe, ei nu s-au oprit la istoria modernă a Occidentului, ci s-au străduit să afle pricina problemelor cu care se confrunta civilizația occidentală în filosofia greacă a lui Socrate și Platon. Le-au criticat teza manifestatului. Arătând problemele metafizicii, acești trei gânditori îl critică firește și pe Platon, care a făcut din ea curentul principal al istoriei filosofiei occidentale. Platon este cel care, numind spiritul „ochiul sufletului”, a făcut ca civilizația cultului spiritului să domine sistemul filosofic occidental.

Critica lor ajunge, prin teologie, prin metafizică și prin gânditorii greci ai manifestatului, la problema naturii umane. Desigur, înaintea criticilor aduse metafizicii de Voltaire și de Nietzsche, Spinoza arătase problemele raționaliștilor occidentali, arătând că instinctul și spiritul nu pot fi despărțite; dar civilizația occidentală și-a dus filosofia și civilizația în direcția prețuirii puterilor spiritului din natura umană. Și a ajuns să disprețuiască sau să desconsidere instinctul. Altfel spus, după istoria modernă, civilizația occidentală a ajuns la problema deformării naturii umane. Antropocentrismul (人間主義) s-a întemeiat pe o filosofie care deformează natura umană.

Civilizația occidentală a primit de la creștinism ceea ce privește etica, iar de la tradiția greco-romană ceea ce privește cunoașterea. Creștinismul este clădit pe o filosofie a ființei care alege, în relațiile dintre om și natură, dintre om și om, dintre spirit și instinct, despărțirea mai degrabă decât armonia. Civilizația occidentală a primit o religie clădită pe această filosofie și a luat și a absorbit și din cultura greacă ceea ce se potrivea mai degrabă despărțirii decât armoniei, progresului mai degrabă decât căii de mijloc.

În istoria modernă, Occidentul a ajuns să venereze „adevărul metafizic” ca pe Dumnezeul religiei medievale. Această civilizație occidentală a ajuns să se bizuie pe o filosofie care supraprețuiește spiritul omenesc, adică puterile spiritului omenesc, și se îmbată de ele. Universalizarea spiritului a provocat în cele din urmă, în teoria naturii umane, fenomenul deformării naturii umane, iar filosoful care și-a exprimat ferm împotrivirea față de acest fenomen a fost Voltaire.

Am ajuns la concluzia să resping cu atât mai mult toate gândurile mele despre metafizică. Am ajuns de asemenea la concluzia că sunt un animal slab, care merge pe un nisip mișcător ce se surpă neîncetat sub mine, și că n-ar fi nimic mai nebunesc decât să crezi că ai mereu dreptate.¹⁷⁹

Voltaire vorbește astfel despre lipsa de valoare a unei metafizici care afirmă absolutul sau care socotește că ceea ce susține este mereu drept:

La sfârșitul aproape al tuturor cărților de metafizică să scriem cele două cuvinte pe care le foloseau judecătorii romani când nu erau de acord: „nu este limpede”.¹⁸⁰

Și Feuerbach își exprimă aceeași părere despre metafizică. El arată mai ales că ceea ce au în comun metafizica și teologia este manifestatul, adică ideea că omul poate exprima absolutul și îl poate crede cu tărie ca adevăr. El spunea: „A nu renunța la filosofia lui Hegel înseamnă a nu renunța la teologie.”¹⁸¹ În acest sens, metafizicienii, urmărind manifestatul, au rămas la același nivel cu teologia și se poate socoti că au împiedicat dezvoltarea unei filosofii adevărate.

Metafizica nu este, în cele din urmă, decât un soi de teologie care a început treptat să se alarmeze văzând cum filosofia se dizolvă și se simplifică. ¹⁸²

În cele din urmă, metafizica occidentală de după Renaștere, în care omul exprimă absolutul și crede în el, poate fi văzută, în marele ei curs, ca o continuare a teologiei medievale. Acești metafizicieni teologi, urmărind adevărul metafizic, au propus o utopie și au căutat să-i mâne pe oameni în direcția ei:

Germanii au descoperit expedientul de a regăsi vechiul „ideal” și de a reuni „idealul” cu adevărul. Dar nu era, în cele din urmă, decât un mijloc de a justifica dreptul de a respinge știința și dreptul de a minți. Leibniz și Kant! Aceștia sunt cei doi oameni care au deformat cel mai mult probitatea intelectuală a Occidentului.¹⁸³

Referindu-se la aceasta, Nietzsche a spus răspicat că atât „Leibniz, cât și Kant” pot fi văzuți ca „teologi îmbrăcați în carapacea metafizicii”:

Succesul lui Kant nu este decât un succes de teolog. Kant, care l-a imitat pe Luther și pe Leibniz, a jucat rolul unei frâne în calea înaintării și nu este decât încă un sabot care bate măsura discordantă a rigidității germane.¹⁸⁴

Pasionați de căutarea unui adevăr de neatins prin teologie sau prin metafizică, ei au înăbușit mereu bucuriile firești ale vieții și au făcut viața întunecată și aridă, punând în față doar îndatoriri despre care nu se știa limpede nici pentru cine, nici pentru ce sunt. Cetatea lui Dumnezeu întemeiată de Calvin la Geneva, societatea protestantă zugrăvită de Luther și lumea pe care Cromwell a înfăptuit-o pentru o vreme în Anglia nu se deosebesc prea mult de o societate în care s-ar înfăptui legea morală gândită de Kant.

Ce te distruge mai repede decât să muncești, să gândești și să simți fără vreo alegere personală adâncă, ca un automat care are doar îndatoriri, fără bucurie? Aceasta este tocmai rețeta decăderii și a prostiei… Kant a ales singur prostia. Și omul acesta era contemporan cu Goethe! ¹⁸⁵

Această atitudine negativă a civilizației occidentale față de viață se potrivește în esență cu atitudinea care apare în doctrina creștină a păcatului originar. Este firesc ca această doctrină creștină să fi primit o puternică influență de la Socrate și Platon, care, dintre filosofii greci, nu prețuiau bucuria de a trăi. Recunoașterea bucuriei de a trăi este una dintre trăsăturile importante ale civilizației orientale. Și în această privință ea se deosebește mult de budismul Indiei.

Budismul indian pornește de la propoziția „viața este suferință”. Amândouă ignoră sau uită bucuria de a trăi pe care o exprimă civilizația orientală. Dar pentru om, „rădăcina este rânduiala firească a vieții (生理), nu poate fi nici pervertirea (怪理), nici boala (病理)”.¹⁸⁶ Dacă filosofia orientală a luat drept rădăcină rânduiala firească a vieții (viața este bucurie, joy), putem spune că filosofia occidentală a luat pervertirea (viața este păcat, sin), iar filosofia indiană boala (viața este suferință, suffering).

În Analectele, la capitolul „Xian jin” (先進), „bucuria de a trăi”, prețuită mai mult decât biruința militară, isprava politică sau cultul strămoșilor, adică „la sfârșitul primăverii, când hainele de primăvară sunt gata, să mergi cu cinci-șase oameni în toată firea și cu șase-șapte băieți să te scalzi în râul Yi (沂水), să iei aer la altarul ploii (舞雩) și să te întorci cântând”¹⁸⁷, a dispărut cu totul din civilizația occidentală. Analectele, cartea cea mai importantă a confucianismului, își încep prima frază exprimând „bucuria de a trăi”: „Să-ți vină prieteni de departe, nu este oare o plăcere?” Confucius rezumă: „Cel care cunoaște nu se ridică la cel care iubește, iar cel care iubește nu se ridică la cel care se bucură”¹⁸⁸ și „prețuiește capacitatea de a te bucura de viață mai mult decât cunoașterea”.

Înclinația de a înlocui bucuria de a trăi cu pasiunea datoriei este vădită în creștinismul medieval și în metafizica modernă a Occidentului. Dar rădăcina acestei înclinații se află, în civilizația greacă, în manifestatul de după Socrate. Socrate, așa cum îl zugrăvește Platon, „te înfurie și te face să fierbi de indignare”. Logica este riguroasă, iar exprimarea măreață și elegantă, dar, cum a spus Voltaire, când îți vii în fire „la primul cântat al cocoșului, când se risipesc duhurile”, găsești o mulțime de sofisme absurde. În Apărarea lui Socrate, Platon înfățișează moartea emoționantă a lui Socrate. Dar dacă înlături frazele frumoase și formulele ciudate de care se fereau și pe care le respingeau toți înțelepții Chinei, în frunte cu Laozi și Confucius, și păstrezi doar esențialul, filosofia lui Platon despre moarte și viață se poate exprima astfel: „Moartea nu este decât un somn lung sau duce într-o altă viață. Așadar, e un lucru bun să dormi un somn lung și e tot un lucru bun să ajungi în viața de apoi și să continui plăcutele convorbiri cu înțelepții de odinioară, sosiți acolo înaintea noastră. Prin urmare, nimeni nu știe ce este mai bun, viața sau moartea.” Cam așa. Ce sofism uriaș!

Unde s-a dus atunci bucuria de a trăi? Dacă Socrate socotea moartea un lucru atât de plăcut sau de bun, n-ar fi trebuit să fie nepăsător sau chiar recunoscător când alții îl omorau? De fapt, Socrate pare să fi primit moartea cu seninătate. Când soția lui, Xantipa, s-a plâns: „Să mori atât de pe nedrept!”, Socrate i-ar fi răspuns, ca să o contrazică sau s-o mângâie: „Ai prefera atunci să fiu osândit pe drept?” Platon nu pomenește nimic despre bucuria de a trăi și nu ia deloc în seamă tristețea de a o pierde prin moarte.

Chiar și în mitul grec presocratic al lui Sisif, atașamentul lui Sisif față de bucuria de a trăi, atât de puternic încât l-a înșelat chiar și pe Hades (Hades), regele Infernului, a fost uitat și doar imaginea lui Sisif care sfidează destinul de a rostogoli piatra în sus este venerată în civilizația occidentală ca imagine a eroului. Socrate este poate omul neclintit care a întemeiat optimismul potrivit căruia omului îi este cu putință un progres fără margini. Dar dacă progresul nu este decât o ficțiune, el este poate și sofistul care a înlăturat, în numele progresului, „bucuria instinctivă de a trăi”. Susținând că numai cunoașterea are valoare și că toate celelalte, inclusiv bucuria de a trăi, nu au nicio valoare, Platon a transmis civilizației occidentale o filosofie care pune datoria metafizică mai presus de orice.

Bucuria pe care Orientul o simte față de viață vine dintr-o teorie a naturii umane cu totul diferită de extazul pe care îl aduc venerarea unui absolut religios și supunerea față de un absolut metafizic. Teoria orientală a naturii umane pornește de la recunoașterea unității dintre instinct și spirit, iar teoria occidentală pornește de la disprețuirea instinctului și de la recunoașterea superiorității spiritului. Aceste teorii ale naturii umane devin punctele de pornire ale naturalismului și ale supranaturalismului. A distruge echilibrul sau armonia dintre instinct și spirit și a afirma superioritatea spiritului devine temelia manifestatului. Iar aceasta se potrivește cu supranaturalul. Voltaire, care a luptat împotriva felurilor de superstiții și dogme ce împrumutau numele religiei, credea că însușirile manifestate ale lui Dumnezeu au fost create de occidentali pentru că aveau nevoie de ele și nu pot nicidecum să fi fost dezvăluite sau poruncite oamenilor de Dumnezeu.

Potrivit lui Voltaire, occidentalii răstălmăcesc însușirile lui Dumnezeu după nevoile lor, se folosesc de ele după plac și ajung chiar să-l facă pe Dumnezeu să săvârșească minuni, ca să-i convingă pe alții. A-l face pe Dumnezeul care a creat toate lucrurile și le-a statornicit ordinea să încalce el însuși această ordine și să săvârșească minuni nu este oare cel mai mare sacrilegiu?

De ce ar trebui Dumnezeu să facă minuni? Dacă le-ar face ca să-și împlinească intenția față de câțiva oameni, Dumnezeu ar spune astfel: nici prin crearea universului, nici prin toată ordinea pe care am pus-o în univers, nici prin legile mele veșnice nu pot împlini o parte din intențiile mele; trebuie deci să schimb o parte din legile mele veșnice și din gândurile mele ca să înfăptuiesc ceea ce nu pot înfăptui prin legile și gândurile mele. Asemenea vorbe arată nu puterea, ci neputința lui Dumnezeu și o contradicție de neînchipuit. De aceea, a îndrăzni să-ți închipui că Dumnezeu face minuni înseamnă a săvârși un sacrilegiu (dacă omul l-ar putea batjocori pe Dumnezeu). Este ca și cum i-ai spune lui Dumnezeu: „Ești o ființă slabă și fără noimă.” Prin urmare, a crede în minuni este o nechibzuință și o lipsă de evlavie față de Dumnezeu.¹⁸⁹

Hegel, din dorința de a justifica asemenea minuni, înșiră în vestita lui filosofie a istoriei afirmația absurdă că „minunea este ceva cu totul relativ, iar fenomenele arătate de magnet sunt și ele una dintre minuni”.¹⁹⁰ Un Dumnezeu care face minuni nu poate fi, firește, decât o ființă despărțită de natură, care i se opune sau o depășește. Iar omul, făcut după chipul lui, identificându-se cu acest Dumnezeu, trece printr-un proces în care și el se desparte de natură și se preface într-o ființă supranaturală. Cum a susținut filosofia lui Spinoza, Dumnezeu nu poate fi, în cele din urmă, decât identificat cu natura.

„Cunoaște-te pe tine însuți” (know thyself), vorba pusă la modă de Socrate, este îndemnul de a-ți întoarce privirea spre lumea ta lăuntrică, iar prin atitudinea metafizică a lui Platon și Aristotel ea s-a preschimbat în afirmația că îți poți cunoaște propria esență. Atitudinea potrivit căreia poți cuprinde adevărul și poți cunoaște absolutul este chiar miezul manifestatului. Această atitudine a manifestatului apare limpede în Socrate, așa cum îl înfățișează Platon.

Acesta este motivul pentru care Lessing, cel mai sincer dintre teoreticieni, a îndrăznit să spună că va pune mai mult preț pe căutarea adevărului decât pe adevărul însuși. Prin aceste cuvinte i-a uimit și i-a înfuriat pe toți pedanții, dar a dezvăluit taina adâncă a științei. Alături de această mărturisire rară, de o sinceritate extremă, există o iluzie adânc înrădăcinată, care apare pentru prima oară la Socrate: convingerea neclintită că puterile spiritului, pe temeiul cauzalității, pot ajunge până la rădăcinile existenței omenești și nu numai că le pot cunoaște, ci le pot chiar îndrepta. Această înaltă iluzie metafizică se lipește de știință ca un instinct și o călăuzește neîncetat până când se preface în artă. Aici se află tocmai scopul acestui mecanism.¹⁹¹

Dar dacă legi maxima „cunoaște-te pe tine însuți” de metafizică, ajungi la concluzia care afirmă în mod absolut adevărul pe care l-ai descoperit singur. Atitudinea care pretinde că poate cunoaște și că a descoperit o esență de necunoscut duce la manifestat, esența teologiei și a metafizicii. Dar nimeni, în afară de Dumnezeu, nu-și cunoaște propria esență. Aceasta susține Voltaire:

Ar fi un lucru tare frumos să-ți poți vedea sufletul. „Cunoaște-te pe tine însuți” este o maximă minunată, dar numai Dumnezeu o poate pune în practică: cine altul decât el își poate cunoaște esența? Numim suflet ceea ce ne mișcă și ne însuflețește. Datorită marginilor inteligenței noastre, nu știm mai mult de atât. Trei sferturi din omenire se mulțumesc cu atât și nu se mai stânjenesc că sunt ființe gânditoare. Celălalt sfert caută să afle. Dar nimeni nu a descoperit-o și nimeni nu o va descoperi.¹⁹²

Filosoful german Theodor Lessing (1872–1933) spunea despre omul acestei civilizații europene că „omul este tocmai un soi de maimuță carnivoră care a ajuns treptat la megalomanie în privința a ceea ce numește spiritul său”. ¹⁹³ Într-o civilizație europeană copleșită de acest element spiritual, de apolinic, cu termenul lui Nietzsche, doar un om întreg (全人) ca Goethe, care cuprindea totul, putea striga: „Nu este oare inima naturii omul cu sufletul lui?”¹⁹⁴

Homo sapiens are, pe lângă nevoile și dorințele fiziologice care se găsesc la toate celelalte specii, nevoi și dorințe deosebit de dezvoltate de viață culturală și socială. Aceasta este trăsătura proprie omului. A spune că omul este un animal social (social animal) desemnează tocmai această trăsătură. Dar această expresie cere o atenție deosebită. Omul este un „animal social”, nu un animal „social” și nici un „animal” social.

Fenomenul „universalizării puterilor spiritului” a întreținut, ca metafizică, o relație de complementaritate cu știința occidentală, ca teorie și temelie a ei. Dar știința occidentală care afirma absolutul, adică fizica clasică a manifestatului, fiind cuprinsă de fizica modernă a nemanifestatului, filosofiile pe care se sprijiniseră vreme de două mii de ani teologia și metafizica, geometria lui Euclid și mecanica lui Newton, s-au lovit de limitele lor. Einstein spune că ceea ce occidentalii credeau ca pe Dumnezeu, adevărul științific, nu poate fi absolut și că a crede absolut ceea ce a descoperit omul este o iluzie.

Conceptul de „adevăr” nu se potrivește enunțurilor geometriei pure, fiindcă prin cuvântul „adevăr” desemnăm, în cele din urmă, întotdeauna corespondența cu un obiect „real”; or geometria nu se ocupă de relația dintre conceptele ei și obiectele experienței, ci doar de legăturile logice dintre aceste concepte.¹⁹⁵

Totuși, în ciuda acestei dezvoltări hotărâtoare, care a provocat o schimbare de paradigmă în știință, filosofia occidentală nu a scăpat de înclinația istorică de a-l venera pe Dumnezeu și spiritul. Așa cum metafizica modernă a urmat teologiei medievale, protestantismul a urmat catolicismului. Luther a preluat și a reclădit tradiția istorică a creștinismului.

Luther, acel călugăr fatal, a reclădit Biserica. Dar și mai grav este că a reclădit creștinismul tocmai în clipa în care acesta era pe cale să dispară.¹⁹⁶

Dacă civilizația occidentală nu iese astfel din limitele manifestatului, aceasta se datorează tradiției ei. Civilizația occidentală, care de la Socrate încoace, vreme de 2.500 de ani, s-a ținut departe de nemanifestat și s-a cufundat doar în manifestat, se desprinde foarte greu de tradițiile manifestatului care sunt religia, metafizica și ideologia. Manifestatul lor a distrus tocmai echilibrul dintre spirit și instinct și a făcut din curentul care prețuiește doar spiritul un element central al civilizației occidentale.

Abia în epoca modernă au putut occidentalii să ia cunoștință de distrugerea echilibrului dintre spirit și instinct și de problemele unei metafizici care venerează spiritul. Mai ales filosofia lui Nietzsche își exprimă limpede împotrivirea față de filosofia centrată pe spirit a lui Socrate și față de metafizică. Filosoful german Heidegger, arătând că civilizația occidentală este o civilizație centrată pe spirit, a subliniat nevoia de a ne concentra asupra „ființei însăși, dincolo de spirit”. Din perspectiva naturii umane, ființa însăși a omului cuprinde deopotrivă instinctul și spiritul. Heidegger a arătat cu pătrundere părtinirea unei istorii a spiritului occidental concentrate asupra spiritului. O filosofie care vrea să se concentreze nu asupra spiritului, ci asupra ființei omenești întregi, inclusiv a instinctului, este de aceeași vână cu sistemul filosofic oriental care leagă spiritul de instinct.

Heidegger a criticat filosofia lui Platon, înclinată spre puterile spiritului. El vedea problema în metafizica ivită de la Platon, Aristotel și alții și o socotea pricina pentru care civilizația occidentală a început să deformeze adevărul. Fiindcă această deformare a civilizației occidentale s-a prelungit din epoca grecească, prin religia medievală, până în epoca modernă și contemporană, el socotea că trebuie, în cele din urmă, revizuită din temelii întreaga tradiție filosofică occidentală. Teoria platoniciană a Ideilor a subordonat în cele din urmă ființa Ideilor și a făcut-o metafizică, iar această viziune filosofică, unindu-și puterile cu religia revelată, a condus civilizația occidentală vreme de peste două mii de ani. Mai ales în secolul al XX-lea, metafizica fiind dusă la maximum, ideologii înclinate spre spirit sau spre instinctul care se opune spiritului au dominat pentru o vreme lumea. Prima, înclinată spre spirit, a fost comunismul, iar a doua, care urma instinctul, a fost fascismul. Ideologiile secolului al XX-lea și-au făcut o regulă din distrugerea caracterului omenesc însuși, reprezentat de etică, pentru înfăptuirea unor idealuri de neînfăptuit.

Arătând filosofia occidentală centrată pe spirit, Heidegger socotea că ea a pierdut nu spiritul omului, ci gândirea ființei, adică puterea de a vedea omul întreg. El vedea în propoziția lui Descartes, „cuget, deci exist”, punctul de pornire al gândirii metafizice centrate pe spirit, inaugurate din nou de Occident în epoca modernă. Potrivit filosofiei lui, pentru omul centrat pe „ființa însăși, dincolo de spirit”, ar trebui spus: „Exist, deci cuget.” Heidegger susținea că trebuie să reînvățăm, în filosofia comparată a spiritului și a ființei, un mod de gândire centrat pe ființă. El a criticat raționalismul occidental ca pe o gândire care a uitat ființa.

Pe plan cultural, dacă cultura greacă și-a pierdut clarviziunea și a pierit, aceasta s-a întâmplat, cum arată exemplul lui Socrate, în primul rând pentru că a dus spiritul la maximum. A duce spiritul la maximum înseamnă a distruge armonia și echilibrul dintre spirit și instinct, adică a distruge clarviziunea. Așa cum pricina căderii Atenei a fost respingerea ultimelor cuvinte ale lui Pericle, care îndemnau la măsură, și pornirea nesăbuitei expediții din Sicilia, pricina distrugerii echilibrului grecesc stă în faptul că s-a încălcat înțelepciunea săpată pe frontonul templului din Delfi, care cerea calea de mijloc, și s-a apucat pe drumul universalizării puterilor spiritului. Vinovatul trebuie văzut în Socrate.

Socrate și urmașii lui, continuând necontenit să raționeze prin dialectica cunoașterii, au făcut ca până și cea mai înaltă milă morală, devotamentul, eroismul și statornicia inimii (恒心), atât de greu de atins, pe care grecii apolinici le numeau calea de mijloc, să pară lucruri care se pot învăța.¹⁹⁷

Confucius a spus: „Mare este puterea căii de mijloc! Dar rar se întâmplă ca oamenii s-o păstreze multă vreme.”¹⁹⁸ Civilizația orientală, care s-a ținut departe de teologie și de metafizică, a putut păstra calea de mijloc. Teologia creștină și metafizica greacă dezvoltată de Platon și Aristotel i-au făcut pe occidentali să susțină, vreme de peste două mii de ani, că pot cunoaște esența de necunoscut a omului sau a naturii. Această înclinație metafizică a exercitat o mare putere mai ales cât timp Occidentul a lucrat în „lumea deschisă” în care cucerea lumea, aproape 450 de ani, din secolul al XVI-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, perioadă pe care o numim epoca atlantică. Dar odată cu desăvârșirea cuceririi lumii și cu sfârșitul lumii deschise, și rolul metafizicii se apropie de sfârșit.

Un fenomen care se produce în același timp cu universalizarea fenomenelor minții este atașamentul față de cauzalitate. Cauzalitatea este negată în civilizația orientală, care susține filosofia schimbării, dar în Occident ea este piatra unghiulară de neînlocuit a ideii de progres, care justifică universalizarea fenomenelor minții. Înflorește o filosofie potrivit căreia omul progresează treptat spre adevărul absolut. Cauzalitatea, care a primit de la Platon și Aristotel o expresie fermă, a fost reînviată cu putere de Leibniz după Renaștere și a contribuit la menținerea vie a culturii progresului. Și, cum am văzut în teoria evoluției a lui Darwin, a contribuit și la a-i îngădui lui Darwin să susțină o evoluție „treptată”. Voltaire critică ascuțit caracterul fictiv al acestei culturi occidentale.

Când l-am citit prima oară pe Platon, am fost foarte mișcat văzând toate ființele vii rânduite pe trepte, de la atomul cel mai ușor până la Ființa supremă. Dar, privind cu atenție, această fantasmă uriașă s-a risipit, așa cum odinioară toate duhurile pieri la primul cântat al cocoșului.¹⁹⁹

Pericle, pe care îl putem numi ultimul grec pentru că nu numai că a înțeles calea de mijloc într-o societate greacă aflată în decădere, dar a și pus-o în practică, i-a readus pe atenieni pe calea de mijloc ori de câte ori aceștia apucau pe un drum extrem.

Când atenienii deveneau trufași și îndrăzneți fără rost, Pericle îi speria; când se temeau fără motiv, le dădea înapoi încrederea.²⁰⁰

Chiar în epoca în care dispăreau deviza de la Delfi, care reprezintă înțelepciunea, și calea de mijloc a lui Pericle, adică în vremea decăderii Atenei, Platon și Aristotel au răspândit lumea filosofică a manifestatului, care avea să exercite asupra Occidentului, vreme de aproape două mii de ani, o influență copleșitoare, iar această lume filosofică a ajuns să conducă civilizația occidentală. Ea s-a transformat luând formele teologiei medievale și ale metafizicii moderne.

Nu au devenit oare grecii, în epoca slăbiciunii și decăderii lor, optimiști, superficiali, retori, căutători de logică, doritori să interpreteze rațional lumea? Adică nu au devenit oare mai „senini” și mai „științifici”? În ciuda tuturor ideilor moderne și a tuturor prejudecăților democratice, cine știe dacă toate fenomenele optimismului și ale formei lui moderne, biruința democrației, nu sunt simptome ale slăbirii, ale bătrâneții și ale oboselii fiziologice?²⁰¹

Nici chiar știința, care a înregistrat mai ales în ultimele câteva sute de ani progrese uimitoare, nu mai este sigur, spre deosebire de ceea ce credeau atât de mult occidentalii, că îi va da omului un viitor luminos, acum când se încheie lumea deschisă înarmată cu manifestatul. Care este esența științei și ce influență va avea știința asupra viitorului omenirii?

Ce înseamnă știința noastră, știința întreagă, privită ca expresie a vieții? Încotro merge știința și de unde vine? Nu este oare spiritul științific decât frica de pesimism și un mijloc de apărare pentru a scăpa de el? Vorbind moral, nu este oare o înșelăciune și o lașitate? Vorbind imoral, nu este oare un vicleșug? O, Socrate, Socrate, aceasta să fie oare taina ta? O, maestru al ironiei tainice, aceasta să fie oare ironia ta?²⁰²

Cei mai mulți filosofi occidentali își împing întrebările și, când cred că au descoperit ceva, îl înfățișează ca absolut. Manifestatul și filosofia progresului sunt legate. Numai așa „progresul” continuă să fie justificat într-o societate deschisă. Dar dacă „adevărul absolut” se află de fapt acolo unde mâna omului nu ajunge, poate că, așa cum a spus Lessing, omul trebuie „să pună mai mult preț pe calea căutării adevărului decât pe adevărul însuși”. Dacă aceasta este condiția omului, atunci, cum a spus Confucius, „să spui că știi ce știi și că nu știi ce nu știi” este limita cunoașterii pe care o poate avea omul. Dacă primim filosofia taoistă potrivit căreia „viața are o margine, dar cunoașterea nu are margine”, putem socoti că alegerea puterilor spiritului de către o civilizație occidentală care susține metafizica se lovește de limitele ei și apucă în cele din urmă pe drumul decăderii.

3) Căderea civilizației cultului spiritului: ideologia, alianța dintre spirit și știință

Gândirea occidentală a cultului spiritului, care alerga fără sfârșit înainte, a intrat în secolul al XX-lea pe drumul decăderii. Spiritul, înarmat cu „raționalismul”, s-a aliat cu darwinismul social „științific” și a creat epoca ideologiilor. Dar ideologia, întemeiată pe o teorie greșită a naturii umane, a dus lumea spirituală a Occidentului pe drumul pieirii. Alianța dintre spirit și știință s-a înfăptuit în Occident. Spiritul nu poate lucra despărțit de instinct, dar raționalismul occidental a crezut greșit că acest lucru este cu putință, iar o gândire neverificată, teoria luptei treptate a darwinismului social, s-a răspândit ca știință în lumea occidentală a secolului al XX-lea. Esența ideologiei este îmbinarea dintre un spirit despărțit și o știință iluzorie.

Darwin a susținut o teorie a evoluției potrivit căreia omul nu este rodul unei creații speciale a lui Dumnezeu, dar era convins că crearea naturii, inclusiv a primelor ființe vii, era lucrarea lui Dumnezeu. Astfel Darwin susținea că propriile convingeri religioase și teoria evoluției pot merge împreună și explica faptul că credința lui în Dumnezeu nu s-a schimbat:

Nu poți să nu te minunezi de măreția începutului vieții, potrivit căreia, la început, Creatorul a suflat viață în una sau în câteva ființe. Anume că, în timp ce Pământul își continuă ciclul după legile și atracția stabilite de la început, dintr-un început atât de simplu au evoluat și evoluează nenumărate forme frumoase și minunate.²⁰³

Teoria evoluției a lui Darwin a devenit în cele din urmă o îmbinare a „creației lui Dumnezeu cu evoluția naturii”. Teoria evoluției a lui Darwin nu este o teorie a evoluției riguros naturalistă, ci o teorie în care creația lui Dumnezeu și evoluția naturii coexistă. Ca mulți gânditori occidentali, inclusiv deiștii Iluminismului, ei n-au putut transforma cu totul gândirea occidentală în naturalism și au ales calea de a-l face pe Dumnezeu să coexiste cu natura. Și Darwin a oferit o gândire măreață, dar sistemul lui filosofic a moștenit întocmai gândirea filosofică occidentală. Atât de puternic lucrau încă în gândirea lor înclinația spre manifestat a epocii greco-romane și manifestatul radical al religiei medievale.

Darwinismul social: „natura nu face salturi”, „războiul tuturor împotriva tuturor”

Darwinismul social (Social Darwinism) a pornit de la darwinism (Darwinism), dar, spre deosebire de ce prevedea Darwin, a jucat un rol hotărâtor în deschiderea epocii ideologiilor. Darwinismul afirmă că omul și ființele vii de pe pământ nu au fost făcute fiecare de Dumnezeu, ci au fost produse prin evoluție în sânul naturii. Este o teorie revoluționară, care distruge creaționismul, miezul dogmei religiei revelate. Teoria evoluției a lui Darwin a fost publicată în 1859.

Problema nu este teoria evoluției a lui Darwin în sine, ci darwinismul social care a derivat din ea. Darwinismul social a jucat un rol științific, ducând la alianța dintre filosofie și știință necesară pentru a mări la maximum puterea spiritului. Dacă primim ideea că „marea descoperire este strădania descoperitorului, iar problemele pe care le cuprinde sunt problemele epocii”, teoria evoluției este o mare realizare a lui Darwin. Dar faptul că Darwin a folosit întocmai în teoria lui a evoluției teoria luptei și gradualismul, adânc înrădăcinate în gândirea occidentală, a fost greșeala greșelilor.

Teoria evoluției a fost clădită în sânul sistemului de gândire occidental. De aceea, propoziții pe care toți le primeau, în sistemul filosofic al Occidentului modern, ca adevăruri științifice de la sine înțelese au fost folosite ca mecanisme pentru a explica teoria evoluției a lui Darwin. Aceste propoziții, unindu-se cu civilizația cultului spiritului care cuprindea atunci lumea filosofică occidentală, au produs darwinismul social. Aceste mecanisme sunt două: „natura nu face salturi” (Natura non facit saltum, Nature does not make leaps) și „războiul tuturor împotriva tuturor” (Bellum omnium contra omnes, War of all against all). Mulți gânditori ai vremii foloseau bucuros formule latinești ca să întărească autoritatea propozițiilor lor.

Darwinismul social s-a născut din credința greșită că teoria evoluției a lui Darwin va produce în istoria omenească o evoluție treptată și prin luptă.²⁰⁴ Această teorie are drept miez conceptele „natura nu face salturi” și „războiul tuturor împotriva tuturor”. Astfel ea a cufundat treburile omenești ale Occidentului în epoca ideologiilor.

Întemeietorul evoluționismului social, Spencer (1820–1903), susținea că supraviețuirea celui mai adaptat și selecția naturală se aplică întocmai societății omenești. De aceea, fiindcă și societatea, ca natura, se dezvoltă prin concurență, el a propagat ideea că „a-i ajuta artificial pe cei neputincioși frânează dezvoltarea societății”.

Ideologiile care au absorbit aceste teze au folosit din plin darwinismul social pentru a justifica inegalitatea, rasismul și imperialismul. Mai ales ideea că natura umană poate „evolua” a făcut cu putință politici care nimiceau orice etică și orice umanism. Gradualismul și teoria luptei ale darwinismului social au fost folosite ca „știință” în comunism, nazism, rasism și eugenie. Folosind supraviețuirea celui mai adaptat și selecția naturală ca termeni de înlocuire pentru gradualism și luptă, ei au căutat să-și lărgească caracterul științific. Acest darwinism social, după greșelile cumplite ale secolului al XX-lea, s-a dovedit o gândire greșită. Aceasta pentru că încalcă natura umană. Astăzi este abandonat.

Filosofia gradualismului și a luptei era vestită încă de la începutul teoriei evoluției a lui Darwin. Darwin a preluat întocmai în teoria lui a evoluției filosofia occidentală potrivit căreia orice schimbare are loc „treptat”: „natura nu face salturi”. Această maximă era piatra unghiulară a gândirii filosofiei și științei occidentale din secolul al XIX-lea. Conceptul legat de ea este „teoria luptei”: „războiul tuturor împotriva tuturor”. Acest concept este, împreună cu gradualismul, miezul teoriei evoluției a lui Darwin. Darwin l-a exprimat prin supraviețuirea celui mai adaptat (Survival of the fittest). Gradualismul și teoria luptei, filosofia centrală a teoriei evoluției a lui Darwin, au pricinuit multe probleme. Teoria evoluției a lui Darwin a degenerat în cele din urmă în darwinism social și a contribuit la crearea cruntei și nemiloasei „epoci a ideologiilor” (the Age of Ideology), în care se socotea îngăduit să încalci etica omenească pentru a înfăptui utopia.

Unii gânditori și-au exprimat însă dezacordul față de acest fel de a folosi întocmai în teoria evoluției gradualismul și teoria luptei, la modă pe atunci. Huxley, care a luat apărarea teoriei lui Darwin, i-a scris lui Darwin înainte de publicarea Originii speciilor, arătându-i problema folosirii întocmai a gradualismului în teoria evoluției.

Sunt gata să urc chiar pe rug pentru teoria dumneavoastră a evoluției. Îmi ascut ghearele și ciocul ca să apăr evoluția. Dar dumneavoastră v-ați creat singur o piedică inutilă primind fără nicio rezervă legea „natura nu face salturi”. ²⁰⁵

Dar caracterul gradual al teoriei evoluției a lui Darwin este un curent puternic care stă la temelia culturii occidentale. Teoria evoluției a lui Lamarck (Lamarck), „teoria folosirii și nefolosirii organelor”, citată de Darwin în Originea speciilor, avea și ea un caracter gradual. Formula „natura nu face salturi”, pe care Darwin o repeta bucuros ca să sublinieze caracterul gradual al evoluției, era la rândul ei un concept larg primit de savanți și filosofi. Darwin însuși o subliniază în Originea speciilor:

Fiindcă selecția naturală lucrează acumulând variații mărunte, succesive și folositoare, ea nu poate produce schimbări mari sau bruște; nu poate lucra decât cu pași mici și înceți. Norma „natura nu face salturi”, al cărei adevăr îl dovedește orice cunoaștere nouă, este limpede și în teoria selecției naturale. ²⁰⁶

Leibniz, despre care se știe că a pus la modă vorba „natura nu face salturi”, scrie în cartea sa Noi eseuri asupra intelectului omenesc:

Nimic nu se face dintr-odată, iar faptul că natura nu face salturi este una dintre marile mele maxime, larg confirmate, pe care le folosesc bucuros. ²⁰⁷

Din pricina gradualismului și a teoriei luptei, susținătorii darwinismului social socoteau că natura umană poate evolua: că omul evoluează în cursul vieții sale sau din generație în generație. Darwin și ceilalți evoluționiști credeau că omenirea a evoluat necontenit de la apariția ei, iar Comte, Marx, Hitler și alții au pornit de la această teorie a evoluției sau au primit de la ea o influență hotărâtoare.

Teoria selecției naturale a lui Darwin, potrivit căreia evoluția are loc treptat și prin luptă, nu este poate decât o simplă eroare în științele naturii. Dar darwinismul social, care se naște când teoria evoluției a lui Darwin părăsește domeniul științelor naturii și este aplicată științelor sociale, nu este o simplă eroare, ci o mare tragedie, cum se vede în eugenia rasistă a lui Hitler. Scrierile lui Darwin și ale lui Hitler arată o asemănare uimitoare. Hitler scrie în cartea lui Mein Kampf:

Această concepție impune statului datoria de a cultiva, potrivit legilor veșnice și neschimbătoare care cârmuiesc universul, ce este mai bun și mai puternic și de a-i înfrâna pe cei răi și pe cei slabi. ²⁰⁸

Darwin își încheie astfel capitolul al 8-lea din Originea speciilor, partea despre „instinct”:

În cele din urmă, chiar dacă nu este o deducție logică, este o explicație mult mai mulțumitoare să vedem toate aceste instincte nu ca date sau create în mod special, ci ca urmări ale unei legi generale care duce toate ființele vii pe calea progresului: înmulțirea, variația, supraviețuirea celor puternici și moartea celor slabi. ²⁰⁹

Așa cum fascismul lui Hitler s-a sprijinit mult pe teoria evoluției a lui Darwin, și comunismul a căutat să creadă în teoria „războiului tuturor împotriva tuturor”, exprimată în darwinism, ca într-un adevăr științific și să se sprijine pe ea. Marx a arătat față de teoria evoluției a lui Darwin o curiozitate stăruitoare și puternică. Lui Engels, alter ego-ul său, Marx i-a trimis o scrisoare plină de entuziasm.

Pătrunderea lui Darwin este uimitoare. El vede limpede în lumea animalelor și a plantelor diviziunea muncii, concurența, deschiderea de piețe noi, inventivitatea și „lupta pentru existență” de tip malthusian (Thomas Malthus). Aceasta înseamnă războiul tuturor (萬人) împotriva tuturor (萬人). ²¹⁰

Marx, care voia ca sistemul său de idei să fie socotit științific, a căutat în darwinism dovezi științifice care să-i sprijine comunismul. Într-o scrisoare către Lassalle din 1861, Marx își dezvăluie limpede această intenție.

Lucrarea lui Darwin are o însemnătate deosebită. Ea poate alcătui, ca știință a naturii, temelia sistemului meu de gândire și dovedește istoric necesitatea luptei de clasă. ²¹¹

Unirea dintre ideologie și darwinismul social se datorează mai presus de toate explicației date de Darwin unei evoluții prin luptă și treptate. Ideologiile au căutat să folosească darwinismul ca „adevăr” pentru lupta și schimbarea lor treptată. În Originea speciilor, Darwin subliniază în repetate rânduri că speciile noi apar printr-o selecție naturală (natural selection) „treptată și prin luptă”.

Selecția naturală cercetează cu de-amănuntul, zi de zi și ceas de ceas, în lumea întreagă, orice variație, oricât de măruntă. Leapădă ce este rău, păstrează și adună ce este bun. ²¹²

Caracterul de luptă al teoriei selecției naturale a lui Darwin vine, cum a scris el însuși, dintr-o idee luată din Eseu asupra principiului populației al lui Malthus.

În capitolul următor vom trata problema „luptei pentru existență”, care se naște inevitabil din înmulțirea în progresie geometrică a tuturor ființelor vii de pe pământ. Aceasta este aplicarea principiului lui Malthus regnului animal și vegetal. ²¹³

Aceste vederi ale lui Malthus și ale lui Darwin pot fi privite ca repetarea și sublinierea unei trăsături care stă la temelia culturii occidentale: a vedea supraviețuirea ca luptă, cum se vede în Principele lui Machiavelli sau în Leviatanul lui Hobbes. Machiavelli, care justifica orice mijloc pentru supraviețuire și biruință fără a ține seama de morală (amoral), Hobbes, care vedea în „războiul tuturor împotriva tuturor” starea naturală,²¹⁴ Malthus, care a aplicat lupta pentru existență societății omenești și lumii naturale, și Darwin, cu teoria lui a evoluției, se află toți în curentul culturii occidentale.

Împotriva părerii celor mai mulți naturaliști ai vremii, întemeiate pe creaționism, potrivit căreia „speciile sunt neschimbătoare și au fost create fiecare în parte”,²¹⁵ Darwin a susținut o teorie a evoluției mecanică, liniară și reactivă, potrivit căreia speciile s-au format printr-o „evoluție lentă, măruntă și continuă”.²¹⁶ Susținând că natura umană evoluează în fiecare clipă, Darwin a oferit feluritelor mișcări ideologice ale secolului al XIX-lea mitul evoluției și al progresului. Darwinismul social, care a contribuit în chip absolut la crearea epocii ideologiilor din secolul al XX-lea, a primit astfel o influență directă de la teoria evoluției a lui Darwin.

Omul poate alege variațiile date de natură și chiar le alege și le adună după cum dorește. Astfel omul face animalele și plantele potrivite propriului folos sau propriei plăceri.²¹⁷

Darwin presupunea că această acumulare treptată este aleasă, în natură, doar pentru folosul ființelor vii, iar la om doar pentru propriul folos al omului. El susținea că ea urmează legea naturii și a omului numită supraviețuirea celui mai adaptat.

Omul alege doar pentru propriul folos, iar natura alege doar pentru folosul ființei pe care o îngrijește.²¹⁸

Poate omul să invoce principiul natural al supraviețuirii celui mai adaptat? Darwin socotea că poate dovedi aceasta din plin. Darwinismul social a devenit temeiul tezei potrivit căreia principiul supraviețuirii celui mai adaptat, care lucrează în evoluția naturii, poate fi folosit de om și aplicat între oameni în societatea omenească.

Principiul selecției, pe care l-am văzut atât de puternic în mâinile omului, se aplică oare și în natură? Cred că pot dovedi că se aplică acolo foarte folositor.²¹⁹

A înțelege astfel natura umană este exact opusul teoriei naturii umane a ființei, apărute în religia revelată. Religia revelată socotea că firea omului, cu care se naște, nu se schimbă. Teoria evoluției a lui Darwin afirmă că natura umană trece în fiecare clipă printr-un proces de evoluție. Ea se deosebește și de teoria orientală a naturii umane, întemeiată pe schimbare. Orientul socotește că oamenii se nasc cu aceeași natură umană, dar după naștere caracterul se schimbă în limitele naturii umane cu care s-au născut. Teoria orientală, potrivit căreia mintea nu poate ieși din limitele naturii, cu care se nasc toți oamenii, dar lucrează înăuntrul acestor limite, se deosebește fundamental de teoria naturii umane a lui Darwin și a darwinismului social.

Treptătatea și teoria luptei sunt trăsături de neocolit ale progresului și ale evoluției. Ele pătrunseseră știința și filosofia occidentale de după Renaștere, formate în jurul determinismului și al cauzalității, care negau relativitatea și autonomia. Iar Darwin le-a preluat. Darwin nu a putut respinge prejudecățile în care filosofia occidentală credea neclintit: „natura nu face salturi” și „războiul tuturor împotriva tuturor”. De aceea caracterul treptat și de luptă al teoriei evoluției a lui Darwin poate fi văzut nu ca o teorie nouă, ci ca ceva inerent culturii occidentale a vremii.

Teoria evoluției a lui Darwin vs teoria echilibrului punctat (Punctuated equilibrium)

Teoria evoluției treptate susținute de Darwin, adică teoria potrivit căreia totul evoluează necontenit, a început treptat să fie zdruncinată științific. Motivul principal este că verigile lipsă (missing link) care ar sprijini gradualismul nu au fost găsite, în ciuda multor strădanii. Verigile lipsă sunt ipoteza că există specii prin care o ființă vie ar fi trebuit să treacă în cursul evoluției treptate, dar ale căror urme nu se găsesc. Dacă aceste urme continuă să nu fie găsite, revizuirea teoriei evoluției a lui Darwin este de neocolit. Una dintre aceste teorii revizuite este „teoria echilibrului punctat” (punctuated equilibrium). Potrivit acestei teorii, publicate în 1972 de profesorul Gould, speciile trec prin lungi perioade de stabilitate, iar apoi se diferențiază brusc în perioade scurte. Cu excepția acestor momente, omenirea arată, de la evoluția ei în Homo sapiens, o „adaptare neevolutivă” (non-evolutionary adaptation).

Teoria echilibrului punctat se deosebește de creaționism, potrivit căruia Dumnezeu l-a făcut pe om din lut. Ea se deosebește și de teoria evoluției a lui Darwin, potrivit căreia toate ființele vii, inclusiv omul, evoluează necontenit, treptat. Dar teoria adaptării neevolutive a omului se potrivește bine cu filosofia schimbării subliniată de civilizația lui Dao. Culoarea pielii sau a ochilor, forma nasului sau a buzelor sunt trăsăturile proprii fiecărei rase care alcătuiește omenirea de azi. Savanții occidentali, din comoditate, au împărțit la un moment dat omenirea de azi în rasa galbenă (Asia), rasa albă (Occidentul), rasa neagră (Africa), rasa brună (India) și rasa roșie (America), susținând că sunt rase diferite. Dar astăzi se acceptă că toate țin de aceeași specie și că trăsăturile rasiale doar s-au schimbat, nu că omul a evoluat.

Ultima mutație spre Homo sapiens pare să se fi produs în mai multe locuri deodată. Din rezervorul genetic (pool) al primilor Homo sapiens, genele omenirii de azi s-au dezvoltat în mai multe puncte ale pământului, iar omenirea de azi, care le împărtășea, a ajuns să acopere pământul. Toate rasele care populează astăzi lumea sunt subspecii (亞種) care țin de o singură specie, Homo sapiens. Deosebirile dintre rase vin din izolarea geografică și din adaptarea la deosebirile de climă: nu sunt decât deosebiri în sânul unei singure specii (種). ²²⁰

Ce înseamnă faptul că avem trupul lui Homo sapiens și „trăsăturile fizice” ale unei rase diferențiate? Trăsăturile fizice, adică deosebirile de culoare a pielii, de culoare a ochilor, de formă a nasului, sunt oare un proces prin care evoluează trupul însuși al lui Homo sapiens? Sau trebuie văzute ca simple schimbări fără legătură cu evoluția, așa cum pielea cameleonului își schimbă culoarea după mediu? Aici, civilizația occidentală a lui Dumnezeu, întemeiată pe creaționism, a căutat până în prima jumătate a secolului al XX-lea să socotească trăsăturile fizice ale omenirii drept trăsături ale unor oameni creați diferit. În această privință nu a existat nicio deosebire nici după teoria evoluției a lui Darwin, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Altfel spus, chiar admițând că omul nu a fost creat așa cum este acum, ci a evoluat până la starea de acum, s-a căutat să fie tratat ca evoluat în oameni diferiți.

Darwin și ceilalți evoluționiști credeau că Homo sapiens a evoluat necontenit de la apariția lui, iar gânditori ca Comte sau Marx și-au clădit sistemele filosofice pe această premisă. Dar odată cu reculul ideii de progres, care măturase ca o febră Occidentul secolului al XIX-lea, au început să se schimbe și teoriile despre evoluție. Și ideea că societatea omenească evoluează necontenit s-a schimbat, pe măsură ce s-a prăbușit teza evoluționiștilor potrivit căreia acea specie biologică numită om se schimbă necontenit.

Potrivit dovezilor din fosile, nu există nicio dovadă că volumul sau structura creierului s-ar fi schimbat de la apariția lui Homo sapiens.²²¹

„La granița evoluției speciilor, creierul se află într-o stare neschimbată de o sută până la două sute de mii de ani.” ²²² Dacă primim această vedere, adică dacă Homo sapiens nu mai evoluează de la apariția lui, evoluția nu poate avea loc „treptat”, cum susținea Darwin, ci trebuie socotit că ea se produce brusc, prin acele „salturi” pe care el s-a străduit atât să le nege. Verigile lipsă despre care vorbea el nu sunt verigi care există dar nu au fost găsite, ci trebuie să fie verigi care pur și simplu nu există. Creierul omului trebuie văzut ca neavând o creștere treptată, ci ca mărindu-se brusc, prin salturi, într-un timp relativ scurt, și neschimbându-se de atunci. Teoria evoluției creierului omenesc se explică astfel.

Omul nu a evoluat printr-un creier care creștea treptat de la o generație la alta, ci prin înlocuirea discontinuă a unor specii cu creier mic de către specii cu creier mare.²²³

Într-adevăr, în ciuda săpăturilor intense pentru fosile întreprinse de la Darwin încoace, verigile lipsă nu au fost găsite. Dovezile geologiei și ale paleontologiei neagă evoluția treptată a lui Darwin. Primind ca fapte aceste dovezi materiale, s-a publicat o nouă teorie a evoluției, deosebită de gradualismul lui Darwin: teoria echilibrului punctat. Ea este destul de novatoare ca să răstoarne toate ideologiile întemeiate pe teoria evoluției și pe ideea de progres din secolul al XIX-lea. Aceasta pentru că darwinismul social își pierde astfel temeiul.²²⁴

Esența teoriei echilibrului punctat se explică astfel: speciile nu se schimbă treptat, ci, la scara timpului geologic, apar aproape într-o clipă și dăinuie milioane de ani schimbându-se foarte puțin.²²⁵ Dovezile paleontologice de până acum arată două trăsături: stabilitatea speciilor existente și apariția bruscă a speciilor noi. În transformarea și evoluția speciilor, stabilitatea speciilor existente este dovedită de faptul că primele și ultimele fosile ale unei specii sunt aproape identice, iar apariția bruscă de faptul că speciile noi apar într-o formă desăvârșită, nu prin acumularea unor schimbări mărunte.²²⁶ Potrivit dovezilor arătate de fosile, speciile noi apar brusc și, când dispar, dispar tot brusc.²²⁷ Evoluția se face îndeobște într-o parte izolată, iar rareori se întâmplă ca o specie să evolueze schimbându-se încet și continuu.²²⁸

De ce oare trebuie legată teoria selecției tocmai de o ipoteză inutilă și probabil greșită? Fosilele cunoscute nouă nu sprijină conceptul de evoluție treptată. Un grup de animale dispare într-o perioadă foarte scurtă, iar speciile noi apar mereu brusc. Nicio dovadă fosilă nu arată specii intermediare, care să facă legătura. Chiar dacă ai întoarce toate pietrele vechi din aceeași regiune, nu există o asemenea dovadă fosilă.²²⁹

În teoria evoluției a lui Darwin, caracterul treptat este nedespărțit de caracterul de luptă. De aceea, odată ce caracterul treptat este revizuit, trebuie revizuit și caracterul de luptă. Lumea animală, așa cum o vedeau în secolul al XIX-lea Darwin și urmașii lui, era o lume crudă: o lume în care fiecare animal își închina fiecare minut și fiecare secundă luptei pentru existență. Măsura succesului era câte lupte câștigase și câți dușmani supusese. Dar astăzi se descoperă că luptele dintre animale nu sunt adesea lupte pe viață și pe moarte, ci simple ritualuri, iar relațiile de simbioză și de cooperare sunt pentru viață și pentru evoluție o parte la fel de importantă ca lupta pe viață și pe moarte.²³⁰ Lupta pentru existență nu are în evoluție o însemnătate atât de mare cum credea Darwin. Teoria echilibrului punctat neagă importanța luptei pentru existență.

Indivizii aceleiași specii se întrec între ei doar în marja de variație cu care s-au născut la apariția speciei. De aceea lupta pentru existență dintre indivizi, neavând aproape nicio valoare evolutivă, nu are mare însemnătate.²³¹

Darwin însuși scrie în Originea speciilor că felul de a dovedi că teoria lui a selecției naturale este adevărată este același cu felul de a dovedi că teoria ondulatorie este adevărată.²³² Dar, cum știm, de când Einstein a dovedit în 1905, prin efectul fotoelectric, că lumina are și însușirile unei particule, s-a statornicit teza că lumina are deopotrivă însușirile unei unde și ale unei particule.²³³ Și este interesant că Darwin însuși a recunoscut că faptele geologice și paleontologice nu dovedesc evoluția treptată și a scris că aceste fapte ar putea deveni o provocare pentru teoria lui a selecției naturale: este exact ce s-a întâmplat astăzi.

Geologia nu arată, desigur, că ființele vii evoluează în chip mărunt și treptat. Iar acest fapt este cea mai limpede și mai gravă dintre obiecțiile care pot fi aduse teoriei selecției naturale.²³⁴

Așa cum mecanica lui Galilei și Newton, care a făcut legea până în secolul al XIX-lea și a dominat nu doar fizica, ci și filosofia, și-a pierdut în secolul al XX-lea caracterul absolut și a fost cuprinsă de teoria relativității a lui Einstein, a venit vremea ca și teoria evoluției a lui Darwin să fie cuprinsă de o teorie a evoluției mai largă, precum „teoria echilibrului punctat” susținută de profesorul Gould. Sistemul de gândire occidental și-a pierdut într-o clipă nu doar temeiurile fizice, ci și pe cele biologice. Ideea de progres și-a pierdut sprijinul și a devenit un castel clădit pe nisip, suspendat în gol.

Dar faptul că teoria evoluției susținută de Darwin a fost infirmată nu înseamnă, desigur, că se neagă faptul evoluției pe care el l-a scos la lumină. Meritul științific al lui Darwin este de a fi sfărâmat dogma religiei revelate, potrivit căreia fiecare specie a fost creată, și de a fi statornicit ca fapt de neclintit că speciile s-au născut prin evoluție. Darwin a fost un om cu curajul și clarviziunea de a nu-și îndoi convingerile, chiar sub batjocura oamenilor prinși în prejudecățile vremii. Potrivit ideii că meritele unei gândiri mari țin de om, iar neajunsurile de influența epocii, Darwin a lăsat fără îndoială marea realizare de a fi arătat că omul este o ființă supusă evoluției. Dar este tot atât de sigur că, sub influența epocii, a săvârșit greșelile vremii lui în explicarea faptului evoluției.

Odată cu teoria evoluției a lui Darwin, nu se mai poate susține acel fel de creaționism potrivit căruia fiecare floare a fost făcută anume pentru insecta care i se potrivește. În acest sens, teoria evoluției contrazice creaționismul tradițional. Aici nu poate exista nicio părere deosebită. Dar nu se poate nega că problema centrală a întâmplării rămâne nerezolvată. Nu există nicio deosebire în privința faptului că, într-un univers bine rânduit, viața se dezvoltă și apar ființe superioare, rod al evoluției. A crede că acestea se datorează întâmplării este socotit și acum o iluzie nechibzuită.²³⁵

După cum este interpretată, teoria evoluției a lui Darwin îi îngăduie omului să-l înlăture pe Dumnezeu, să se așeze în locul celui transcendent și să domine natura. În acest sens, Darwin putea rămâne creștin. Într-adevăr, Darwin însuși spune: „Nu văd de ce teoria mea ar tulbura sentimentele religioase ale oamenilor.” ²³⁶ În acest sens, creaționismul iudeo-creștin și teoria evoluției a lui Darwin au aceeași atitudine față de problema relației dintre om și natură: omul este o ființă care poate domina natura. Aceasta se opune frontal conceptului oriental de Dao, potrivit căruia omul este un produs al naturii și trebuie să urmeze natura.

Cu excepția culturii grecești, civilizația occidentală nu a cuprins și nu a armonizat niciodată deodată destinul și libertatea. În mare, până în Evul Mediu a fost primit ca fundamental destinul, iar după Renaștere libertatea. Iar în secolul al XIX-lea, odată cu înlocuirea Dumnezeului iudeo-creștin cu spiritul, și libertatea a devenit o fatalitate. Cei care ignoră și iau în râs conceptul căii de mijloc nu aveau o temelie culturală din care să priceapă sensul adevăratei libertăți: „libertatea în sânul destinului”. Darwin, departe de a înțelege conceptul căii de mijloc pe care îl aveau chinezii și grecii din vechime, arată față de el o atitudine rece și sarcastică.

Crescătorii de animale nu admiră și nici nu vor să admire calea de mijloc. Lor le plac extremele.²³⁷

Darwin susținea, ca lege neschimbătoare a naturii, că indivizii sau speciile care nu progresează spre desăvârșire rămân în urmă, sunt învinși și pier singuri:

Fiindcă selecția naturală lucrează doar după folosul ființelor vii și pentru acest folos, toate însușirile trupești și sufletești vor tinde să progreseze spre desăvârșire.²³⁸

Dar dacă indivizii sau speciile nu evoluează, ci se schimbă, atunci violența nemiloasă și viclenia mobilizate, pentru o falsă evoluție și un fals progres, de niște oameni înfierbântați și ușuratici nu pot fi justificate. Conceptele fundamentale de separare și de luptă, inerente civilizației occidentale, sunt fața și reversul ideilor occidentale de evoluție și de progres. Darwinismul este un curent al filosofiei occidentale a secolului al XX-lea, născut din ideea că evoluția biologică a omului continuă neîncetat. Dar odată cu dispariția ideologiilor antropocentriste ale secolului al XX-lea, în secolul al XXI-lea nu mai există gânditori care să conceapă științele sociale pe temeiul evoluției biologice a omului.

4) Ideologiile secolului al XX-lea: antropocentrismul (人間主義) antietic

Filosofia occidentală, după universalizarea spiritului în Antichitate și absolutizarea spiritului în epoca modernă, a ajuns în sfârșit la antropocentrismul (人間主義, anthropocentrism) spiritului contemporan. Acesta este cursul istoriei filosofiei occidentale. Antropocentrismul este cu totul diferit de umanism (humanism).²³⁹ În interpretarea relațiilor omenești, umanismul este o gândire opusă metafizicii sau teocentrismului. Aceasta este gândirea centrală a filosofiei orientale, păstrată de taoism și de confucianism. În istoria filosofiei occidentale, Occidentul a trăit umanismul ieșind din cei o mie de ani de ev întunecat ai Evului Mediu și intrând în Renaștere. Este numele dat întoarcerii lui, pentru prima oară de când religia revelată devenise religia de stat a Romei, în secolul al IV-lea, la umanismul epocii grecești. Spre deosebire de umanism, antropocentrismul susține că gândirea metafizică sau teocentrică, sprijinindu-se pe puterea spiritului omenesc, poate depăși relațiile omenești: o filosofie potrivit căreia „adevărul” poate depăși relațiile omenești. Este un sistem întemeiat pe manifestatul occidental tipic. Căci dacă, potrivit nemanifestatului, omul nu poate exprima adevărul, un asemenea adevăr nu poate depăși relațiile omenești.

Dincolo de dogmele manifestatului, în Occident există, lucru uimitor, gânditori care dezvoltă în numele științei filosofii potrivnice eticii. Herbert Spencer (1820–1903) este unul dintre ei. După ce a citit Originea speciilor a lui Darwin, el a aplicat societății conceptul de selecție naturală și a dezvoltat darwinismul social (Social Darwinism). El a folosit pentru prima oară expresia „supraviețuirea celui mai adaptat” (Survival of the fittest) în cartea sa din 1864, Principiile biologiei (Principles of Biology). Această teză se sprijină pe gradualismul și pe teoria luptei din teoria evoluției a lui Darwin. În cartea sa din 1859, Originea speciilor (On the Origin of Species), Darwin explicase „o lege generală care duce la progresul tuturor ființelor vii, și anume: înmulțiți-vă, variați, lăsați-i pe cei mai puternici să trăiască și pe cei mai slabi să moară”. Darwin însuși a adoptat, începând cu ediția a cincea din 1869, expresia lui Spencer „supraviețuirea celui mai adaptat”. Gânditorul care a transpus-o în societate a fost Spencer. Spencer susținea că „și societatea, ca natura, se dezvoltă prin concurență” și socotea, prin urmare, că „a-i ajuta artificial pe cei neputincioși frânează dezvoltarea societății”. Spencer a susținut un sistem filosofic antietic, care n-ar putea exista în filosofia orientală. Confucianismul susține etica potrivit căreia „conducătorul (junzi, 君子) îi ajută pe cei nevoiași și nu sporește bogăția celor bogați” (Analectele 6:4). Filosofia lui Spencer a celui puternic a avut o mare influență în justificarea capitalismului laissez-faire și a imperialismului. Imperialiștii occidentali au primit-o cu brațele deschise. Și ideologiile comunistă și fascistă s-au folosit din plin de ea.

Marx credea că natura umană se poate schimba după mediu, mai ales după factorii economici. Darwin susținea în teoria lui a evoluției că „selecția naturală cercetează cu de-amănuntul, zi de zi și ceas de ceas, în lumea întreagă, orice variație, oricât de măruntă; leapădă ce este rău, păstrează și adună ce este bun”. Marx se sprijinea pe ipoteza că natura umană este schimbată de selecția naturală. Dacă Marx ar fi crezut, ca civilizația orientală, în existența unei naturi umane neschimbătoare, n-ar fi visat o utopie care nu se va înfăptui niciodată. Nici n-ar fi putut justifica folosirea violenței pentru înfăptuirea unei „societăți în care fiecare muncește după capacități și primește după nevoi” sau a unei „societăți în care condițiile dezvoltării individului sunt identice cu condițiile dezvoltării întregii societăți”. Teoria comunistă, care căuta să clădească o utopie pe temeiul darwinismului social, nu putea decât să eșueze, pentru că deforma natura umană. Iar pentru aceasta a justificat dictatura și a căutat să depășească etica. Asupra teoriei comuniste se pot face felurite judecăți. Dar prin faptul că a trădat etica de azi pentru o utopie viitoare care nu se va înfăptui niciodată, comunismul este o ironie crudă și absurdă a filosofiei, vrednică de osândă.

Or unul dintre elementele importante ale eredității este atavismul (隔世遺傳). Îndeobște, trăsăturile părinților apar direct la copii, dar uneori ele nu se arată la generația părinților și sar o generație, ca să apară la nepoți. În engleză se folosește atavism, un concept mai larg decât saltul unei generații. El explică reapariția la urmași a unor trăsături ale strămoșilor, dispărute în cursul evoluției. Reapariția trăsăturilor strămoșești privește nu doar a doua generație, ci un cerc mai larg de strămoși. Faptul că un om astăzi neputincios poate avea, în generația următoare sau la urmașii lui, un copil foarte capabil: aceasta este taina eredității. Și invers este adevărat. Este o lege a eredității care anulează gradualismul și teoria luptei. A-i ajuta artificial pe cei neputincioși face parte din instinctul de autoconservare al societății omenești. Etica reflectă această valoare. Gradualismul și teoria luptei, mecanismele teoriei evoluției a lui Darwin în secolul al XIX-lea, au fost reevaluate în teoria evoluției a profesorului Gould, „echilibrul punctat”, la sfârșitul secolului al XX-lea și și-au pierdut pertinența.

Toate ideologiile care afirmă un adevăr absolut, precum comunismul sau fascismul, sunt ficțiuni. Aceasta pentru că propun ținte de neatins în lumina naturii umane. Iar pentru înfăptuirea acestor idealuri fictive ele silesc la jertfe de la care omul nu se poate abate, precum etica. Nici celelalte ideologii nu sunt expresia unui adevăr obiectiv, ci narațiuni construite psihologic după nevoile sociale ale vremii. Libertatea, egalitatea, fraternitatea sunt idei mărețe, dar, fiindcă domeniul lor de aplicare se schimbă după împrejurări, nu pot fi adevăruri obiective. Tot așa, socialismul, naționalismul, liberalismul și altele pretind un adevăr universal, dar, analizate psihologic, ajung în cele din urmă să ocrotească interesele și puterea unor anumite grupuri. Miezul este instinctul de autoconservare.

Antropocentrismul, o formă aparte a civilizației occidentale, nu s-a născut pur și simplu din născocirea câtorva gânditori. El s-a format trecând prin deismul ivit în Iluminismul occidental, ducând la maximum rolul spiritului și unindu-se cu „știința”. În cele din urmă, pe măsură ce rolul spiritului s-a lărgit necontenit, spiritul a ajuns, în antropocentrism, să țină locul omului întreg. Astfel Occidentul a intrat, în secolul al XX-lea, într-o epocă de luptă extremă pentru a cuceri lumea prin feluritele ideologii născocite de om.

Umanismul este un sistem filosofic cu totul diferit de antropocentrism. Se folosește adesea termenul de umanism, opus teocentrismului (Theocentrism), în sensul că Renașterea, eliberându-se de viziunea religioasă, căuta natura umană. Și, fiindcă filosofia reprezentată de Renaștere este apropiată de umanism, studiile umaniste ale vremii sunt numite și ele umanism. Filosofia fundamentală a confucianismului este adesea numită umanism. Umanismul Renașterii occidentale și umanismul confucianist se aseamănă, desigur, prin faptul că se opun teocentrismului, dar arată deosebirea dintre Orient și Occident. În gândirea umanistă, Occidentul a subliniat libertatea și raționalitatea individului, în timp ce confucianismul prețuiește responsabilitatea morală și armonia socială. Altfel spus, ele arată deosebirea dintre individualismul occidental și relaționismul oriental.

Antropocentrismul este perspectiva care îl așază pe om în centrul lumii. Este o atitudine filosofică ce pune poziția omului mai presus de natură sau de celelalte ființe (uneori chiar și de Dumnezeu). Altfel spus, este gândirea că omul este centrul tuturor lucrurilor. Antropocentrismul este un sistem filosofic cu totul diferit de umanism. Deosebirea esențială apare mai ales în chestiunile de etică. Umanismul se arată cel mai limpede în civilizația orientală sau în Renașterea occidentală: ideea este de a alcătui societatea omenească în jurul naturii umane, nu al religiei. Antropocentrismul, în schimb, nu recunoaște limita potrivit căreia spiritul omului este legat de instinct. El vrea să vadă aici o posibilitate nesfârșită. De aceea își fixează un ideal și socotește legitime toate mijloacele pentru a-l atinge, așa încât ajunge să vrea să treacă dincolo de etica omenească fundamentală. Faptul că rolul spiritului este subliniat înseamnă că spiritul, ca „sursă de lumină”, cârmuiește chiar și etica. Aceasta înseamnă respingerea ideii că etica vine din instinct.

Esențial este că antropocentrismul se sprijină pe manifestat, adică pe ideea că omul poate cuprinde adevărul absolut. Antropocentrismul este o libertate fără măsură, care nu recunoaște destinul ce i-a fost dat. El înseamnă că omul, produs al naturii, folosește fără nicio limită ceea ce îi dă natura și poate trata natura după voia lui, punându-se pe sine în centru. Astfel omul ajunge să ignore instinctul care îl leagă de hrană, îmbrăcăminte și locuință și cade în iluzia megalomană că ar fi o ființă care trăiește doar cu noul creier, fără vechiul creier. Atunci, cum a spus Lessing, „omul devine o maimuță căzută în megalomanie în aprecierea puterilor propriului spirit”. Aceasta înseamnă a cădea în iluzia că spiritul omenesc îl poate înlocui pe Dumnezeu și în iluzia că omul poate explica pe Dao, calea naturii, și se poate folosi de el după plac. Această explicație filosofică a antropocentrismului este un element important al comparației dintre civilizațiile Orientului și Occidentului, fiindcă arată o latură a istoriei civilizațiilor născută în Occident și respinsă în Orient.

Pe măsură ce civilizația occidentală s-a cufundat și mai mult în metafizică prin deismul Iluminismului, ea s-a îndreptat spre absolutizarea spiritului. Numim această perioadă epoca ideologiilor. Încrezându-se prea mult în puterea spiritului, omul a intrat într-o stare megalomană, în care spiritul omenesc ar putea face tot ce face Dumnezeu în teism. Cercetând această problemă din perspectiva naturii umane, vedem că fenomenul absolutizării spiritului cuprinde o problemă esențială. Faptul că noul creier a dobândit o anumită capacitate de a cârmui instinctele și sentimentele omului înseamnă că omul s-a „emancipat” (emancipate) tot atât de instinctul animal. Dar trebuie să luăm aminte la natura acestei emancipări. Noul creier poate regla o parte din faptele instinctului animal, dar aici se oprește. Omul are limita de a nu putea nici naște, nici înlătura instinctul animal. De aceea o cunoaștere metafizică pură, desprinsă de instinct, adică o cunoaștere care s-ar sprijini doar pe puterea spiritului, este imposibilă.

Raționalismul lui Descartes, în care spiritul vrea să țină locul omului, a devenit curentul principal al filosofiei occidentale prin Berkeley, Kant, Fichte, Hegel și alții. Dar această venerare a spiritului de către filosofia occidentală a ajuns în cele din urmă la o „stare de nebunie”: antropocentrismul, potrivit căruia oameni supraomenești creează o lume nouă.

Filosofia modernă începe cu Descartes. Descartes credea cu tărie în propriul gând și în propria existență și socotea că de aici trebuie dedusă lumea exterioară. Această atitudine s-a lărgit necontenit, prin Berkeley și Kant, până la Fichte, care credea că totul nu este decât expresia eului. Într-un cuvânt, este o nebunie. Filosofia de după aceea a încercat necontenit să scape de această atitudine extremă refugiindu-se în bunul-simț al vieții de zi cu zi.²⁴⁰

Epoca ideologiilor, care se revendica de la antropocentrism, a devenit în cele din urmă stația terminus a venerării spiritului în civilizația occidentală. Darwinismul social a jucat un rol central. Această carte cercetează doar pe Socrate, punctul de pornire al filosofiei cultului spiritului, și epoca ideologiilor, stația ei terminus. Când cercetăm epoca ideologiilor, este important mai ales să cercetăm miezul darwinismului social, care a făcut-o posibilă. Aceasta pentru că darwinismul social a servit feluritelor ideologii la justificarea imperialismului, a rasismului și a inegalității economice. Le-au justificat, desigur, în numele unei utopii de neînfăptuit, pentru că, transpunând în societate teoria evoluției a lui Darwin, socoteau posibilă refacerea naturii umane.

Faptul că ideologiile au arătat înclinația de a birui, de a depăși sau de a ignora etica omenească este socotit una dintre cele mai mari probleme semnalate de adversarii lor. A spune că etica vine din instinct înseamnă a recunoaște limite puterilor spiritului omenesc. Dimpotrivă, a spune că etica vine din spirit înseamnă a recunoaște că puterile spiritului omenesc nu au limite. Din punct de vedere etic, se naște astfel un antropocentrism care socotește „omul un mijloc al progresului”. Fața crudă pe care o arată antropocentrismul vine din faptul că ignoră etica și natura umană, care este temelia eticii.

„Cucerirea spațiului vital” despre care vorbește fascismul și „societatea în care fiecare muncește după capacități și primește după nevoi” despre care vorbește comunismul sunt iluzii de neînfăptuit, născute din voința de a mobiliza spiritul pentru a atinge utopia ignorând instinctul. Faptul că fascismul duce, pentru cucerirea spațiului vital, o politică de exterminare rasială cu ajutorul forței militare sau că comunismul apără dictatura proletariatului pentru a tinde spre utopie ține tocmai de iluzia că poți călca în picioare etica omenească fundamentală. Or ideologia nu poate trece, în cele din urmă, peste acea limită care este natura umană; de aceea jertfele vremelnice propuse pentru atingerea utopiei rămân ca politică permanentă a antropocentrismului. Toate ideologiile, fiindcă nu au ținut seama de natura umană și au vrut să treacă peste ea, nu puteau decât să eșueze.

Pentru ca spiritul să intre, în civilizația occidentală, într-o „stare de nebunie”, era nevoie de o întărire științifică ce să ducă la maximum puterea spiritului. Rolul acesta l-a jucat teoria evoluției a lui Darwin. Darwin și-a publicat teoria evoluției în 1859 și a șocat o lume occidentală legată de creaționism. Dacă primim ideea că „marea descoperire este strădania descoperitorului, iar problemele pe care le cuprinde sunt problemele epocii”, teoria evoluției este o mare realizare a lui Darwin. Dar faptul că Darwin a folosit întocmai în teoria lui a evoluției metoda adânc înrădăcinată în gândirea occidentală, adică teoria luptei și gradualismul, a fost greșeala greșelilor.

Pe măsură ce teoria evoluției a lui Darwin s-a legat de științele sociale, Occidentul a creat filosofia dogmatică pe care o numim „evoluționism social”. Darwinismul social este cel care a jucat un rol hotărâtor în deschiderea epocii ideologiilor. Ajuns la extrem, orice lucru se întoarce în contrariul său (物極必反): darwinismul a ajuns să însemne căderea cortinei peste epoca spiritului din Occident.

Epoca ideologiilor poate fi analizată și interpretată prin felurite metode filosofice. Dar cea mai bună metodă este analiza și judecata prin natura umană. Ideologia pornește de la premisa că spiritul omenesc poate cuprinde adevărul absolut și îl poate crea în viitor. Aceasta este ultima etapă la care a ajuns contextul aparte al Occidentului secolului al XX-lea, în cursul trecerii teologie–metafizică–ideologie. Punctul esențial este aici rolul spiritului omenesc. Dacă primim teoria naturii umane potrivit căreia natura umană se alcătuiește din instinct și spirit, iar spiritul nu poate ieși din domeniul pe care i-l oferă instinctul, ideologia devine o filosofie care a pornit dintr-o gravă deformare a acestei teorii a naturii umane și care nu putea, în cele din urmă, decât să eșueze cu totul.

Spiritul nu poate ieși din limitele instinctului ca să se bucure de o libertate proprie. În cele din urmă, fiindcă instinctul este sursa de lumină, iar spiritul oglinda, teza „să ne bizuim pe spirit” nu poate fi decât o ficțiune. Ignorând acest sistem filosofic fundamental, Occidentul a încercat, prin epoca ideologiilor din secolul al XX-lea, să rezolve cu totul problemele omului bizuindu-se pe spirit. Iar rezultatul ne-a adus tragedii cumplite. Sunt posibile multe explicații pentru problemele pricinuite de epoca ideologiilor. Mai presus de toate, ele pot fi văzute ca rod al deformării teoriei naturii umane, care ignoră instinctul și se bizuie doar pe spirit.

Civilizația orientală și umanismul lui Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”

Antropocentrismul centrat pe ideologie a măturat lumea filosofică occidentală a secolului al XX-lea. Antropocentrismul afirmă că „adevărul” susținut de metafizică sau „dogma” teocentrismului devin „măsura tuturor lucrurilor”. Aceasta pentru că ele îl depășesc pe om. Civilizația orientală, dimpotrivă, este în esență umanistă. Niciun adevăr și nicio dogmă nu pot vătăma relațiile omenești. Taoismul și confucianismul au drept miez gândirea că nu adevărul metafizic sau Dumnezeu, ci omul este centrul societății omenești. Ele au drept valori centrale natura umană și cultivarea de sine. Gândirea lui Confucius, Mencius și Xunzi subliniază toată posibilitatea morală și responsabilitatea socială a omului fără să se sprijine pe Dumnezeu sau pe metafizică: aceasta este tocmai trăsătura umanismului.

Când un discipol l-a întrebat pe Confucius cum trebuie slujite duhurile, Confucius a răspuns: „Dacă nu știi încă să-i slujești cum trebuie pe oameni, cum să slujești duhurile?” Este un răspuns care înlătură teocentrismul și subliniază importanța umanismului. Iar când același discipol l-a întrebat despre moarte, Confucius a răspuns: „Dacă nu cunoaștem încă bine viața, cum să vorbim despre moarte?” (Analectele 11:12). Este un răspuns care înlătură abstracția metafizică și subliniază că trebuie să ne concentrăm asupra vieții concrete din această lume, adică asupra umanismului. Și Mencius a continuat umanismul lui Confucius, înlăturând din filosofia lui pe Dumnezeu și adevărul metafizic și concentrându-se asupra omeniei, dreptății, ritualurilor și înțelepciunii (仁義禮智), adică asupra realității societății omenești. Și Xunzi, declarând că „plouă și fără ritualul pentru ploaie”, a susținut educarea morală a societății omenești prin învățătură și prin lege. Esențialul este să cârmuiești individul și statul prin umanism, ținându-te departe de Dumnezeu și de adevărul metafizic. Și taoismul se ține departe de Dumnezeu, de adevărul metafizic și de ideologie, iar sistemul lui filosofic, care vrea să pună în practică pe Dao pe care omul l-a învățat de la natură, împărtășește și el gândirea umanismului.

Acest sistem filosofic exista și în Occident. Un sistem de gândire filosofică numit umanism (humanism), opus teocentrismului (theocentrism) și antropocentrismului (anthropocentrism), apare în Antichitatea greacă și în Renaștere. Este umanismul care există din Antichitatea greacă și este reprezentat de Protagoras. Strădania de mai târziu a Occidentului de a înfăptui o renaștere a civilizației, adică Renașterea, în sensul regăsirii umanismului civilizației grecești împotriva teocentrismului religiei revelate din Evul Mediu, este un exemplu. Cel puțin înainte ca manifestatul să devină curentul principal al civilizației grecești, umanismul era unul dintre elementele ei centrale. Protagoras (481–411 î.Hr.) a declarat că omul nu poate fi decât în centrul civilizației.

Omul este măsura tuturor lucrurilor: a tot ce este acum, a oricărei chestiuni, a ceea ce există și a ceea ce nu există. ²⁴¹

Este ideea că trebuie prețuită gândirea autonomă a omului însuși, în loc să ne legăm de doctrinele date de Dumnezeu: expresia unui fel de gândire umanistă în stilul Renașterii. Dumnezeu sau ideologia, odată fixate, devin centrul în locul omului: totul se centrează pe doctrină sau pe ideologie. Ceea ce gândește omul nu mai contează, iar doctrina fixată îl stăpânește pe om. Protagoras este un gânditor care a trăit atunci când centrul filosofiei grecești se muta spre sacralizarea religiei și spre ideea că adevărul absolut poate fi exprimat. Într-o asemenea vreme, Protagoras a respins ca omul să creadă în expresiile absolutului și să se lege de ele și a susținut că trebuie păstrat umanismul.

Protagoras susținea că ceea ce este drept nu este un criteriu absolut, ci variază după experiența și percepția omenească. Atunci Dumnezeu era criteriul judecății, dar Protagoras a căutat să înțeleagă lumea luându-l pe om drept criteriu. Aceasta este filosofia umanismului. A fost, în Grecia antică, o cotitură importantă, prin care s-a trecut de la o viziune mitică asupra lumii la o gândire centrată pe om. Propoziția lui a devenit temelia filosofică a respectului datorat felurimii părerilor. Gânditorii greci ai manifestatului au avut o altă părere. Platon a criticat această propoziție, arătând că, dacă toate părerile ar fi adevărate, ar rezulta contradicții. Și Aristotel a susținut că adevărul trebuie să aibă un criteriu universal.

Propoziția lui Protagoras se opune ideologiei. Căci ideologia se opune umanismului. Ideologia este de aceeași vână cu teocentrismul. Când omul devine centru în sensul că ar avea capacitatea de a exprima adevărul absolut, aceasta devine o altă formă de teocentrism. Nu se deosebește cu nimic de o viață centrată pe Dumnezeu: omul doar ține locul lui Dumnezeu. Omul poate dispune atunci după plac până și de etica religiei revelate. Aceasta pentru că, în ideologie, spiritul omenesc ține locul lui Dumnezeu. Din această pricină religia cu greu poate sta alături de ideologie. În epoca ideologiilor, ca să afirme caracterul absolut al ideologiei lor, acestea au condamnat deschis teismul care îl slujește pe Dumnezeu. Comunismul a propovăduit ateismul, iar în fascism, fiindcă conducătorul deținea absolutul, religia tradițională a devenit unealta regimului.

Ideologia își are izvorul în raționalismul occidental. Raționaliștii au împins necontenit civilizația occidentală spre o stare în care spiritul omenesc, după pilda lui Dumnezeu, ignoră vechiul creier și poate lucra singur. Dar, fiindcă spiritul este o oglindă, nu o sursă de lumină, nu doar ideologia, ci și raționalismul purta o limită fundamentală. Umanismul se sprijină pe nemanifestat, potrivit căruia omul nu poate exprima adevărul absolut. Aceasta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la strădania omenească. Înseamnă, dimpotrivă, că, tocmai pentru că nu-l putem exprima, trebuie să ne străduim și mai mult, până la capăt: oricât s-ar strădui, omul nu poate ajunge la adevărul absolut, dar tocmai de aceea trebuie să facă tot ce poate ca să afle un adevăr relativ și să-și făurească filosofia de care are nevoie lumea în care trăiește. Lucrul important aici este că adevărul relativ nu poate fi impus altora. Antropocentrismul se sprijină pe manifestat. De aceea adevărul metafizic pe care îl afirmă devine absolut și poate fi impus altora oricât. Chiar și etica este ignorată de dragul atingerii unui adevăr absolut care făgăduiește rezolvarea tuturor lucrurilor.

Umanismul occidental a statornicit în Renaștere, împotriva teocentrismului care dominase Evul Mediu, propoziția că omul este măsura tuturor lucrurilor. Dar umanismul, preschimbându-se în raționalismul lui Descartes, a petrecut câteva sute de ani înclinând spre gândirea cultului spiritului, miezul teocentrismului. Iar ajuns în secolul al XX-lea, s-a aliat cu darwinismul social și a ajuns la antropocentrism, în care spiritul ține locul lui Dumnezeu. Mai mult, antropocentrismul pune în scenă o ironie rar întâlnită în istoria filosofiei: leapădă până și etica divină prețuită de teocentrism.

Și pertinența umanismului și a antropocentrismului se hotărăște în cele din urmă după natura umană, adică după felul în care stabilesc relația dintre spirit și instinct. Toate filosofiile și științele sunt legate, mai mult sau mai puțin, de natura umană. Oricât de departe ar părea că se îndepărtează de natura umană, ele ajung în cele din urmă înapoi la ea. Religia, manifestatul, nemanifestatul, filosofia naturală, credința naturală: totul este legat de filosofia omului. Dacă primim gândul că inima gânditoare a omului exista deja înaintea lui Dumnezeu și a lui Dao, recunoaștem un umanism centrat pe om. Dimpotrivă, dacă pornim de la filosofia potrivit căreia Dumnezeu exista înaintea omului și l-a creat, civilizația curge spre teologie, metafizică și antropocentrism. Raționalismul modern al Occidentului a jucat rolul de a face civilizația occidentală să intre în acest curent. Când această înclinație se întărește, umanismul se preschimbă în cele din urmă în antropocentrism.

Cum a primit Orientul ideologia occidentală?

O repetăm: ca biolog, Darwin a lăsat marea realizare care este teoria evoluției. Dar în mecanismul prin care o explica, Darwin a săvârșit o mare greșeală, care a dat naștere darwinismului ca evoluție culturală. Aceasta pentru că Darwin a primit întocmai influența civilizației occidentale a vremii, înclinate la extrem spre puterile spiritului. Teoria evoluției a lui Darwin, așa cum este scrisă în cartea lui, urmează riguros filosofia occidentală și teoriile fizicii clasice: gradualismul și teoria luptei. Pe această temelie, teoria evoluției a lui Darwin a intrat în legătură cu ideologia și s-a îndreptat spre evoluționismul social. Datorită evoluționismului social, ideologia a socotit posibilă clădirea unei utopii viitoare și a luat fără șovăire, în acest scop, măsuri puternice și extreme. Ea a pricinuit o situație în care etica de azi, neschimbătoare, era ignorată de dragul unei utopii viitoare care nu se va înfăptui niciodată.

În civilizația occidentală a lui Dumnezeu, spiritul și instinctul există în opoziție sau chiar în ostilitate. Vreme de mii de ani, Occidentul a avut filosofia că „omul este un spirit care ar putea deveni asemenea lui Dumnezeu, dar pe care îl ține pe loc instinctul”. Ea mergea din lumea filosofiei grecești până la filosofia raționalistă modernă. Iar această așezare a naturii umane, adică așezarea spiritului în centrul omului, lucrează ca izvorul din care s-au născut teologia, metafizica și ideologia lor.

În problema naturii umane, Orientul urmează o filosofie opusă din rădăcini celei occidentale. Privite lucrurile așa, era greu ca Orientul să venereze ideologia occidentală ca occidentalii. Fenomenul absolutizării puterilor spiritului, de care s-a agățat Occidentul, adică crearea epocii ideologiilor, este cu putință doar într-o civilizație care îl face pe om să creadă greșit că se mișcă doar după curgerea spiritului. Ei au înfățișat o uriașă deformare a naturii umane ca misiune de pionierat a progresului și a evoluției. A existat o țară, în afara Occidentului, fascinată de aceste teorii metafizice „nebunești” ale Occidentului: Japonia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Japonia, deși oriental, a intrat într-un curent care venera și urma întocmai o civilizație occidentală căzută în rasism. Ignorând cu totul deosebirile dintre Orient și Occident, a ajuns să creadă că numai gândirea occidentală poate face cu putință succesul viitor al Japoniei. Fukuzawa (1835–1901) a avut o mare influență asupra lumii gândirii japoneze în vremea Restaurației Meiji, în secolul al XIX-lea. El a introdus în Japonia instituții occidentale avansate, precum presa și contabilitatea în partidă dublă, și s-a impus ca o prezență pozitivă de neînlocuit pentru modernizarea Japoniei. Întinderea gândirii lui era uimitoare, încât merita să fie numit un „om al Renașterii”. Respectul față de el este atât de mare în Japonia, încât portretul lui a împodobit bancnota de zece mii de yeni.

Or el a căutat să introducă întocmai în relațiile internaționale ale Japoniei metoda ideologică occidentală a supraviețuirii celui mai adaptat. Altfel spus, a căutat să introducă în Asia de Est teoria evoluției a lui Darwin, întemeiată pe supraviețuirea celui mai adaptat, și o teorie a războiului precum Lebensraum (spațiul vital), pe care avea s-o pună în față mai târziu Hitler.²⁴² Teoria spațiului vital a fost folosită de geograful german Ratzel în cartea sa din 1897, Geografia politică, în care, comparând statul cu un organism viu, susținea că Germania are nevoie de un teritoriu mai larg ca să crească și să supraviețuiască. Era aplicarea în societatea internațională a teoriei „războiului tuturor împotriva tuturor”. Fukuzawa credea în gândirea lui Spencer (1820–1903), la modă atunci în Occident, și a căutat s-o aplice Orientului. Spencer era convins că principiile supraviețuirii celui mai adaptat și ale selecției naturale lucrează întocmai nu doar în teoria științifică a evoluției, ci și în societatea omenească. Fukuzawa a căutat să aplice această teorie, pe plan internațional, celorlalte țări.

Fukuzawa socotea Coreea și China țări rămase în urmă din punct de vedere evolutiv, veșnic înapoiate, cu care Japonia nu putea trăi. Punând în față teoria „Datsu-A Nyū-Ō” (脫亞入歐, să ieșim din Asia și să devenim ca Europa), a ajuns la ideea de a cuceri țările vecine din Asia, rămase în urmă. Ideea că Japonia nu va putea supraviețui și înflori în viitor decât ieșind din Asia și devenind asemenea Europei, adică Occidentului, a stat la temelia întregii lui gândiri. Japonia s-a aliat cu Germania lui Hitler. Japonezii au căutat să imite tot ce venea din Germania, pe care o socoteau cea mai înaintată în reprezentarea viitorului. Drept urmare, așa cum Germania lui Hitler a târât tot Occidentul în război și l-a lăsat în ruine, Japonia a târât toată Asia de Est în război și a lăsat-o în ruine.

Teoria occidentală a supraviețuirii celui mai adaptat a lui Fukuzawa a eșuat în cele din urmă și în Orient, așa cum Hitler a fost înfrânt în Occident. El a lepădat cu totul spiritul oriental al nemanifestatului, al eticii, al lui yin și yang și al complementarității și s-a cufundat într-o teorie occidentală a supraviețuirii celui mai adaptat întemeiată pe manifestat, pe domnia legii, pe bine și rău și pe luptă. Este fenomenul unui om copleșit de o civilizație occidentală care a creat ideologii pe măsură ce spiritul ei înnebunea. El a socotit drept logică a celor slabi, fără nicio valoare, îndelungata tradiție, cultura și filosofia adâncă ale Orientului, potrivit cărora trebuie să existe etică și între state. Japonia a imitat întocmai felul de a se purta barbar și necivilizat al Occidentului: cucerirea, exploatarea, legea junglei sprijinită pe forța militară. Iată ce cuprinde articolul „Despre ieșirea din Asia”, publicat de Fukuzawa în 1885:

Când civilizația occidentală ajunge în Orient, toți copacii și toate firele de iarbă din Orient se pleacă după vântul Occidentului. După mine, când civilizația occidentală va cuceri Orientul, cele două țări, China și Coreea, nu vor putea supraviețui ca state independente. Este ca și cum lângă un sat care trăiește în neștiință, nelegiuire, violență și cruzime ar trăi un om drept. Nu putem aștepta vremea în care China și Coreea se vor dezvolta, ca să dezvoltăm împreună cu ele Asia. Mai degrabă trebuie să părăsim cu totul rândurile Asiei și să ne aruncăm în a ne miza viitorul pe țările Occidentului. Cel care umblă cu oamenii necivilizați este socotit necivilizat. De aceea trebuie să smulgem cu totul din inima noastră țările necivilizate ale Asiei. ²⁴³

Dar, în ciuda acestor strădanii ale lui Fukuzawa și ale militarismului japonez, răspândirea ideologiei occidentale în Orient a eșuat în cele din urmă. Țările Orientului arată față de ideologie un alt tipar decât Occidentul. Țările occidentale au căutat din toată inima să pună în practică ideologiile fascismului sau comunismului, iar aceste țări au dispărut toate odată cu eșecul ideologiei. Pricina dispariției lor este că ideologia se sprijinea pe o neînțelegere sau chiar pe o judecată greșită asupra naturii umane. Dar Orientul a avut față de ideologie o altă atitudine decât Occidentul. Japonia a căutat să absoarbă fascismul german, iar China comunismul sovietic. Dar țările Orientului, mai degrabă decât metoda occidentală de a fi credincios ideologiei și de a-i arunca întregul destin al țării, au ales metoda tradițională a Orientului: sincretismul (syncretism), adică folosirea ideologiei în slujba destinului țării.

Odată ce epoca ideologiilor s-a încheiat, prin prăbușirea Germaniei fasciste și dispariția Uniunii Sovietice comuniste, felul în care țările Orientului vor trata aceste ideologii a devenit obiect de interes. Ele primesc ideologia occidentală sub forma orientală a sincretismului. Chiar și țările Orientului care se revendică de la comunism nu se agață de idealul comunist, ci înaintează în atitudinea de a folosi, din ceea ce cuprinde acesta, ceea ce le trebuie pentru cârmuirea statului. În cele din urmă, prin acest fel oriental, sincretic, de a cârmui statul, țările care se revendică de la comunism au dispărut toate în Occident și au rămas doar în Asia de Est.

Japonia, în perioada ei militaristă, a căutat să lepede trăsăturile civilizației orientale și să urmeze filosofia occidentală dihotomică a separării și a luptei. Dar după ce a fost înfrântă de Statele Unite în al Doilea Război Mondial, a lepădat deodată fascismul, a proclamat sistemul democratic american și s-a străduit să-l urmeze. Este o metamorfoză uimitoare. Dacă a putut trece brusc de la fascism la democrație, aceasta a venit din strădania Japoniei de a afla, spre deosebire de Occident, un fel oriental de a folosi ideologia occidentală. Putem vedea Japonia arătând astfel, în chip extrem și ocolit, trăsăturile civilizației orientale. Și înclinația politicii interne japoneze de după război, în care schimbarea guvernării nu se face, ca în Occident, între guverne despărțite de ideologie, ci prin acomodări între facțiunile aceluiași partid, arată trăsăturile civilizației orientale.

China folosește metoda de a se servi de ideologia occidentală păstrând temelia gândirii orientale. China vede comunismul, în limitele filosofiei sincretismului, ca un mijloc printre altele de cârmuire a statului și se folosește de el. Spre deosebire de felul occidental al manifestatului, care încredințează cârmuirea statului filosofiei comuniste și o urmează întocmai, China continuă să se străduiască să urmeze trăsăturile civilizației orientale. Țările comuniste din Occident au lepădat toate comunismul și s-au prăbușit, dar China păstrează comunismul folosind în cârmuirea statului unele dintre părțile lui necesare. Așa cum istoric China a folosit în cârmuirea statului taoismul, confucianismul și budismul, ea folosește și din idealul comunist părțile de care are nevoie. Folosindu-se de comunism, guvernul chinez se folosește totodată de gândirea confucianistă, punându-l în față pe Confucius ca reprezentant al civilizației chineze și răspândindu-l în lume prin „Institutele Confucius”. Aceasta pentru că civilizația chineză, mai degrabă decât să se lege de vreo filosofie sau ipoteză, urmează trăsătura civilizației orientale de a folosi, după sincretism (syncretism), toate sistemele filosofice făurite de om în cârmuirea statului.

În cele din urmă, atât în privința importului de idei, cât și a destinului țării, atitudinea sincretică a țărilor comuniste din Asia de Est arată o deosebire de civilizație față de atitudinea dogmatică în care se cufundaseră țările comuniste din Occident, care au pierit. Această înțelegere și adaptare a Orientului față de ideologia creată de Occident, care a dominat o vreme lumea în secolul al XX-lea, se datorează trăsăturilor latente ale civilizației orientale. Aceste trăsături se află mai presus de toate în înțelegerea naturii umane proprie civilizației orientale. Aceasta este cu putință pentru că, din punctul de vedere al naturii umane, civilizația orientală nu urmează, ca Occidentul, poruncile spiritului, ci o teorie a complementarității care armonizează instinctul și spiritul în felul lui yin și yang.