Cum poate fi omul bun fără Dumnezeu?

1) Ren (仁) și iubirea (愛): o etică dincolo de toate doctrinele

Omenirea a inventat scrisul în jurul anului 3000 î.Hr. De aici începe așa-numita „istorie”. Iar după vreo două mii de ani de atunci, societățile omenești au început, în multe locuri, să facă să înflorească o civilizație uimitoare. O asemenea perioadă de explozie a civilizației a fost una singură. Este ceea ce Karl Jaspers a numit „epoca axială”. Este perioada în care, în doar câteva sute de ani, s-au născut unul după altul marii învățători ai omenirii, Confucius, Laozi, Socrate, Buddha și Isus, iar ceva mai târziu s-a născut și Mahomed. Ei s-au concentrat asupra întrebării fundamentale despre felul în care trebuie să trăim în societatea omenească. La întrebarea „Cum trebuie să trăim?”, marii învățători ai omenirii au dat fiecare un răspuns. Acestea sunt iubirea aproapelui (love your neighbor) a creștinismului, ren (仁, empathy) al confucianismului, compasiunea (compassion) a budismului și iubirea frățească (brotherly love) a islamului.

Privite cu atenție, aceste răspunsuri se adună într-unul singur. Ceea ce au propus ei omenirii este aceeași etică. Felul de a o spune diferă, dar toate înseamnă „iubirea aproapelui”.

Ren (仁) înseamnă a-i iubi pe ceilalți. (Analectele, capitolul 12, „Yan Yuan”)

Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. (Leviticul 19:18, Matei 22:39)

De ce iubirea aproapelui? Aceasta ține de natura umană. Orice om, fără excepție, se naște cu „un egoism puternic și un altruism slab”. Societatea omenească se menține numai dacă acestea sunt armonizate. Trebuie deci ca altruismul slab să cuprindă egoismul puternic. Mijlocul pentru aceasta este iubirea aproapelui.

Lăcomia de avere și dorința de onoruri sunt cele mai puternice în om, iar pentru ele oamenii se întrec ca să-i întreacă pe alții. Câțiva oameni aleși înțeleg altruismul, îl aplică în viața lor și devin conducători (君子). Dar cei mai mulți oameni (小人) sunt cuprinși de egoism și ajung ființe care trăiesc toată viața fără să poată scăpa de lăcomie. Prin natură, nici conducătorul nu se deosebește de participant. Altfel spus, cea mai puternică natură umană, comună atât conducătorului, cât și participantului, este egoismul, adică lăcomia. Această lăcomie este uneori reglată și cârmuită de minte, dar de multe ori este și mai mult mărită și întărită de minte. În cele din urmă, cârmuirea lăcomiei este miezul eticii.

Cârmuirea lăcomiei se face prin minte. În natura umană, rolul minții este de o importanță hotărâtoare, dar mărginit. Mintea nu se poate bucura de libertatea unei surse de lumină. Mintea nu este decât oglindă. Acesta este domeniul dat minții în natura umană. Dacă mintea încearcă să iasă din câmpul de acțiune înrădăcinat în instinct și să lucreze ca sursă de lumină, îl pune pe om într-o primejdie de moarte. Aceasta pentru că mintea ajunge să fie folosită pentru a da îndreptățire urmăririi lăcomiei și pentru a nesocoti etica. Aici se află tocmai importanța eticii. Ceea ce oprește rătăcirea minții este etica.

Deosebirea dintre Orient și Occident în privința relațiilor dintre oameni se vede bine dacă comparăm confucianismul oriental cu creștinismul occidental. Învățăturile lui Confucius și ale lui Isus au o adâncă asemănare: ren (仁), adică iubirea aproapelui. Dar, în ciuda acestui punct de plecare comun, în cele din urmă Occidentul a încercat să rezolve relațiile omenești prin porunci (domnia legii), iar Orientul prin etică. Isus, ca și Confucius, ne-a învățat etica comună a omenirii, adică iubirea aproapelui. Ren (仁), pe care confucianismul l-a așezat drept cea mai înaltă valoare dintre oameni, Confucius l-a propovăduit ca iubire a oamenilor. Și Isus ne-a lăsat pilda bunului samaritean: iubește-ți aproapele, oricare i-ar fi credința sau neamul. A lăsat o etică universală. Civilizația orientală și-a păstrat cu tărie ideile centrale: Dao al naturii și ren (仁) al societății omenești, care se sprijină pe el. Este o etică universală care trece dincolo de toate religiile, de toate neamurile și de gândirea științifică. În schimb, civilizația occidentală, urmând doctrina religioasă, s-a zbătut și a rătăcit necontenit între fapte (etica) și credință (religia). Sub influența creștinismului, în ciuda multor strădanii de a împăca credința cu iubirea, în realitate și în istorie religia a prețuit credința mai mult decât faptele. Principiul conservării de sine era la lucru.

Istoria Occidentului arată că, inevitabil, criteriul important pentru judecarea unui om a fost nu dacă face fapte bune sau nu, ci dacă este creștin sau nu. Abia după mijlocul secolului al XX-lea Occidentul a ajuns în situația de a încerca să iasă din etica dominației centrată pe neam a lui Aristotel și din etica dominației centrată pe religie, pentru a primi o etică universală, fără legătură cu neamul sau religia. Este un noroc. Dar moștenirea unei etici a dominației practicate vreme îndelungată rămâne o povară grea. Aceasta pentru că ea pătrunde până în cele mai mici ungherele filosofia și sistemele de gândire occidentale.

Mulți filosofi occidentali au susținut până la începutul secolului al XX-lea că occidentalii, fiind biologic superiori orientalilor, au ajuns să aibă o civilizație superioară. Dacă așa ar fi, nu ar mai trebui să ne străduim să aflăm pricina. Ar fi de ajuns să primim că occidentalii sunt biologic superiori orientalilor și că, de aceea, civilizația occidentală a ajuns superioară celei orientale. Dar dacă orientalii și occidentalii împărtășesc, ca Homo sapiens, aceleași trăsături genetice în aceeași treaptă a evoluției, problema este alta. Aceasta pentru că deosebirea dintre civilizațiile Orientului și Occidentului nu vine dintr-o deosebire de rasă. Trebuie să primim că deosebirea dintre civilizațiile Orientului și Occidentului vine din interacțiunea dintre om și mediul înconjurător, altfel spus, din mediu, adică din deosebirea de civilizație.

În civilizația orientală, fiindcă etica însăși, fără religie, este miezul civilizației, nu este nevoie să impui o etică cuprinsă într-o doctrină religioasă. Ea face din etică o filosofie politică, deosebind înțeleptul de popor, în taoism, și conducătorul de participant, în confucianism. Înțeleptul și conducătorul sunt tocmai expresia unei politici etice. În civilizația occidentală, problema eticii este legată de problema binelui și a răului. Omul mănâncă din rodul pomului cunoașterii binelui și răului și este izgonit din rai, din grădina Edenului. Se spune că, înainte de a mânca din rod, omul trăia fără să muncească în raiul Edenului, împreună cu celelalte animale. Dar, mâncând din rod, este izgonit din rai.

Fiindcă are minte, omul, spre deosebire de celelalte animale, cade în capcana de a-și urmări fără sfârșit lăcomia. După cum spune religia, omul, odată ce a dobândit rodul cunoașterii binelui și răului, adică mintea, trebuie, spre deosebire de celelalte animale, să muncească necontenit pentru a-și urmări lăcomia. Mâncând din rod, omul și-a deschis ochii spre minte și, fiindcă are minte, ajunge să deosebească binele de rău. Dar, dacă gândește și lucrează ca și cum mintea ar putea deosebi după voie binele de rău și ar putea face ce vrea, ia de multe ori hotărâri care încalcă legământul cu Dumnezeu. Aceasta este limita minții și capcana ascunsă în ea. Mintea poate îndrepta spre bine lăcomia ascunsă în instinct, dar o poate îndrepta și spre rău. Aici se află avertismentul dat omului prin rodul cunoașterii binelui și răului. Acest avertisment este nevoia de etică, adică rațiunea de a fi a celor zece porunci.

Dar istoria arată de multe ori că învățătura nu este pusă în practică întocmai în privința eticii. După împrejurări, se formează dogme care distrug iubirea aproapelui. Dar aceste dogme sunt făcute de om și au doar o valoare mărginită în timp și spațiu. În religie există dogme învelite în credință. Și confucianismul are dogme, precum regulile stricte ale cultului strămoșilor. Budismul a adoptat dogme fără legătură cu învățătura sa dintâi, precum iadul și paradisul. Dar dogmele nu pot acoperi iubirea aproapelui. De aceea iubirea aproapelui este cu atât mai necesară:

De aceea nu putem decât să tragem concluzia că tocmai cel care îl prigonește pe un om cinstit și drept doar pentru că are alte păreri, alt crez sau altă doctrină este Antihristul (anti-Christ). ³²⁶

Cele zece porunci ale lui Moise au fost făcute când evreii își întemeiau și își înălțau țara, adică atunci când puteau să ceară dreptatea. Aceasta se datora unui mediu în care doar insistența asupra credinței putea ajuta la supraviețuire. Dar, în vremea în care a trăit Isus, evreii nu se aflau în poziția de a cere dreptatea. Poporul evreu fusese cucerit de Roma. Iar fiindcă în regiunea mediteraneeană se răspândise atunci gândirea elenistică, și iudaismul avea nevoie să-și lărgească privirea de la poporul evreu la oamenii din întreaga lume. Aceasta a fost pricina nașterii creștinismului.

În vremea lui Isus, elenismul a devenit curentul epocii. Elenismul este gândirea greacă răspândită în lumea mediteraneeană. El a luat naștere după cuceririle lui Alexandru cel Mare în Egipt, Persia și India. După moartea lui Alexandru, generalii lui au întemeiat mai multe regate în jurul Mediteranei, în Persia, în Egipt și într-o parte a Indiei, iar elenismul s-a născut din absorbirea de către civilizația greacă a civilizațiilor ținuturilor cucerite. Din punct de vedere geopolitic, elenismul a căpătat un puternic caracter cosmopolit și a coincis cu vremea în care se răspândea teza manifestatului, care urmărește adevărul absolut, reprezentată de Socrate, Platon și Aristotel.

Și creștinismul s-a născut în momentul în care Dumnezeu trebuia să lase caracterul tribal al iudaismului și să se întindă spre cosmopolitism. În asemenea împrejurări nu se mai putea cere o dreptate de felul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, ca în legea lui Moise. Nu putea ieși de aici decât o etică nouă: „Iubiți-i pe dușmanii voștri”, „Dacă ești lovit peste obrazul drept, întinde-l și pe cel stâng”, „Dacă cineva vrea să-ți ia cămașa, dă-i și haina”. Putem socoti că Isus înțelesese relativitatea legii și îndemna la depășirea ei. „Isus a fost trimis nu ca să păstreze o țară și să-i statornicească legile, ci ca să învețe singura lege universală.” ³²⁷ În Vechiul Testament, prin porunca lui Dumnezeu, cel care lucrează în ziua de sabat trebuie omorât. Dar Isus a lămurit că sabatul este pentru om. Valoarea lui Isus stă în faptul că, în mijlocul unui curent care cerea dreptatea iudaică pentru păstrarea unui stat tribal și în vremea de glorie a Romei, când puterea ținea loc de dreptate, el singur a descoperit o etică ce trece dincolo de timp și spațiu: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.”

„Dacă eu nu sunt pentru mine, cine va fi pentru mine? Și dacă sunt numai pentru mine, ce sunt eu?” Răspunsul la această întrebare ca o ghicitoare din Talmud nu a fost oare dat de Isus? Și Confucius dă un răspuns, care exprimă aceeași gândire ca a lui Isus: „Nu pot trăi în turmă cu păsările și fiarele; dacă nu sunt un om care trăiește printre oameni, ce sunt eu?” (Analectele 18:6) Confucianismul, cerând trei ani de doliu după moartea părinților, a stârnit multe dispute. Și în Analecte apar texte care cer trei ani de doliu. Dar ren (仁) al lui Confucius nu se deosebește cu nimic de iubirea aproapelui a lui Isus, iubirea samariteanului (Samaritan Love). Confucius arată limpede că ren înseamnă a-i iubi pe oameni: „Un ucenic l-a întrebat despre ren. Confucius a răspuns: ren înseamnă a-i iubi pe oameni” (Analectele 12:22, „Yan Yuan”). Sima Niu a spus cu un aer îngrijorat: „Toți ceilalți au frați, numai eu nu am.” Zixia a spus: „Am auzit că moartea și viața țin de destin, iar bogăția și cinstirea atârnă de Cer. Dacă conducătorul este cu băgare de seamă și nu greșește, dacă este respectuos și politicos în legăturile cu alții, toți oamenii din lume sunt frații lui. De ce s-ar îngrijora conducătorul că nu are frați?” (Analectele 12:5). Gândul adânc al lui Confucius nu a fost nicidecum să învețe o loialitate și o pietate filială necondiționate sau relații rigide între tată și fiu, între suveran și supus.

Ceea ce Confucius a zugrăvit drept cea mai înaltă societate ideală este societatea Marii Unități (大同社會), în care oamenii „nu-și socotesc părinți doar pe propriii părinți și nu-și socotesc copii doar pe propriii copii”. ³²⁸ Și politica țintește spre societatea Marii Unități: politica înseamnă ca regele să-și împlinească rolul de rege, ministrul pe cel de ministru, tatăl pe cel de tată și fiul pe cel de fiu ³²⁹ În acest context, Mencius susținea cu tărie că un rege care și-a părăsit poporul devine un tâlhar crud (殘賊), care a sfărâmat dreptatea și omenia, și că un asemenea rege trebuie înlăturat. Mencius este poate primul filosof, din Orient și din Occident laolaltă, care a susținut drepturile poporului față de cel care cârmuiește. În Occident, o filosofie asemănătoare apare abia cu Locke, în secolul al XVII-lea, și cu Rousseau, în secolul al XVIII-lea. Mencius sublinia importanța politicii și răspunderea celui care cârmuiește: după cum nu e nicio deosebire între a ucide un om cu lancea și a-l ucide cu sabia, nu e nicio deosebire nici între a-l ucide cu sabia și a-l ucide printr-o politică greșită.³³⁰ Foarte puțini occidentali au înțeles adevăratul gând al lui Confucius. Cei mai mulți îl cunosc doar ca pe cineva care susținea un cult învechit al strămoșilor.³³¹

Compasiunea budistă vs nirvana

Marile migrații ale popoarelor, care, nimicind Imperiul Roman, au adus prăbușirea civilizației occidentale antice, nu s-au mărginit la Europa. Și în China, în aceeași perioadă, „barbarii” au năvălit în număr mare și au ocupat întreg teritoriul, iar o cultură străină, budismul, a pătruns în țară; astfel, vreme de vreo trei sute de ani, între secolele al III-lea și al VI-lea, în așa-numita perioadă a celor Șase Dinastii (六朝), China a trecut prin cea mai mare criză din istoria ei, nu doar politică, ci și culturală. A fost o mare criză, comparabilă cu prăbușirea dinastiei Qing și cu năvala civilizației occidentale, pe care China avea să le cunoască vreo 1.500 de ani mai târziu.

Dacă cultura orientală ar fi fost, ca și cultura occidentală, o cultură a manifestatului sau dacă budismul nu s-ar fi mărginit la etică, ci ar fi fost o cultură cuprinzătoare, care să îmbrățișeze toate laturile culturii, politică, militară, economică, asemenea culturii occidentale sau orientale, poate că și imperiul chinez ar fi pierit ca Imperiul Roman. Dar China nu doar că a renăscut ca stat și a întemeiat dinastia Tang, ci a și „sinizat” budismul, a primit din el o energie nouă fără să piardă esența culturii chineze și a cunoscut și o renaștere culturală. Astfel, China și-a păstrat vreme de vreo o mie de ani superioritatea culturală și politică față de Occident.

Ce influență a avut asupra Chinei budismul, care a făcut cu putință renașterea culturii chineze? Și, invers, ce influență a avut cultura chineză asupra budismului? Ce înseamnă vorba că „budismul s-a sinizat mai mult decât s-a budhizat China”? Cum poate fi explicat acest lucru în lumina despărțirii sau armoniei dintre minte și trup, pe care am luat-o drept criteriu de deosebire a culturilor, adică în lumina culturilor manifestatului și ale nemanifestatului? Religia tradițională a Indiei, brahmanismul, desparte, ca și iudaismul lui Moise, mintea de trup. Brahma (Brahma) din religia Indiei corespunde Dumnezeului religiilor revelate; amândoi sunt supranaturali. Aceasta este bine exprimată în Upanișade (Upanishad).

Prin neștiință, omul își învăluie adevăratul sine și ia învelișul materiei drept sine însuși; trecând dincolo de el, devine una cu Brahman, care este bucurie curată.³³²

În India, mintea (Atman), despărțită de trup, se străduiește să ajungă la Brahman, iar în strădania aceasta după un Brahman de neatins trupul este o povară. De aici, nu poți decât să ieși din trup. Buddha și-a uimit și și-a îngrozit cei cinci tovarăși refuzând să-și continue asceza și cerând hrana oamenilor de rând. El înțelesese că orice adevăr la care poate ajunge omul poate fi atins de un creier bine hrănit, într-un trup sănătos. O asemenea gândire era cu totul nouă și străină în acea vreme și în acea țară.³³³ Ceea ce a simțit în același timp Buddha, care înțelesese armonia minții și a trupului, a fost firesc că tu și eu nu putem fi despărțiți și trebuie să trăim în armonie, iar aceasta se arată tocmai în ideea compasiunii.

În budismul lui Buddha este subliniată o atitudine realistă, concentrată asupra acestei idei a compasiunii. Faptul că Buddha a respins atitudinea transcendentă a hinduismului tradițional, adică gustul lui metafizic, și a prețuit problemele reale ale vieții, adică problemele dintre tine și mine, se vede bine dintr-o întâmplare istorisită în Majjhima Nikāya. Lui Māluṅkyaputta, care îi cerea explicații asupra unor întrebări asemănătoare antinomiilor metafizice ale lui Kant, dacă lumea este veșnică sau nu, dacă lumea este nesfârșită sau mărginită, dacă sufletul și instinctul sunt același lucru sau sunt despărțite, dacă sfântul (聖者) trăiește după moarte sau totul se sfârșește odată cu moartea, Buddha îi răspunde astfel.

Māluṅkyaputta, viața religioasă nu are nicio legătură cu dogma că lumea este veșnică sau nu. Fie că există o asemenea dogmă, fie că nu, rămân la fel suferințele acestei lumi pe care aș vrea să le înlătur: nașterea (生), bătrânețea (老), moartea (死), mâhnirea (哀), tânguirea (悲嘆), nenorocirea și deznădejdea·····.³³⁴

Budismul, spre deosebire de iudaism sau de brahmanism, nu presupune o relație de opoziție între minte și materie. Lucrarea minții este înțeleasă ca o funcție a omului, la fel ca lucrarea celorlalte părți ale trupului. Buddha nu propovăduiește despre atman, miezul brahmanismului. Nici nu explică vreo substanță metafizică veșnică și neschimbătoare. Buddha, ca și Confucius, se socotea pe sine doar un om. Ei nu se sprijineau pe puterea lui Dumnezeu sau a vreunei ființe transcendente. Budismul, ca și confucianismul, explică doar cum să îmbunătățim lumea aceasta și cum poate omul să trăiască o viață mai bună. În acest sens, budismul, ca și taoismul și confucianismul, nu este o religie a manifestatului, ci o filosofie etică întemeiată pe teza nemanifestatului. A făuri o ființă absolută sau transcendentă și a te identifica cu ea vine, în cele din urmă, dintr-o idee egoistă, pentru conservarea de sine, și este primul pas pe calea care desparte eul de tine.

În psihologia fiecărui individ există două rădăcini: instinctul de ocrotire de sine și instinctul de conservare de sine. Pentru a se ocroti, omul a ajuns să caute ocrotirea la Dumnezeu. Pentru a se conserva, omul a născocit un atman care trăiește veșnic, adică nemurirea sufletului. În neștiință, slăbiciune, frică și dorință, omul crede în aceste două lucruri, își găsește mângâiere și liniște în ele. Iată de ce omul se agață de ele și arată pentru ele o pasiune fanatică.³³⁵

A respinge despărțirea dintre instinct și minte, din vremea lui Buddha, și a tăgădui deosebirea dintre mine și tine este o atitudine cu adevărat revoluționară. Se pare că Buddha, ca și Isus, a prevăzut că învățătura lui se va lovi de o mare împotrivire. Buddha, care se împotrivea gândirii metafizice, a avertizat împotriva atitudinii de îndreptățire de sine pe care gândirea metafizică o trage adesea drept concluzie.

Nu este drept ca cel care iubește adevărul să tragă concluzia, plin de îndreptățire de sine, că numai acesta este adevărul, iar tot restul este fals. Un om poate avea o credință. Dacă spune: „Aceasta este credința mea”, el spune adevărul. Dar nu trebuie să meargă mai departe și să ia poziția absolută că numai credința lui este dreaptă. Nimeni nu se află în poziția de a spune că numai acesta este adevărul, iar tot restul este fals.³³⁶

Rupând cu obiceiul ascezei și tăgăduind existența lui atman, Buddha a respins despărțirea minții de trup. Lepădând brahmanismul, Buddha a respins despărțirea dintre tine și mine. Învățătura lui Buddha se sprijină pe o filosofie adâncă, potrivit căreia trebuie să-l socotești pe celălalt una cu tine (彼我). El socotea că relațiile dintre oameni trebuie cârmuite, mai presus de orice, de compasiune. În această privință, ideea compasiunii la Buddha are aceeași esență cu ren (仁) al lui Confucius, cu iubirea lui Isus și cu iubirea frățească a lui Mahomed. Ca și Isus și Confucius, Buddha nu și-a lăsat învățătura în scris. Învățăturile lui au fost rememorate și culese de indieni într-un răstimp de trei până la șapte sute de ani după moartea lui.³³⁷ De aceea este foarte greu să deosebești adevărul de neadevăr între esența învățăturii lui Buddha și ceea ce au transmis ucenicii săi.

În acest proces, budismul popular a ajuns să dea o mare importanță nirvanei (nirvana; nir înseamnă neființă, gol, iar vā înseamnă suflu, 氣). Nirvana este starea la care se ajunge când focul s-a stins, când patimile și atașamentele s-au stins cu totul. Se spune că, atunci când omul intră în nirvana, rupe cu totul lanțul suferinței și al renașterilor și ajunge la eliberare. Mulți socotesc că nirvana este miezul budismului. Și unii cred în budism ca să ajungă și ei la nirvana, socotind că Buddha a ajuns la ea. Dar Buddha a vorbit puțin despre nirvana. În afară de faptul că a definit-o ca neființă (無) sau gol (空), nu a dat multe explicații. Nirvana merge pe același drum cu raiul creștin și cu fericirea grecilor. Are farmecul ei, dar, în cele din urmă, este o expresie și un reper metafizice.

Toți marii gânditori ai omenirii au tras concluzia că temelia eticii omenești este „iubirea aproapelui”. Etica iubirii aproapelui pe care ne-au lăsat-o Buddha, Confucius, Isus și Mahomed este prescurtarea cuvintelor „iubește-ți aproapele cum te iubești pe tine însuți” (love your neighbor as you love yourself). Iubirea aproapelui devine, în cele din urmă, singura etică a omului: „Noul Testament ne învață că toată legea se adună într-o singură lege: «Iubește-ți aproapele».” ³³⁸ „Să ne-o spunem unii altora zi de zi: morala este una singură și vine de la Dumnezeu; dogmele sunt diferite și sunt făcute de oameni.”³³⁹ Această etică a fost explicată limpede cu mult timp în urmă, și totuși mulți oameni o mai înțeleg greșit. ³⁴⁰

Trăim încă în mijlocul neînțelegerii învățăturilor lui Confucius și ale lui Isus. Omul nu poate trăi singur. Orice ar face, ce face pentru sine și ce face pentru alții nu pot decât să fie amestecate. Ren (仁) înseamnă o iubire relaționistă a aproapelui. Confucius întreabă în Analecte: „Nu putem trăi împreună cu păsările și fiarele. Dacă nu cu semenii mei, cu cine să fiu?”, iar Talmudul întreabă: „Dacă eu nu sunt pentru mine, cine va fi pentru mine? Și dacă sunt numai pentru mine, ce sunt eu?” Răspunsul a fost deja dat.

Fiindcă Buddha nu urmărea mântuirea individuală, nirvana nu poate fi esența învățăturii lui. Buddha năzuia la eliberarea și mântuirea tuturor ființelor. Dacă nirvana înseamnă „mântuirea individuală”, „tăierea dorinței”, „stingerea setei”, „eliberarea de ură”, „scăparea de iluzie”, „starea de înțelepciune desăvârșită”, „salvarea” și altele, ea nu se deosebește de starea în care, în brahmanism, atman se unește cu Brahma. În acest caz, budismul nu se mai deosebește de brahmanism.

Gautama a spus: Este cu adevărat greu să le propovăduiești oamenilor de rând. Ei se agață de superstiții grosolane și urmează lesne tot ce le șoptesc simțămintele.³⁴²

Pământul Indiei nu l-a primit atunci pe Gautama. Nici astăzi nu-l primește pe Buddha. Brahmanismul, după o retragere vremelnică, a revenit în forță (捲土重來) și și-a înfipt rădăcinile mai temeinic ca oricând în pământul Indiei. La fel s-a întâmplat cu Isus. Galileea i-a fost potrivnică lui Isus. Nici astăzi nu-l primește. Iudaismul a recucerit Galileea mai temeinic decât înainte. Se pare că profeții sunt meniți să fie prigoniți în țara lor. Apostolii lui Isus au învelit învățătura lui limpede, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, în tot felul de mituri și dogme. Ucenicii lui Gautama au făcut la fel. Au născocit mitul nirvanei și au învelit cu el adevărata învățătură a lui Buddha, compasiunea.

Buddha s-a ridicat împotriva brahmanismului pentru că starea de nirvana despre care vorbea brahmanismul, în care atman și Brahma se unesc (Brahmanic Nirvana), însemna o mântuire individuală rece și seacă, fără nicio grijă pentru ceilalți. Buddha i-a mustrat odată pe preoții brahmani că nu se străduiesc pentru eliberarea ființelor și nu au compasiune pentru ceilalți. De aceea nirvana trebuie gândită în legătură cu compasiunea față de ceilalți. Nirvana pe care o învăța Buddha nu putea fi atinsă de unul singur. Este o nirvana la care se ajunge prin ceilalți.

În viața de zi cu zi a indienilor din vremea lui, Buddha a văzut suferința (苦: durerea și chinul). Și, ca să înlăture această suferință, a vrut să înlăture dorința. Aici se află pricina pentru care Buddha a propovăduit nirvana ca neființă (無) sau gol (空). Dar inima omenească nu poate rămâne în neființă sau în gol. Legea „Natura are oroare de vid” (Nature abhors vacuum) se aplică și inimii omenești. Dacă smulgi din inima omenească dorințele rele care pricinuiesc ura, invidia, cearta și dezbinarea, locul lor trebuie umplut cu altceva. Buddha socotea că locul acela trebuie umplut tocmai cu compasiune.³⁴³ Când dorințele negative dispar din inima omenească și ea se umple cu o dorință pozitivă și rodnică, adică cu compasiune, atunci omul ajunge să aibă simțământul că nu se mai deosebește de ceilalți.

Nirvana nu poate fi atinsă, așadar, decât prin relația dintre mine și ceilalți, adică prin compasiune. Nirvana este de nedespărțit de compasiune. Nirvana este compasiunea deplină, iar compasiunea curată este nirvana. Tocmai clipa în care, în această trezire, trăiești unirea dintre tine și mine și, mai departe, unirea mea cu natura și cu universul este clipa în care trăiești nirvana.³⁴⁴ Potrivit legendei budiste, Buddha a trăit această stare la treizeci și cinci de ani. Și a vrut să o facă cunoscută tuturor ființelor.

2) Cum pot cultul lui Dumnezeu și iubirea aproapelui să ocolească antinomia?

La întrebarea „De ce trăim?”, un răspuns simplu poate fi dăruirea pentru progres. Urmărirea unei viziuni poate fi mijlocul cel mai sigur de a găsi sensul vieții. Progresul ajunge să țintească o viziune pe care mintea o urmărește în frunte. Urmărirea viziunii este trăsătura civilizației occidentale, de la religia revelată până la epoca ideologiilor din secolul al XX-lea. Problema este că, în lumina istoriei, orice urmărire a unei viziuni nu poate atinge ținta stabilită la început. Și, în același timp, pe parcurs se pierde etica. Viziunea propusă de religia revelată sau de ideologie înseamnă a răspândi și a urma doctrina lui Dumnezeu sau adevărul metafizic, iar punând-o în practică cu râvnă nu se poate să nu rănești iubirea aproapelui. Ea stârnește ceea ce s-ar putea numi conflictul dintre etică și viziune.

Confucianismul și creștinismul nu se deosebesc în faptul că propun o singură etică, iubirea aproapelui. Dar, la Confucius și la Isus, Analectele și Biblia arată o deosebire limpede. La Confucius, învățătura este limpede și răspicată. Confucius nu recunoștea nicio altă valoare care să împiedice statornicirea relațiilor dintre oameni. El se ține de un umanism adânc, potrivit căruia ren (仁) nu poate fi înfăptuit decât prin puterea omului. Altfel spus, el se interesează, de la un capăt la altul, numai de lumea reală și refuză orice rol sau orice existență lumii de dincolo, morții sau lui Dumnezeu. Învățătura lui Confucius „Când e vorba de ren, nu-i ceda nici chiar învățătorului” (Analectele 15:35, „Wei Ling gong”) înseamnă aceasta. Sensul lui ren este că trebuie să-l înțelegi împreună cu alții, întâlnind un învățător bun sau tovarăși buni; ren nu se înfăptuiește nici prin învățătura scripturilor, nici prin ceea ce îți vâră în cap învățătorul, nici prin porunca sau constrângerea lui Dumnezeu. Singura etică pe care Orientul o propune societății omenești este bine exprimată și în etica politică, în filosofia conducătorului care „cooperează fără să fie la fel”: „Conducătorul cooperează fără să fie la fel cu ceilalți. Participantul este la fel cu ceilalți, dar nu cooperează” (Analectele 13:23).

Dar, la Isus, învățătura lăsată de ucenici nu este atât de limpede ca la Confucius. În Noul Testament este consemnat că el a luat o poziție care se interesează și de lumea aceasta, și de lumea de dincolo, și de viață, și de moarte, și de oameni, și de Dumnezeu. Învățăturile care se arată aici se pot rezuma în două: credința și iubirea. Creștinismul și-a lămurit poziția printr-o lege limpede: „Legea lui Dumnezeu este îndoită. Prima este să-l slăvești pe Dumnezeu, iar a doua este să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți” (Marcu 12:30–31, Matei 22:36–40). În același timp, învățătura iubirii aproapelui, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, este transmisă limpede de apostolul Iacov: „Credința care nu are fapte este moartă… Omul este socotit drept prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2). În cele din urmă, creștinismul are două învățături absolute: iubirea aproapelui și slăvirea lui Dumnezeu. El învață și etica, și credința.

Dar, istoric privind, „iubirea aproapelui” (love your neighbor) și „slăvirea lui Dumnezeu” (obey your God) s-au ciocnit de foarte multe ori.

Faptul că credința și etica nu pot decât să se trădeze una pe alta este o trăsătură a civilizației lui Dumnezeu. Dacă există o singură cale prin care credința (legea) și etica (iubirea) să nu ajungă o antinomie, aceasta este să crezi că „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” este singura lege a lui Dumnezeu. În acest caz, etica și credința devin un singur lucru și, prin urmare, etica devine ceva absolut, de care nu trebuie să te îndepărtezi în niciun caz. Dar credința privită astfel este departe de definiția credinței pe care și-au făcut-o occidentalii. Aceasta pentru că este o declarație potrivit căreia etica trece înaintea credinței. De fapt, chiar apostolul Pavel, care a jucat un rol esențial în răspândirea creștinismului, stârnește confuzie, susținând între credință și iubire când credința, când iubirea:

Credința: Recunoaștem, așadar, că omul este socotit drept nu prin faptele legii, ci prin credință. (Romani 3)

Iubirea: Așadar rămân mereu credința, nădejdea și iubirea, aceste trei; dar cea mai mare dintre ele este iubirea. (1 Corinteni 13)

Asemenea doctrine par să se fi născut în procesul răspândirii creștinismului. Mulți gânditori au scris că legea lui Dumnezeu consemnată în Vechiul Testament este o lege închipuită de oameni (sau pe care ei credeau că au primit-o de la Dumnezeu prin revelație), învelită în minuni. De fapt, există deosebiri nu doar între viața istorică a lui Isus și viața lui Isus din Noul Testament, consemnată de apostoli, ci și între viețile lui Isus zugrăvite de apostolii înșiși. După cum creștinismul s-a schimbat de fapt de multe ori de-a lungul istoriei, ajungând de pildă să o venereze pe Fecioara Maria sub influența cultului zeiței egiptene Isis sau al zeiței grecești Artemis, fără legătură cu învățătura lui Isus³⁴⁵, tot astfel Evangheliile par să fi adoptat multe credințe populare și mituri locale pe măsură ce creștinismul se răspândea în fiecare ținut al Mediteranei:

Ca noua doctrină să nu supere urechile oamenilor, apostolii au potrivit-o cât au putut de mult gustului oamenilor din vremea lor și și-au clădit doctrina pe temeliile cele mai cunoscute și mai primite în acea vreme ³⁴⁶

De fapt, în ciuda rolului important al lui Isus în privința eticii, creștinismul, așa cum îl arată istoria, se mișcă între două misiuni: „a-l slăvi pe Iahve din toată inima și cu toată puterea” și „a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți”. Iubirea aproapelui este singura etică a omenirii, dar fiecare confesiune și fiecare grupare a arătat că își urmează propriul principiu al conservării de sine mai degrabă decât iubirea aproapelui. Doctrina papalității „În afara Bisericii nu există mântuire” arată că principiul conservării de sine trece înaintea iubirii aproapelui. La fel stau lucrurile cu confesiunile din sânul creștinismului. În creștinismul istoric s-au întemeiat felurite confesiuni. Fiecare, pentru propria conservare, a pus înainte forme diferite și a susținut că are dreptate. Voltaire a arătat aceasta astfel:

Orice sectă, oricare ar fi ea, este rodul greșelii și al îndoielii. Scotiștii (Duns Scotus), tomiștii (Thomas), realiștii, nominaliștii, papiștii, calviniștii (Calvin), moliniștii (Molina), janseniștii (Jansen) nu sunt decât nume de război. În geometrie nu există secte. Nimeni nu se numește „euclidian” sau „arhimedian”. Când adevărul este limpede, nu se pot ivi partide sau fracțiuni. Nimeni nu tăgăduiește că la amiază e lumină ³⁴⁷

O asemenea antinomie între credință și etică nu se ivește în civilizația orientală a lui Dao. Aceasta pentru că nu există locul unei ființe absolute care să fi creat natura, iar natura însăși, ca Dao, devine sprijinul celei mai importante etici pentru om. Iată de ce, în civilizația lui Dao, ren (仁), adică iubirea aproapelui, a fost primit întocmai, filosofic, drept etica cea mai înaltă. Descompus, semnul 仁 înseamnă „doi oameni”. Altfel spus, nu recunoaște nicio autoritate și nicio doctrină care să se amestece în relația dintre om și om. Trăsătura civilizației orientale a lui Dao este că tăgăduiește orice entitate sau valoare care se amestecă în etica lui ren. Și în Biblie există aceeași filosofie: „Sabatul este pentru om, nu omul pentru sabat.” La fel și faptul că a arătat limpede „iubirea samariteanului” (Samaritan Love), care cere să-i iubești pe toți oamenii, fără să ții seama de neam.

Dar în teocentrism porunca potrivit căreia porunca lui Dumnezeu trebuie pusă mai presus de etica relațiilor de familie s-a înrădăcinat mult mai adânc decât în Orient. Importanța legii este subliniată necontenit în iudaism, dar se repetă și în creștinism. Se arată aici, ca pildă, ciocnirea cu porunca creștină a iubirii aproapelui, învățătura samariteanului.

„Iată, mama ta și frații tăi stau afară și vor să-ți vorbească.” El a răspuns celui care îi vorbise: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?” Și, întinzându-și mâna spre ucenici, a zis: „Iată mama mea și frații mei. Oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră și mamă.” (Matei 12)

În civilizația lui Dumnezeu, legea slăvirii lui Dumnezeu era neapărat necesară pentru conservarea de sine, și tot neapărat necesară era și iubirea aproapelui, singura etică a omenirii. Dar istoria arată cazuri în care, în civilizația occidentală, aceste două învățături, religia și etica, se contrazic. Cum poate fi ocolită contradicția? Odată ce adevărul absolut a fost exprimat, ca să-l ocrotești de contradicție trebuie să susții „infailibilitatea” (infallibility) expresiei. Acesta este temeiul pe care religia occidentală susține infailibilitatea Bibliei și a Bisericii. Dar, potrivit logicii 道可道非常道 (Dao exprimat nu este Dao cel veșnic), adevărul absolut nu poate fi exprimat. Aceeași filosofie este exprimată în confucianism. Cuvintele „Conducătorul nu este un vas” (Analectele 2:12) cuprind ideea că ren (仁) nu poate fi exprimat printr-o teorie metafizică. Miezul este că ren nu se formează doar prin imitație, ci trebuie însușit de fiecare în parte. Ren nu este o cunoaștere dobândită din afară prin învățătură, ci o etică ce trebuie să crească înăuntrul tău și se desăvârșește prin practică.

Fiindcă Dao este veșnic, neschimbător și nu aparține nimănui, el dă eticii un caracter absolut și, în același timp, face ca nimeni să nu poată pretinde că deține sau a descoperit o etică absolută. Confucianismul subliniază această trăsătură a eticii, iar aceasta îl deosebește mult de dogma religioasă a Occidentului. Mencius a explicat: „Dacă crezi întocmai tot ce scrie în Cartea documentelor (書經), ar fi mai bine să nu existe Cartea documentelor” (Mencius, cartea a VII-a, „Jin xin”, partea a doua). Această gândire este explicată de Confucius ca o virtute necesară vieții sociale: „Conducătorul este în armonie fără să fie la fel (和而不同); participantul este la fel fără să fie în armonie (同而不和).” Este filosofia potrivit căreia conducătorii pot lucra împreună chiar fără să împărtășească aceleași gânduri, pe când participanții se potrivesc pe dinafară, dar nu împărtășesc aceleași gânduri. Este o filosofie socială opusă tezei occidentale a manifestatului, care subliniază absolutul.

Infailibilitatea devine dogmă și, în cele din urmă, apucă pe drumul tăgăduirii ei în realitate. Cum ajunge la om singurul adevăr absolut și vital din lume? Ajunge de la Dumnezeu, prin profet, la om, profetul legând pe Dumnezeu de om. În monoteism legea devine importantă, iar ea are drept punct de plecare supunerea absolută a omului față de Dumnezeu. Aici se ivește o problemă în viața reală. Dacă în istorie ar fi existat un singur Dumnezeu unic, reprezentând puterea și adevărul absolute, nu ar fi nicio problemă. Dar două-trei mii de ani de istorie omenească înfățișează o altă realitate.

Ce se întâmplă dacă există mai mulți Dumnezei unici? Iudaismul, creștinismul și islamul apar ca o luptă între Dumnezei unici. Până acum, niciun Dumnezeu unic nu l-a înlăturat pe altul. Și apar probleme și înăuntrul aceluiași Dumnezeu unic. Când într-o religie se ivesc interpretări diferite, ce devin relațiile dintre ele? Fiecare nu poate decât să susțină că interpretarea sa este absolută. Atunci lupta dintre ele pentru conservarea de sine devine de neocolit. De aceea, când într-un monoteism se ivesc mai multe confesiuni, lupta dintre confesiuni stârnește o luptă nu mai puțin aprigă decât lupta cu celelalte religii. Se iscă o luptă disperată pentru supraviețuire, ca un război civil înăuntrul unei țări. Lupta înfricoșătoare dintre protestanți și catolici din vremea Reformei o dovedește. Credincioșii îl cinstesc drept profet pe cel care a primit revelația și i se supun cu totul. Aceasta pentru că vorba profetului devine vorba lui Dumnezeu.

Rolul lui Isus stă într-o etică ce trece dincolo de legea iudaismului, dar, istoric privind, creștinismul a lăsat urmele unui atașament și mai mare față de lege. Sistemele politeiste ale Greciei și Romei îngăduiau cultul altor zei. Dar după ce, în secolul al IV-lea, creștinismul a devenit religia de stat a Romei, în Occident chipurile și statuile altor zei decât cel creștin au fost distruse pe scară largă, prin lege. Istoric privind, creștinismul a fost cea mai exclusivistă și mai intolerantă dintre religiile pământului.³⁴⁸ Iar după Renaștere, metafizicienii occidentali au moștenit întocmai atitudinea intolerantă a teologilor creștini din Evul Mediu. Ea își găsește la Marx expresia cea mai intolerantă. El socotea prigonirea adversarilor o măsură neapărat necesară pentru clădirea utopiei proletare „dovedite” de istorie: „Marx vedea lumea aceasta după logica alb-negru și socotea fără condiții dușman pe oricine nu i se alătura. Știa limpede de partea cui se află și era sigur că va lupta pentru ei și că ei vor birui până la urmă.”³⁴⁹

După cum a declarat Spinoza, toate lucrurile din univers, inclusiv omul, există pentru conservarea de sine. Orice altă explicație, inclusiv Dao și Dumnezeu, rolul minții, rolul eticii și al legii, nu face decât să fie cuprinsă în principiul atotcuprinzător al conservării de sine. Orientalii și occidentalii, ca aceiași oameni, Homo sapiens, nu fac decât să existe și să lucreze pentru conservarea de sine. Urmând acest principiu al conservării de sine, orientalii și occidentalii au creat civilizații diferite și nu au făcut decât să se străduiască pentru conservarea de sine. Privit filosofic, principiul conservării de sine îmbrățișează și propriul interes, și interesul aproapelui. Dar noi am fost multă vreme pătrunși de un principiu al conservării de sine care vede doar propriul interes. Principiul conservării de sine care vede doar propriul interes s-a folosit adesea, în civilizația lui Dumnezeu, de noțiunea de Dumnezeu. Iar în urmărirea acestui scop, ceea ce subliniază este rolul „minții”. Civilizația lui Dumnezeu arată adesea o asemenea situație. Când este subliniat rolul minții, se produce despărțirea minții de instinct. A crede într-un Dumnezeu supranatural este cu putință doar pe temeiul despărțirii minții de instinct. Despărțirea minții de instinct este cealaltă față a despărțirii omului de natură, iar aceasta ajunge în chip necesar să despartă pe tine de mine.

De aceea, „a-l slăvi pe Iahve din toată inima și cu toată puterea” înseamnă, în cele din urmă, despărțirea credinciosului de necredincios, adică despărțirea dintre tine și mine. De fapt, războiul dintre cei care îl slăvesc pe Iahve din toată inima și cu toată puterea și cei care îl slăvesc pe Allah din toată inima și cu toată puterea nu a început oare în Evul Mediu și nu continuă până astăzi? În schimb, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” cere să nu desparți pe tine de mine. Și istoria de două mii de ani a creștinismului arată că credința și etica nu s-au armonizat. În ființa omenească, poziția superioară a minții față de instinct vine de la Dumnezeu. În doctrina creștină, mintea ocupă o poziție deosebită, pe care numai omul o primește de la Dumnezeu. Astfel, în civilizația lui Dumnezeu din Occident s-a răspândit o filosofie care identifică existența lui Dumnezeu cu existența minții omenești. Iar aceasta a avut o influență absolută asupra eticii dintre oameni. Când capacitatea minții este universalizată și absolutizată, concluziile ei se prefac lesne în credință, adevăr metafizic sau ideologie. Atunci aceste concluzii devin scopul cel mai important pentru om și adevăr absolut. În fața acestui adevăr absolut, etica și orice altă considerație trebuie jertfite.

Dacă primim condiția prealabilă de a urma libertatea noului creier înăuntrul destinului, adică în condiția omenească pe care o reprezintă vechiul creier, și clădim etica pe acest temei, nu există ciocnire între credință și etică. În acest caz se statornicește umanismul. Iubirea aproapelui devine o etică ce nu poate fi încălcată. Dar dacă nu recunoaștem destinul, etica se prăbușește, iar umanismul decade în antropocentrism. Orientul susține că există o natură și că, în limitele acestei naturi, etica și educația pot face dintr-un om un om. Important aici este etica. Teza occidentală a foii albe face cu putință ieșirea din etică, pe când Orientul își ia drept scop formarea unor oameni întemeiați pe etică. Urmând religia, metafizica și ideologia, ajungi uneori să nesocotești sau să sari peste etica cea mai importantă a omului, „iubirea aproapelui”. Iudeii, creștinii și musulmanii nu s-au născut cu religia lor, ci au învățat-o întocmai de la părinți. Nici imperialismul, comunismul și fascismul nu sunt înnăscute, ci au fost învățate de la părinți și la școală. În războaiele religioase și în războaiele ideologice, etica „iubirii aproapelui” este nesocotită. Aceasta pentru că toate cer să fie pus pe primul loc un rai sau o utopie despre care susțin că stau mai presus de iubirea aproapelui. Conflictul dintre ideea de progres și etică este de neocolit.

Ideea de progres se naște din absolutizarea capacității minții. Aceasta este trăsătura civilizației occidentale. În civilizația occidentală, în loc să fie privită ca una dintre funcțiile biologice ale omenirii, capacitatea minții tinde să fie tratată ca o capacitate deosebită, despărțită de toate celelalte capacități trupești, iar mintea ajunge să fie despărțită de instinct. Expresia exterioară a despărțirii minții de instinct este despărțirea omului de natură, iar, invers, expresia lăuntrică a despărțirii omului de natură este despărțirea minții de instinct. Fiind produsul unei culturi a minții care a despărțit mintea de instinct, este firesc să aibă tendința de a tăgădui instinctul, de a-l nesocoti și de a-l socoti păcătos. Catolicismul, susținând doctrina păcatului originar, a tăgăduit instinctul în favoarea minții, iar protestantismul nu a făcut decât să schimbe cuvintele: despărțirea minții de instinct a continuat. Această despărțire, deosebind și în relațiile dintre oameni pe credincioși de atei, a stârnit tendința de a despărți pe tine de mine. După cum se vede la Calvin sau la Luther, iubirea de sine a fost socotită păcat sau oprită, iar la Kant aceasta a căpătat o expresie filosofică: iubirea de sine a fost socotită cu totul lipsită de valoare.³⁵⁰ Cuvântul lui Isus „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” a fost denaturat în „Iubește-ți aproapele și nu te iubi pe tine” sau, pe scurt, „Iubește-ți doar aproapele”.

În cele din urmă, ciocnirea dintre urmărirea viziunii, inclusiv a credinței, și etică este de neocolit. Aceasta pentru că organizațiile create de cei care susțin slăvirea lui Dumnezeu încearcă să supraviețuiască urmând principiul conservării de sine. Când iubirea aproapelui și slăvirea lui Dumnezeu ajung într-o situație de antinomie, se iscă în cele din urmă o ciocnire de interese de conservare între etica universală a omenirii și casta preoțească ce îl păzește pe Dumnezeu. Pentru conservarea de sine, Biserica pune înainte doctrina „În afara Bisericii nu există mântuire”. În epoca cuceririi lumii de către Occident, pe care Occidentul o numește epoca descoperirilor (Age of Discovery), Occidentul a proclamat, în numele papei, decrete potrivit cărora „necreștinii din toată lumea trebuie făcuți sclavi”. Vreme de sute de ani, occidentalii au primit cu bucurie aceste decrete. Ele erau departe de etica iubirii aproapelui a lui Isus față de samaritean. Scopul lor era mai degrabă statornicirea și extinderea puterii Bisericii sau a statului. ³⁵¹

3) Este etica porunca lui Dumnezeu sau sfatul naturii?

Iubirea aproapelui este una dintre cele mai importante doctrine ale creștinismului. Ceea ce i-a făcut pe occidentali să-și iubească aproapele este porunca lui Dumnezeu. Aceasta este temelia eticii occidentale. Iubirea aproapelui nu este pentru propriul egoism. De aceea occidentalii socotesc că altruismul vine din jertfa de sine. Filosofia occidentală gândește că etica vine din jertfa de sine. În sistemul filosofic occidental, temeiurile pentru împăcarea altruismului (iubirea aproapelui) cu egoismul în teoria naturii umane sunt slabe.

În civilizația occidentală, fiindcă etica este porunca lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești, omul poate fi liber față de etica poruncită de Dumnezeu. Dacă nu există Dumnezeu, nu mai este nevoie să-ți jertfești propriul interes. Altfel spus, se naște întrebarea: „Dacă nu există Dumnezeu, de ce să-mi iubesc aproapele?” Atunci cei care au părăsit religia ajung să se întrebe de ce ar trebui să păstreze etica.

Este greu de înțeles cum, în țări ca China, spre deosebire de Europa, scepticismul religios nu a dus la scepticism etic. ³⁵²

Și după deism, gânditorii occidentali s-au lovit de probleme anevoioase privind credința și etica. Comte, tăgăduind teologia și metafizica, striga că „singurul lucru absolut este că totul este relativ”, arătând o atitudine în esență identică cu „Dacă Dumnezeu a murit, totul este îngăduit” a lui Dostoievski, iar Nietzsche s-a declarat și el ateu.

„Dumnezeu”, „nemurirea sufletului”, „mântuirea”, „lumea de dincolo” sunt noțiuni cărora nu le-am dat niciodată atenție. Nu mi-am pierdut deloc vremea cu ele, nici măcar în copilărie. Poate că n-am fost niciodată destul de naiv ca să cred în ele? ··· Ateismul nu este pentru mine rezultatul a ceva, cu atât mai puțin un eveniment important al vieții mele. Pentru mine el este de la sine înțeles, instinctiv.³⁵³

Russell declară: „Nu sunt creștin”, iar Lin Yutang, care a făcut cunoscută Occidentului o latură a civilizației chineze, a declarat și el o vreme: „Sunt ateu” (s-a întors la creștinism în 1959).³⁵⁴ Asemenea atitudini arată că nu au înțeles nici esența creștinismului, pe care Spinoza a explicat-o atât de limpede, nici esența ideii de ren (仁), pe care Confucius s-a ostenit să ne-o lase. Comte, Dostoievski, Nietzsche, Russell, Lin Yutang și alții pot fi, din perspectiva gândirii orientale, nu atei, ci gânditori ai nemanifestatului. Judecata negativă a Occidentului asupra ateilor este atitudinea unor gânditori care nu s-au gândit la deosebirea dintre manifestat și nemanifestat; ea vine din voința de a analiza treburile lumii și istoria filosofiei numai din poziția occidentală a manifestatului și devine o uriașă problemă filosofică, mai ales pe planul eticii, pe care o poartă numai Occidentul.

Se pare că nici un filosof precum Russell nu a înțeles deosebirea esențială dintre civilizațiile Orientului și Occidentului. Dacă nu înțelegi teoria naturii umane ieșită din filosofia naturală orientală, nu poți înțelege că etica este expresia unui egoism pus în slujba ta. Această problemă anevoioasă ajunge să fie dezlegată de naturaliștii occidentali. Ei nu recunosc o legătură absolută între religia revelată și etică. Au început să înțeleagă că etica nu este porunca lui Dumnezeu, ci sfatul naturii. Și Dawkins își exprimă îndoiala față de rolul pe care religia revelată occidentală îl atribuie religiei în privința eticii:

Oamenii religioși se întreabă adesea cum pot fi oamenii buni fără religie și de ce ar trebui să fie buni. ³⁵⁵  

Deismul pune în fața occidentalilor problema gravă a locului în care trebuie căutat izvorul eticii. Când metafizica nu a putut învia Dumnezeul creștin, deja lovit de teologia medievală, ci i-a grăbit prăbușirea hotărâtoare, occidentalii au început să tăgăduiască tot ce era absolut. Dispariția eticii este problema cu care se confruntă cei mai mulți occidentali, care au trăit într-o civilizație a manifestatului. Occidentalii, care au trecut prin deismul (理神論) secolului al XVIII-lea, prin evoluționismul lui Darwin din secolul al XIX-lea și prin tirania ideologiilor din secolul al XX-lea, și-au pierdut drumul în privința eticii. Deismul, sub propoziția că Dumnezeu există, dar poate fi înțeles nu prin revelație, ci prin gândirea minții, și că prin minte pot fi descoperite morala și adevărul, pune înainte, ca izvor al eticii, imperativul categoric al lui Kant (1724–1804), dar puterea lui de convingere este slabă. Aceasta pentru că latura lui metafizică, întemeiată pe raționalism, este mare.

Rousseau (1712–1778) a pus înainte o natură umană diferită de cea a religiei revelate. El susținea că omul se naște bun, dar că civilizația omenirii strică caracterul bun al omului. De aceea a explicat că importantă pentru om este sensibilitatea (sensibility), expresia naturii umane originare. Și a pus înainte ipoteza că totul este bine dacă omul lucrează după sensibilitatea sa, primind un mare ecou favorabil în tot Occidentul. A le spune oamenilor să se încreadă în propria sensibilitate devine afirmația că nu e nicio problemă nici dacă lucrezi nesocotind etica, fiindcă este fapta unui om bun de la origine. În cele din urmă, el a explicat că elementul cel mai important al omului este să aibă „sensibilitate și o inimă caldă”.

Această situație le-a insuflat europenilor tendința pe care o numim „romantism”. Bucurându-se din plin de noua lor libertate, ei au ajuns să nesocotească etica din sânul civilizației, socotind că ceea ce îl face pe om rău ține de civilizație. În Contractul social, Rousseau susține: „Omul s-a născut liber, dar în viața socială este legat în lanțuri.” De aceea, în acest moment în care se susținea romantismul, în Occident apare un soi aparte de oameni. Ei sunt cei care au pus cu adevărat în practică sensibilitatea lui Rousseau. Printre ei se numără Rousseau, Sade (1740–1814), Byron (1788–1824), Shelley (1792–1822) și alții.

Ei susțineau o viață care să-și urmeze doar propria sensibilitate, fiindcă tot ce e rău este vina civilizației pe care au făcut-o oamenii până atunci. Toți socoteau firesc să împrumute bani de la prieteni fără să-i mai dea înapoi, toți au avut legături amoroase dezordonate și au făcut din trădare un obicei, lucrau după cum le cereau instinctele, disprețuiau respectarea promisiunilor, precum credința statornică, și se răzvrăteau împotriva simțământului care este etica, pe care societatea voia să-l păstreze. Dintre minte și pasiune, Rousseau s-a îndepărtat de minte și s-a așezat hotărât de partea pasiunii. Iar Rousseau prețuia religia nu din latura minții, ci din cea a sensibilității, sprijinind religia prin sentiment, inimă, venerație, misticism și altele. Rousseau însuși, dându-și toți copiii la un orfelinat, a adoptat poziția că el poate trăi cum îi este comod, după sensibilitatea sa.

După Rousseau, epoca spiritului trecând în epoca ideologiilor (Age of Ideology), deismul a fost înlocuit de ideologie. Etica a ajuns slujnica ideologiei. Ideologia credea că oamenii, cooperând, pot clădi în lumea aceasta o lume ideală, o utopie. Este vorba de a jertfi etica „deocamdată”, pentru a atinge scopul utopiei care avea să vină curând. Aceasta devine o logică ce nesocotește direcția fundamentală a eticii și îndreptățește dictatura și războiul nemiloase. Comunismul și fascismul sunt exemplele. Comunismul are un cod dictatorial de zece porunci, susținut de Karl Marx. Este numărul de zece măsuri ale sistemului dictatorial, după modelul celor zece porunci din Biblie. Codul dictaturii cuprinde trecerea în proprietatea statului a tuturor mijloacelor de producție, confiscarea tuturor bunurilor emigranților și ale trădătorilor, trecerea în proprietatea statului a tuturor mijloacelor de transport și altele. Cele zece porunci, devenite în Biblie norma eticii și care îi făcuseră pe occidentali să păstreze cu strictețe etica, au fost înlocuite cu zece porunci ale dictaturii. Și Hitler a lucrat după cum a gândit: împărțirea Poloniei cu Uniunea Sovietică, invadarea Poloniei care a urmat, atacarea Uniunii Sovietice. Hitler se lăuda cu aceste fapte ca fiind mijlocul cel mai eficient de a-și atinge utopia. Sublinia că și exterminarea evreilor este o măsură neapărat necesară pentru atingerea aceleiași utopii. Problema este că aceste fapte în sine sunt fapte nespus de potrivnice eticii și de aceea încalcă „iubirea aproapelui” propusă de profeții omenirii. Și, în realitate, dacă utopia nu se înfăptuiește, acel „deocamdată”, până la înfăptuirea utopiei, „devine veșnic”, iar fapta distrugătoare de etică apare drept cea mai mare problemă a ideologiei.

Înainte de deism, etica cea mai importantă dintre oameni era vătămată de ciocnirea dintre slăvirea lui Dumnezeu și etică, dar după deism, lumea devenind o lume fără Dumnezeu, s-a ajuns la o situație fără etică. Nu doar că cele zece porunci și iubirea aproapelui, statornicite de Dumnezeu ca lege, au fost încălcate pe față, ci epoca ideologiilor a creat o lume uluitoare, în care o nouă etică ce le lua locul, „anti-etica” menită să înfăptuiască utopia, se dădea drept „etică”. Dictatura și epurarea etnică au devenit „etica” lor. Ei au creat o lume în care trei ideologii, colonialismul, comunismul și fascismul, se încâlceau într-o luptă pe viață și pe moarte. Pentru aceasta, occidentalii nu s-au dat în lături, în secolul al XX-lea, de la două războaie mondiale. Și apoi au târât lumea în Războiul Rece.

De la apariția deismului, mulți gânditori occidentali rătăcesc în căutarea originii eticii. De unde trebuie să vină etica? După cum am analizat, Kant a vrut să înlocuiască etica printr-o „deontologie morală transcendentală” întemeiată pe minte. Dostoievski (1821–1881), strigând că „dacă nu există Dumnezeu, totul este cu putință”, s-a străduit să-l readucă la viață pe Dumnezeu. Nietzsche voia să țintească spre un supraom moral, nu în sensul unui supererou (super hero) al funcțiilor omenești, ci al unui om făurit de propria voință lăuntrică, moral neîncătușat de doctrina creștină.

Filosofia orientală, după cum se vede în taoism și confucianism, a țintit de la început spre o implicare în realitate întemeiată pe etică. Prima condiție pentru a te îndrepta pe tine însuți este să înțelegi armonia dintre egoism și altruism. Fără ea nu poți cârmui nici familia, nici țara, nici lumea: „Îndreaptă-te pe tine însuți, rânduiește-ți familia, cârmuiește-ți țara, adu pacea în lume” (Marea învățătură, capitolul 8). În Orient, această filosofie era deja desăvârșită acum două mii de ani. Societății omenești nu altruismul, în fond, ci egoismul puternic îi insuflă puterea originară. Dar societatea se menține doar dacă oglindește altruismul slab aflat în natura umană. În cele din urmă, toată filosofia noastră este legată de teoria naturii umane.

Dacă altruismul este liantul care alcătuiește o societate sănătoasă, societatea omenească devine ceva foarte îndepărtat de natură. Dar există o cale de ieșire din această dilemă. Ceea ce la prima vedere pare altruism poate fi oare „egoist” din perspectiva darwinismului? Altfel spus, poate jertfa individului să slujească, în cele din urmă, continuității propriilor gene? Răspunsul la aceste propoziții opuse este da. ³⁵⁶

Înainte de deism, nu era deloc nevoie să-l cercetezi pe om. Fiindcă omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, a-l cerceta pe Dumnezeu însemna a-l cerceta pe om. Omul era o ființă care se năștea purtând păcatul originar, trăia în lume o viață de trudă și apoi trecea prin Judecata de Apoi. Dar, ajungând să creadă în deism, potrivit căruia Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești, occidentalii au început pentru prima oară să se gândească, la nivelul filosofiei naturale, la ce este omul.

În Occident, teiștii erau marea majoritate, dar de curând teiștii care merg la biserică au ajuns o minoritate. Asta nu înseamnă că occidentalii au devenit atei. Destul de mulți atei, fără să o recunoască, țin de nemanifestat. Sunt oameni care, asemenea lui Spinoza, se declară până la urmă teiști care cred în Dumnezeu, dar sunt tratați ca atei după legea Bisericii. David Mills, autorul cărții Atheist Universe („În univers nu există Dumnezeu”), Richard Dawkins, autorul cărții Dumnezeu: o amăgire, Christopher Hitchens, autorul cărții Dumnezeu nu este mare, și alții sunt atei în Occident, dar în Orient pot fi gânditori ai nemanifestatului. Ei cred în adevărul absolut, dar nu cred într-o credință manifestată prin profeți, așa cum o înfățișează religia revelată. În Occident sunt condamnați de adepții manifestatului, dar în Orient devin gânditori liberi ai nemanifestatului, care cred în adevărul absolut.

Cum trebuie păstrată etica într-o lume fără Dumnezeu: aceasta rămâne în Occident problema multor oameni. Dar răspunsul trebuie căutat nu în teza manifestatului, care susține adevărul absolut, ci în teza nemanifestatului. Capitolul 8 al Daodejing-ului explică felul în care trebuie să trăiască omul: „Când te împrietenești, împrietenește-te cu oameni binevoitori. Când vorbești, vorbește cu credință. Când cârmuiești, cârmuiește drept. Când muncești, muncește cât poți de bine. Când te miști, alege vremea potrivită.” Aceasta este etica lui Dao, pe care oricine o poate găsi în natură, nu porunca lui Dumnezeu.

Civilizația orientală se sprijină pe o filosofie naturală potrivit căreia, chiar fără Dumnezeul religiei revelate, etica „pentru folosul tău și al celorlalți” se poate naște de la sine și se poate menține. Izvorul eticii este „interesul personal luminat”, pentru ceilalți și pentru sine. Important este că izvorul eticii nu este porunca lui Dumnezeu, ci principiul conservării de sine înrădăcinat în natura umană, care vrea să se ocrotească pe sine.

Potrivit naturii umane, nu mintea, ci instinctul trebuie să fie izvorul eticii, dar, în același timp, în stadiul în care se făurește etica, mintea are un rol important. În acest stadiu, mintea poate influența instinctul. În stadiul în care mintea influențează instinctul, trebuie să existe un temei în instinct, iar acesta este altruismul care se află printre instincte. Dacă cercetăm natura umană, în instinct există, pe lângă egoismul puternic, un altruism slab, dar real. Privită adânc, această „armonie dintre un egoism puternic și un altruism slab” este fundalul care face ca societatea omenească să se miște cu dinamism. Dacă omul s-ar naște cu o natură alcătuită dintr-un altruism puternic și un egoism slab, societatea omenească ar semăna cu raiul, dar ar fi cu totul fără gust și omul n-ar avea niciun motiv să trăiască. În cele din urmă, societatea omenească devine, în privința eticii, un proces de luptă și de înțelegere desfășurat la nivelul individului, al societății și al conducerii statului: strădania grea și anevoioasă, dar dinamică, de a echilibra prin minte altruismul și egoismul. Așa se formează conducătorul confucianist sau omul înțelept al lui Spinoza.

Analizând astfel, ajungem la o concluzie: elementul cel mai important al eticii omenești nu se află în „mintea” în felul lui Descartes sau al lui Kant, ci în „natura umană care cuprinde laolaltă instinctul și mintea”. Ajungem la filosofia lui Spinoza, care susține un raționalism al instinctului și al minții împreună.³⁵⁷ Dacă izvorul acțiunii omenești se sprijină nu pe minte, ci pe instinct, mecanismul instinctului îl însoțește pe om ca un destin de la naștere până la moarte. În același timp, fiindcă mintea omenească are rolul de a cârmui instinctul, ea îl cârmuiește până în clipa morții, nu ca sursă de lumină, ci ca oglindă.

Dacă avem această filosofie, care recunoaște natura umană ca sursă de lumină, iar mintea omenească în rolul de oglindă, direcția pe care trebuie să o ia etica dintre oameni este hotărâtă. Aceasta este noțiunea de „libertate (mintea) înăuntrul destinului (instinctul)”. Altfel spus, recunoscând instinctul, educarea caracterului hotărăște tot ce poate face omul după naștere. Educarea caracterului revine cu totul răspunderii individului. Această răspundere durează până la moarte: aici se aplică filosofia orientală „Viața are un sfârșit, dar cunoașterea nu are sfârșit”. Cufundarea într-o doctrină, într-o descoperire metafizică sau într-o ideologie nu poate înlocui educarea caracterului. „Conducătorul nu este un vas” (君子不器). (Analectele 2:12).

Morala (道德, Moralism) nu se potrivește cu legile naturii

Filosofia potrivit căreia morala nu se potrivește cu legile naturii oferă un criteriu important în legătura ei cu teoria naturii umane. O asemenea filosofie este greu de găsit în civilizația occidentală, stăpânită de teza manifestatului. Aceasta pentru că teza manifestatului socotește că treburile omenești urmează cursul binelui și al răului, iar morala este, în teza manifestatului, elementul după care este judecat omul. Putem găsi o asemenea filosofie întorcându-ne la epoca greacă de dinainte de Socrate. La gânditorii greci ai nemanifestatului se poate vedea posibilitatea de a susține că teoria naturii umane nu are legătură cu morala. De pildă, Carneade (214–129 î.Hr.), unul dintre gânditorii greci ai nemanifestatului, împotrivindu-se ontologiei și determinismului, a lăsat ideea că trebuie să fim atenți la întâmplare și la probabilitate. Spunând că „morala nu se potrivește cu legile naturii”, el a exprimat părerea că ceea ce numim dreptate nu poate fi veșnic, este irațional și este susținut doar din nevoia unui moment. Trimis la Roma într-o solie, a ținut discursuri vestite. Într-o zi a ținut un discurs care lăuda dreptatea, iar a doua zi un discurs care o critica, zguduindu-și adânc ascultătorii. Filosofia lui Carneade urmează o teorie naturalistă care vrea să privească morala și natura umană așa cum sunt, nu un raționalism întemeiat pe minte. El susținea că trebuie să ne îndoim de caracterul absolut al noțiunilor morale precum dreptatea, libertatea și drepturile omului și să le cunoaștem relativitatea prin argumentare.

Dar Occidentul, urmând filosofia epocii greco-romane și filosofia creștină medievală, a dat moralei un caracter absolut, ca poruncă venită de la Dumnezeu. Și, intrând în epoca Iluminismului, a continuat să crească această filosofie a manifestatului. Adaptându-se la situația în care mintea lua locul lui Dumnezeu, filosofia lui Kant, potrivit căreia morala este o „deontologie morală transcendentală” poruncită de minte, a câștigat mulți susținători. Filosofia lui Kant merge în același sens cu teza naturii umane bune, susținută de Rousseau. Filosofia occidentală de la începutul epocii moderne era astfel fermecată de teza naturii umane bune și de idealismul moral.

În fața acestor afirmații despre natura umană apare filosofia empiristă, care a opus pentru prima oară în Occident o teorie potrivnică raționaliștilor înclinați spre minte. Printre filosofii ei reprezentativi se află Hume (1711–1776). El a dezvoltat o teorie naturalistă a naturii umane și, fiindcă aceasta se opunea pe față naturii umane religioase, a fost acuzat de erezie și a ajuns în situații primejdioase, precum procesele.

Morala stârnește pasiunile și întărește sau slăbește acțiunile. Mintea însăși nu poate face nimic. Prin urmare, moralitatea nu este hotărâtă de mintea noastră. ³⁵⁸

Gânditorii din vremea lui l-au socotit pe Hume ateu sau sceptic. Gânditorii occidentali îl mai clasează și astăzi printre sceptici. Dar, dacă lărgim privirea, gândirea lui poate fi așezată nu într-un scepticism negativ, ci alături de scepticii greci sau de gânditorii orientali ai nemanifestatului. Pe vremea lui Hume, filosofia occidentală se afla în mâinile unor raționaliști hotărâți, precum Descartes și Kant. Ei socoteau că mintea cârmuiește totul. Hume a ieșit din acest curent și a deschis un nou orizont. Lucru uimitor, el a subliniat importanța nu a minții, ci a instinctului:

Rațiunea este și trebuie să fie doar sclava pasiunilor. Rațiunea nu poate cuteza să-și asume altă slujbă decât aceea de a le sluji și de a li se supune. ³⁵⁹

Pentru vremea aceea, era o teorie uimitoare. Și astăzi poate părea multora o teorie care stârnește îndoieli. Etica lui Hume este numită și astăzi „antiraționalism etic” (Ethical Anti-rationalism). Dar teoria lui Hume are susținătorii ei. Afirmația lui Hume poate fi găsită încă din epoca greacă. După cum am văzut, ea seamănă cu afirmația lui Carneade: „Moralismul (moralism) nu se potrivește cu legile naturii.” Ceea ce numim dreptate nu poate fi veșnic. Moralitatea este irațională și este susținută doar după nevoile vremii. De pildă, sclavia a fost primită vreme de mii de ani, până în secolul al XVIII-lea, ca o etică rațională a societății omenești. Dar în secolul al XXI-lea sclavia a ajuns etica cea mai odioasă a societății omenești. Etica depinde de multe ori de felul în care privim natura umană. Mai ales relația dintre instinct și minte este importantă. Despre rolurile instinctului și ale minții, Russell a folosit expresia: instinctul este acțiunea, mintea este reglarea:

Dorința, emoția sau pasiunea (oricare dintre ele, alegerea e liberă) sunt singurul loc din care se naște acțiunea omenească. Mintea nu stârnește acțiunea. Nu face decât să o regleze ³⁶⁰

Judecata asupra naturii umane este strâns legată de felul în care civilizațiile Orientului și Occidentului judecă filosofic proverbul „Ajută-te singur și te va ajuta și Cerul”. În civilizația lui Dao nu e nicio problemă: „pentru că omul este cel care îl face mare pe Dao”. Cel care se ajută singur primește binecuvântarea lui Dao. Dar în civilizația lui Dumnezeu există o dispută. Ea vine din ideea că omul se poate ajuta singur doar dacă are harul (grace) lui Dumnezeu. Ei gândesc că „Dumnezeu îi ajută pe cei care nu se pot ajuta singuri”. Aceasta din pricina credinței potrivit căreia Dumnezeu l-a făcut pe om și cârmuiește toate treburile omenești. Proverbul „Ajută-te singur și te va ajuta și Cerul” a fost în Orient, vreme de două mii de ani, un proverb important pentru cultivarea caracterului. Dar în Occident, după ce s-a ivit în fabulele lui Esop, înainte de era noastră, a dispărut în Evul Mediu, până când deistul (理神論者) Benjamin Franklin l-a readus la modă în Occident în secolul al XVIII-lea.

Filosofiile lui Locke și Adam Smith despre natura umană depind în mare măsură de religie. Strădania omului este importantă, dar puternică este filosofia potrivit căreia, în cele din urmă, trebuie să te bizui pe puterea lui Dumnezeu. Și, orice ar face omul, fiindcă este un om făcut de Dumnezeu, se ajunge la un optimism potrivit căruia totul va merge bine până la urmă. Aceasta pentru că în credința lor ei cred că „Dumnezeu este binevoitor”. Dar civilizația lui Dao se sprijină pe filosofia unei teologii negative: „Dao nu este binevoitor.” Atunci ea crede că treburile omenești nu sunt rezolvate de Dao, ci trebuie, în cele din urmă, rânduite de om, în limitele lui Dao. Nu este optimism, ci realism. Potrivit gândirii orientale, nici Cerul nu-l ajută pe omul care nu se ajută singur. Filosofiile lui Dumnezeu și ale lui Dao sunt legate în temelia lor de teoria naturii umane, care hotărăște „cine suntem”.

4) Ce este altruismul: în Occident, jertfirea interesului propriu vs în Orient, interesul personal luminat

Altruismul este de neocolit pentru menținerea ordinii sociale și pentru pacea lăuntrică a individului. Atât confucianismul, cât și creștinismul fac din altruism miezul treburilor omenești. Ce este altruismul? În analiza altruismului, Orientul și Occidentul arată o deosebire fundamentală în privința naturii umane. În civilizația orientală, altruismul este un fel de interes propriu. Este un interes propriu de caracter luminat, adică un interes propriu care se slujește pe sine slujindu-i pe alții. Interesul personal luminat, adică altruismul, este înrădăcinat în natura umană. Potrivit teoriei naturii umane a civilizației occidentale, altruismul nu se află în natura umană. Altruismul este porunca lui Dumnezeu. Egoismul este întreaga natură umană. Altruismul devine o etică aparte, care contrabalansează natura umană, născută din porunca lui Dumnezeu sau din porunca minții. Este altruismul înrădăcinat în natura umană sau este o poruncă a lui Dumnezeu (ori o etică întemeiată pe minte) fără legătură cu natura umană? Aceasta este deosebirea dintre Orient și Occident în privința altruismului.

În Occident, altruismul este văzut ca o stare în care interesul propriu a fost lepădat și înlocuit. Nu poți decât să alegi unul dintre ele, interesul propriu sau altruismul. În civilizația occidentală, altruismul este jertfă de sine. În relația dintre interesul propriu și altruism se arată din nou deosebirea dintre filosofia orientală a „complementarității” și filosofia occidentală a „opoziției”. Dacă cauți altruismul (altruism) în dicționarele sau în textele occidentale, el este folosit fără excepție în sensul a ceea ce merge împotriva propriului interes, ce este doar pentru ceilalți, ce nu este pentru sine. Altruismul are înțelesul de „a nu fi pentru sine” (selflessness or unselfishness). Și Biblia arată opoziția dintre altruism și interesul propriu.

Nimeni să nu-și caute folosul său, ci fiecare să caute folosul celuilalt. (1 Corinteni 10:24)

Această filosofie, după legea religiei revelate, a fost moștenită întocmai și de raționalismul epocii Iluminismului, potrivit căruia mintea omenească îl poate înlocui pe Dumnezeu. Filosoful Iluminismului Kant a definit „adevărata iubire morală” drept „practica în slujba celorlalți”. El sublinia că omul trebuie tratat „ca scop, nu ca mijloc”, ceea ce merge în același sens cu această filosofie. Ca punct de plecare al eticii, Kant a susținut o deontologie morală (deontology) întemeiată pe imperativul categoric (categorical imperative), care se sprijină pe minte. El socotea că omul se naște cu legea morală în mintea sa. În sistemul filosofic al deismului din epoca Iluminismului, potrivit căruia Dumnezeu nu se amestecă în treburile omenești, această filosofie a lui Kant a fost numită „revoluție copernicană” (Copernican Revolution) și a fost venerată de raționaliștii occidentali. Dar, în cele din urmă, este o formă în care „mintea omenească” a luat locul „legii lui Dumnezeu”.

Orientul analizează altruismul ca „interes personal luminat” (Enlightened self-interest). Altruismul este un element necesar pentru urmărirea unui interes propriu durabil, pe termen lung. Binele comun (共同善) devine interes personal luminat. În filosofia orientală e greu de găsit afirmația de tip opoziție, în felul occidental, potrivit căreia, pentru binele comun, trebuie să renunți la propriul interes și să urmărești interesul celorlalți. În Orient, binele comun înseamnă a urmări împreună propriul interes și interesul celorlalți. Este deosebirea dintre importanța lui „eu”, susținută de individualism, și importanța lui „noi”, susținută de relaționism. Fiindcă civilizația orientală are drept miez importanța lui „noi”, întemeiată pe relaționism, este cu putință un bine comun care susține deopotrivă interesul meu și al celorlalți. Confucius explică în Analecte miezul binelui comun, adică al interesului personal luminat:

Dacă vrei să-ți statornicești propriul interes, statornicește-l împreună și pe al celorlalți. Dacă dorești ceva, împlinește împreună și ceea ce doresc ceilalți. (Analectele 6:30)

Important aici nu este „să te jertfești pe tine”, ci să urmărești „și interesul celorlalți, pentru propriul tău interes”. Este o filosofie relaționistă, potrivit căreia a ține seama de interesul celorlalți este, în cele din urmă, cel mai bun lucru și pentru propriul interes. Propoziția occidentală „Nimeni să nu-și caute folosul său, ci fiecare să caute folosul celuilalt” vine din teoria opoziției, din despărțirea occidentală dintre mine și ceilalți. Din perspectiva civilizației orientale, întemeiate pe complementaritate, numai dacă „propriul interes și interesul celorlalți sunt urmărite împreună” lucrurile sunt realiste. În etica occidentală, propoziția de tip opoziție presupune o natură umană potrivnică „instinctului de conservare de sine”. Teoria opoziției, potrivit căreia trebuie să te lepezi de tine ca să-i slujești pe ceilalți, este lipsită de realism. Etica trebuie, în cele din urmă, să fie pentru tine. Xunzi explică faptul că etica și legea există pentru „noi”. Altfel spus, etica este un interes personal luminat, necesar conservării de sine:

Să presupunem, de pildă, că desființăm toată etica și toată legea, că înlăturăm tot ce face guvernul și orice posibilitate de pedeapsă, și să vedem cum se poartă oamenii. Atunci cei puternici îi vor chinui și îi vor asupri pe cei slabi. Cei mulți îi vor vătăma pe cei puțini și vor căuta să-i nimicească. Etica și ordinea vor dispărea. Societatea va apuca pe drumul pieirii. (Xunzi, 23:7)

Etica ține, în cele din urmă, de natura umană care este conservarea de sine. În Orient, etica nu este nici poruncă morală, nici jertfă de sine. Este un interes personal luminat, care ține de conservarea de sine. Se pare că Occidentul începe abia acum să gândească astfel.

Realitatea biologică a conservării de sine produce etica omenească. Din pricina nevoii de neînstrăinat de a ne ocroti pe noi înșine, trebuie neapărat să-i ajutăm și pe ceilalți să fie ocrotiți. Dacă dăm greș în aceasta, pierim noi înșine, fiindcă trădăm și lepădăm cu mâna noastră norma cuprinsă în principiul fundamental al conservării de sine. ³⁶¹

Spre deosebire de orice alt animal, omul se naște cu lăcomie. Ceea ce poate vindeca lăcomia este etica. După cum am văzut, marii înaintemergători ai omenirii au propus toți iubirea aproapelui drept normă a eticii. În civilizația orientală, etica nu este porunca lui Dumnezeu, ci vine de la sine, prin propria trezire.

Faptul că Dao este cinstit și virtutea (德) prețuită nu vine dintr-o poruncă, ci se face de la sine. (Daodejing, capitolul 51)

În civilizația orientală, etica vine nu de la Dumnezeu, ci din natură. Este etica lui Dao, care vrea să privească natura așa cum este și să învețe de la ea. Noțiunea de armonie între interesul propriu și altruism, înrădăcinată în civilizația orientală, este o filosofie pe care Occidentul nu o are. Occidentalii se bizuiau pe Dumnezeu pentru etică. Orientalii se bizuie pe natură pentru etică. Adică urmează Dao pe care natura i-l propune omului. Dao propune calea de a armoniza interesul propriu și altruismul.

Sarcina centrală a teoriei orientale a naturii umane este felul în care trebuie tratate egoismul puternic și altruismul slab aflate în natura umană. Confucianismul și taoismul tratează altruismul ca pe un interes personal luminat, pus în slujba ta. Altfel spus, altruismul nu este jertfirea interesului propriu, ci, în cele din urmă, o parte a lui. Confucius propune armonia dintre interesul propriu și altruism ca pe o virtute importantă în educarea caracterului: „Dacă vrei să te statornicești, ajută-i și pe alții să se statornicească” (Analectele 6:30). După cum natura păstrează biodiversitatea, omul își menține echilibrul doar dacă învață, pentru conservarea de sine, să-și micșoreze egoismul și să pună în practică altruismul. Și Daodejing vorbește despre ordinea naturii, care păstrează echilibrul: „Natura face mai puțin ce este mult și mai mult ce este puțin” (Daodejing 77).

Selecția rudelor și altruismul reciproc

În legătură cu „interesul personal luminat” susținut de civilizația orientală, filosofi științifici occidentali oferă de curând o teorie întemeiată pe naturalism, care îl sprijină. Prin descoperirea pe care savanții occidentali o numesc „selecția rudelor” (Kin selection), făcută în a doua jumătate a secolului al XX-lea, interesul personal luminat capătă un izvor științific sigur. Selecția rudelor dovedește, la nivelul naturii umane, că izvorul eticii se află nu în minte, ci în sentiment. În această privință, ea contrastează cu filosofia lui Kant, la modă în Occident. Selecția rudelor urmează sistemul filosofic al lui David Hume mai degrabă decât pe al lui Kant. Hume susține că etica omenească este îngrădită de natura umană cu care se naște omul, iar Kant, dimpotrivă, susține că etica este produsul unei minți libere, neîngrădite de natura care este sentimentul. Kant socotea că etica vine în întregime din minte. Hume socotea că etica are temelia nu în minte, ci în instinct.

În sfârșit, în mintea câtorva gânditori occidentali se descoperă sămânța interesului personal luminat. Judecata morală nu vine din minte. Ei au ajuns să susțină că izvorul ei este simțirea. Biologul britanic Hamilton a susținut în 1964 ideea selecției rudelor. Ea se datora descoperirii că altruismul ține de o selecție genetică pusă în slujba propriei persoane. Prin această descoperire privind natura umană apare pentru prima oară în Occident filosofia potrivit căreia selecția rudelor urmează egoismul. Profesorul Dawkins explică altruismul ca ținând de un egoism desăvârșit.

Deși la prima vedere selecția rudelor pare să vină din altruism, la nivelul genelor biologice ea este expresia unui egoism desăvârșit. ³⁶²

Din punct de vedere genetic, omul are o natură foarte egoistă, care arată altruism doar ca excepție. Este afirmația că natura umană se naște cu un egoism puternic și un altruism slab.

Genele care reușesc din punct de vedere genetic lucrează în chip foarte egoist. De aceea și omul se poartă egoist. Dar, în mod excepțional, scopurile noastre egoiste pot fi atinse arătând un altruism limitat. Cuvintele „în mod excepțional” și „limitat” sunt cele importante. Oricât am dori-o, trebuie să recunoaștem că lucruri precum iubirea universală sau bunăstarea generală nu există în evoluția stăpânită de genele noastre. ³⁶³

Cu toate acestea, motivul pentru care trebuie să creștem altruismul și grija față de ceilalți ca etică este că egoismul cu care ne naștem este foarte puternic. Coexistența unui egoism puternic și a unui altruism slab este realitatea de neocolit a naturii umane.

Trebuie să-i învățăm cu râvnă pe oameni grija față de ceilalți și altruismul. Aceasta pentru că ne naștem egoiști. Atunci genele stăpânite de egoismul nostru pot pune în lucrare o funcție de înfrânare a egoismului, care la celelalte viețuitoare nu are nicio șansă. ³⁶⁴

Altruismul se naște la fel la om și la animale. Selecția rudelor este logica potrivit căreia, jertfindu-te și ajutându-ți rudele, pe termen lung, din punct de vedere genetic, chiar dacă tu mori, se înmulțesc genele care te alcătuiesc. Altruismul reciproc (Reciprocal altruism) este comportamentul altruist prin care indivizi care nu sunt rude își dau și primesc ajutor unii altora. În lumea animală, un asemenea comportament altruist nu este lăudat ca o faptă etic bună. Altruismul este un fel de interes propriu. Dar altruismul reciproc este lăudat numai în societatea omenească. Ținând seama de această situație, în civilizația occidentală, care tratase altruismul doar ca jertfă de sine, a apărut, ca să lămurească lucrurile, termenul de „altruism reciproc”. Profesorul Gould o explică astfel:

Potrivit evoluționismului lui Darwin, în chip paradoxal, atât altruismul, cât și egoismul pot fi selectate de evoluție. Altruismul poate crea un folos individual, fiindcă stabilește relații de obligație reciprocă cu ceilalți sau ajută rudele, făcând cu putință copierea genelor altruismului. ³⁶⁵

În cele din urmă, deci, și altruismul reciproc ține de scopul ultim al conservării de sine. Sub această propoziție, în om coexistă un egoism puternic și un altruism slab, iar noi trăim înăuntrul acestor însușiri. Profesorul Gould socotește că această coexistență joacă un fel de joc al dilemei prizonierului:

În cele din urmă, între egoism și altruism, animalele, plantele și oamenii joacă jocul „dilemei prizonierului”. Scopul lui este conservarea de sine. ³⁶⁶

Dacă extindem acest joc la întreaga societate, vedem că pe pământ există civilizații ale unor societăți prospere și civilizații ale unor societăți care nu sunt prospere. Societățile care reușesc au o civilizație care răspândește prin învățătură altruismul reciproc aflat în gene. Fiindcă altruismul este foarte slab față de egoismul puternic, el lucrează în societate, în echilibru cu egoismul, doar dacă este întărit prin învățătură.

Într-o societate care funcționează cum trebuie există altruism reciproc. Această logică poate ține de gene sau poate fi dobândită prin învățătură. ³⁶⁷

Am cercetat cât de diferite sunt filosofiile civilizațiilor Orientului și Occidentului în privința altruismului. Confucianismul și taoismul fac din practicarea altruismului reciproc, adică din educarea caracterului, cel mai înalt scop al învățăturii. Orientul a prețuit altruismul ca interes personal luminat și a creat în jurul lui un consens de civilizație. Perioada în care acest sistem filosofic și-a ocupat locul în miezul civilizației a fost secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr. Este momentul în care s-a statornicit în Orient teoria naturii umane.

Occidentul a privit interesul propriu și altruismul ca aflate în luptă și a socotit că altruismul poate fi insuflat omului doar cu ajutorul puterii religiei. Această religie revelată, continuând să se dezvolte prin epoca Iluminismului până la deism, a dus ca, de curând, gânditorii occidentali să părăsească „etica religioasă” și să ajungă la filosofia unui „interes personal luminat” natural, adică a „altruismului reciproc”. Prin acest proces, teoria occidentală a naturii umane găsește primul punct de întâlnire, în filosofia naturală, cu teoria orientală a naturii umane.